Amintiri

În noaptea întunecată, într-un vis misterios,

Un coșmar m-a cuprins, plin de umbre și suspans.

Mă trezesc într-o lume stranie, nefamiliară,

Unde totul pare a fi într-o continuă schimbare.

În jurul meu se conturează forme ciudate,

Creaturi înspăimântătoare, cu ochi arzând ca flacăra.

Simt cum inima îmi bate sălbatic în piept,

Încercând să scap din acest coșmar nesfârșit.

Privesc în jur și văd un cer întunecat,

Fără stele sau lună, doar nori grei și amenințători.

Pământul tremură sub pașii mei incerți,

Simt cum frica mă cuprinde și sufletul mi se zbate.

În labirintul acesta de gânduri confuze,

Mă simt pierdut și singur într-o lume în care nu-mi găsesc refugiu.

Încerc să strig, dar sunetul se pierde în neant,

Coșmarul mă învăluie tot mai mult, fără un sfârșit garantat.

În mijlocul acestui haos, îmi amintesc că puterea e în mine,

Că pot învinge frica și să scap din această prizonieră realitate.

Îmi adun curajul și încep să lupt cu toată forța mea,

Sperând că voi găsi o cale de ieșire și eliberare.

Prin labirintul întunecat al coșmarului meu,

Merg cu hotărâre și determinare, fără a mă opri.

Cu fiecare pas pe care-l fac, lumina începe să strălucească,

Și simt cum speranța renasce în mine, dându-mi putere să rezist.

Coșmarul se estompează treptat și încep să văd lumina zorilor,

În timp ce umbrele se risipesc și dispar în zare.

Respir adânc, simțindu-mi inima calmându-se,

Coșmarul se topește ca un fum subțire.

Mă trezesc din visul întunecat și misterios,

Cu o senzație de ușurare și eliberare în suflet.

Îmi dau seama că acele temeri și neliniști,

Erau doar o proiecție a fricilor mele interioare.

Coșmarul m-a învățat că puterea mea e reală,

Că pot înfrunta orice provocare cu curaj și hotărâre.

Chiar și atunci când pare că totul e pierdut,

Speranța și determinarea pot schimba cursul destinului meu.

pentru fata cu părul soare

creatoarea ultimelor 16 zile ale săptămânii

care a emanat repezită un ultimatum că va șterge

ultimele 7 zile de pocăință

un an de zile voi lumina capul tău tăiat 

cuprinzând ca un macrocosmos pogorârea a încă

unui fir soare rază veșnică

începând cu noaptea dintre 14 și 15 adar

când asimptomatic voi șterge eu 

toate zilele genital valabile 

"Cel pe care nu îl laşi sã moarã, nu te lasã el pe tine sã trãieşti."

E noapte adâncã. De mult s-a-nnoptat

Cu lungi şi cu negre perdele

Iar eu sunt cu turma departe de sat,

Şi-am grijã de oile mele.

N-aş da nicidecum pe vreuna din oi

Din cele aproape o sutã.

Nici oaia ce-o-ntoarce pe alta-napoi

Şi nici pe aceea limbutã.

Sunt toate în staul. Le ştiu, le cunosc,

Şi ele se strâng lângã mine

Cãci dispre pãdure se-aude un "trosc":

Nu-s câinii, nici vântul. Dar cine?

Nu poate fi... numai temutul rival

Ce vine sã fure mâncare.

E fiarã. Şi ei i se pare normal

Ca oile sã mi le-omoare.

Şi...iatã-l în staul, fugind printre oi!

Chem paznicii stânii sã vinã

Dar ei îi gonesc pe alţi lupi în zãvoi

Când stâna de sânge e plinã...

Cu cel ce-mi vrea rãul, nu ştiu sã mã joc

Nici el nu se joacã cu mine.

Aşa cã-l întâmpin cu-o salvã de foc,

Cã nu-mi trebuie-n staul jivine!

Mã iau dupã el şi alerg, nu mã las...

Sã apãr a mea micã turmã

Şi-aşa m-am luptat preţ de-aproape un ceas

Şi-am prins lupul pânã la urmã!

Iar el se vãita, se ruga şi mi-a zis

Sã-l las sã se ducã în pace,

De nu îi cred vorba, îmi lasã în scris

Cã pagubã nu îmi mai face.

Şi-l las sã se ducã. Şi-i zic: "Poţi sã pleci!"

- Pe spate lovindu-l cu şlapul -

"Sã nu te mai vãz pe la stânã în veci,

C-atuncea plãti-vei cu capul!

Scãparea ta este cã n-ai omorât

Vreo biatã oiţã firavã;

Cã de-ai fi fãcut-o, te-aş strânge de gât

Pe datã şi fãrã zãbavã!"

Fugea lupul fãr'sã se uite -napoi

Cum fuge hârciogul de ploaie;

Credeam cã n-o sã-l mai prindã cheful de noi

Nici pofta de carne de oaie.

Şi trece o zi. Trec şi douã. Trec trei

Şi-n ziua a patra, spre searã

Se-aude un foşnet în turma de miei:

Mã calcã potrivnicul iarã!

Nu-mi vine sã cred şi mã iau dupã el;

E cel ce-l lãsasem cu viaţã!

Rãnise o oaie şi-mi luase un miel:

Simt sângele cum îmi îngheaţã...

Pe bolta de lacrimi se vede acum

O stea ce-a cãzut dintre stele,

O frunzã din paltinul de lângã drum,

Şi-o oaie din oile mele.

Mã-mpiedic pe câmp, mă ridic şi-l ajung...

Se face cã nu mã cunoaşte!

Chiar clopotul satului sunã prelung

Cãci ştie urgia ce-l paşte.

Îi zic: "Nu mi-ai dat tu cuvântul în scris

Scutindu-mi avutul de haite?"

Iar lupul, trezindu-se ca dintr-un vis

Începe din nou sã se vaite.

Şi prinde-a vorbi, inventând scuze seci,

Se tânguie ca înainte,

Dar eu îi spun: "Vere, de-aici nu mai pleci!"

Ştiind acum clar cã mã minte.

Cu gura lui însăşi, intrã el la "zdup"

Şi-şi luase rãsplata deplinã

Cã nu-şi poate-nfrânge natura de lup

Zicându-şi cã nu-i el de vinã.

                         ☆

Când şi voi pãţi-veţi ca mine la fel

Pãzindu-vã turma de rele,

Pe lup sã nu-l credeţi, cã-ncearcã mişel

De sânge, pe bot sã se spele!

Şi singur nu vine lupanul, sã ştiţi,

Cã are o tacticã veche!

Ci-şi cheamã ortacii, pe lupii cinstiţi

Nu lupii ce dorm pe-o ureche!

                         ☆

C-o mânã aprind un cuptor de scântei,

Cu cealalt- apuc o secure,

Sã vinã spre stânã o sutã ca ei

Cã fug înapoi spre pãdure!

Când aud că se plânge toată lumea,

Căci cutremurul a fost acum lunea.

Dar lumea îi proastă și nu gândește,

Că a fost în ziua de luni treisprezece.

Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,

Că nu au fost morți chiar nicăieri.

Nici clădiri sau blocuri căzute,

Și nici morți sau pagube văzute.

Este o adevărată acum isterie,

Făcută de români ce au în cap prostie.

Fiindcă românii se feresc de moarte,

Dar nu știu că de ea nu pot să scape.

În Oltenia acum toată lumea zace,

Cutremurul ăla mic nu le dă pace.

Și toți să îi vezi cum dau de pomană,

C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.

Vor face babele plecăciuni în faţa popii,

Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.

Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,

Așa cum o făceau babele de cutremur odată.

Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,

Că de cutremur și moarte nu scăpați.

Când vă venii timpul ca să plecați,

De dracul cu toții veți atunci luați!

În pasul meu e primăvară,

În gândul meu e roua dimineţii,

În suflet port o zi şi-o seară,

Melancolii de adormit poeţii.

Mă calcă liniştea pe trup,

Miroase-n jur a violete,

Sunt miel în pielea unui lup,

Şi tigru-n inimă de fete.

Mă pierd în nopţi cu lună,

Şi defrişez trăiri de mamă,

Aştept pe tata să îmi spună,

Poveşti cu iz de teamă.

Mă mângâie o adiere,

Şi simt că-i a ta palmă,

Pe boltă sclipesc stele,

În sufletu-mi e toamnă.

Am băut în vis cu Nichita, 

Pe-o frunză în codri pustii, 

Și mi-a povestit cum ispita, 

L-a stors de cele "11 elegii". 

Am băut în vis cu Nichita, 

Și începu să mă-nedemne, 

Cum să-mi alint iubita, 

Cu " Noduri și semne". 

Am băut cu Nichita în vis, 

Și mi-a spus că-s nătâng, 

Să nu mai stau în mine închis, 

Pentru că " Oasele plâng". 

Am băut în vis cu Nichita rebelul, 

Amândoi pregătindu-ne flintele, 

Însă el întrerupse duelul, 

Rostind... " Necuvintele". 

Am băut în vis cu Nichita, 

Şi ne era trează beția, 

Am băut mult cu Nichita, 

Până m-a îmbătat poezia. 

Iubita mea, te întreb nefiresc,

Trecutul pe unde-ți mai cântă?

Copacii din jur îmi șoptesc,

Că-n pădure sunt urme de sfântă.

Iubita mea, te întreb curios,

Pasul pe unde-ți apare?

Izvorul ce curge sfios,

Te-a văzut undeva lângă soare.

Iubita mea, te întreb temător,

Inima cine ți-o cere ?

Ieri, un nebun vânător,

Căuta să vâneze himere.

Iubita mea, voi pleca după tine,

Pe pământ, prin cer, pe sub ape.

Departe, cât piciorul mă ține

Sau aici, undeva pe aproape…

Unde să-mi astâmpăr prigoana,

Unde să aflu, pe fata morgana.

Și nu mai am cu cine să discut,

S-au treierat porumbii singuri,

La toți acei ce m-au plăcut,

Le curge borșul de prin linguri.

Și fiecare ne vedem de ale sale,

Trec zilele cu greu și anii prea ușor,

Din domnule, am devenit matale,

Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.

Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,

Lingând ciolanul cât un munte,

Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,

Ajuns acum păduchele din frunte.

Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,

Iar calmul se livrează cu pastile,

Dar răul, e că aceștia sunt convinși,

Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.

Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,

Acum e ceasul să mai stăm și singuri,

Acum când fiecare groapa altuia o sapă,

Acum, când curge borșul de prin linguri.

Mi-e nepăsarea zilnica firimitură,

Eu însumi mă acuz în toate cele,

Memoria mă biciuie constant cu ură.

Iar carnea-mi freamătă sub piele.

De ieri stau tolănit pe buza lunii,

Cu hoitul toamnei prins în cârcă,

Să storc un must să-l bea străbunii,

Că-s arși de rai iar gura li se uscă.

Trec zei grăbiți în zori de dimineață,

Se duc la muncă să câștige-o pâine,

Au ochi de foc și cearcăne de gheață,

Și duc un trai sărac, de azi pe mâine.

Se vede-un fum venit din loc ostil,

Se construiește înc-un cal troian,

Amurgul miroase a sânge de copil,

Căci s-a primit ofrandă de la Vatican.

Pe loc aș face toți norii din pământ,

Să plouă cu pietroaiele cât casa,

Prelații să intre cu toții în mormânt,

Să fie slobodă din nou mireasa.

E fadă orice amintire,

Iar visu-mi dănţuie pe-un gând,

Strivesc cu lacrimi a mea nenorocire,

Şi mă predau în faţa zeilor înfrânt.

În lanţuri zace al meu suflet,

Şi-i biciuit de tragice năpaste,

Mi-e fuga un apocaliptic umblet,

 Divina suliţă mă-npunge-n coaste.

Lumini îmi obosesc privirea,

Iar oboseala carnea-mi stoarce,

Durerea mi-e servită cu de-a sila,

Doar moartea…ea mă lasă în pace.

Îmi murmur doine suspinând,

Căci stramoşesc îmi este chinul,

Ai mei, cu toţii, rând pe rând,

În patimi şi-au trăit destinul.

Sunt singur iar în goala casă,

Iar liniștea se-ascunde sub podea,

Și noaptea pleoapa mi-o apasă,

Dar ochiul treaz privește înspre ea.

Și îmi atârn de grindă ștreangul,

Călău fiindu-mi chiar absența sa,

O ploaie rece îmi susține hangul,

Iar ușa scârțâie plângând pe cineva.

Exact ca urșii nu-mi văd umbra,

Și simt că sufletul mi-e mort demult,

Iar demonii se dau de-a tumba,

Și-n urma lor doar vaiete se-aud.

Ți-am scris scrisori cu multe pagini,

Dar mesagerii îmi pare că-s ologi,

Și trist mai caut pierdutele imagini,

Cu lungi lunete ca vechii astrologi.

Dar asta a fost dorința cea mai mare,

Ca pasul tău să-l simt în urma mea,

Cât mersul meu trăi-va sub picioare,

Și pasul tău să calce veșnic dâra sa.

Dar singur merg și urma-n spate-i goală,

Și nu mai am nici cale, nici destin,

Pășesc agonic cu pasul plin de boală,

Și nu mai știu dacă mă duc ori dacă vin.

Absența ta-mi întunecă treptat privirea,

Nici nu mai știu de-i ziuă sau e noapte,

Și pipăi zorii și amurgul să-ți simt firea,

Și simt mirosu-ți crud de mere coapte.

Nici nu mai știu de-s tânăr ori bătrân,

La câtă așteptare mi s-a scurs prin vene,

Sub ștreang un gând mă paște să amân,

Iar viața-mi plânge-n hohote sub gene.

Sunt singur iar în goala casă,

Iar liniștea se-ascunde sub podea,

Și noaptea pleoapa mi-o apasă,

Iar ochiu-mi doarme liniștit sub ea.