1  

Amintiri

 

Se clatină-n minte gândul pierdut, 

iar ceasul bate deja ora târzie,

mă-ntreb încontinuu de ce încă sunt,

dar vocea-mi se pierde ca o stihie.

 

M-ascund în cărți, pitit printre rânduri,

și-n aburii bahici încet mă destram,

noapte îmi sapă întruna în gânduri, 

și visu-mi rămâne ca o rază în geam.

 

Se frânge ușor lumina sub pleoape,

ca o floare uscată sub arșița verii,

dorul îmi pleacă pribeag peste ape,

și-n tăcerea adâncă încep să mă sperii.

 

Pășesc peste mine cu tălpi nevăzute,

printre urmele șterse caut lumina,

amintirile-mi par hidoase și slute,

și toate, în cor, pe mine dau vina.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin poezii.online Amintiri

Data postării: 15 februarie 2025

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 534

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Paharul tău cu urme de sărut

 

Azi, am lăsat lângă fereastră, 

Paharul tău cu urme de sărut, 

Mirată luna să-l privească, 

Să intre în odaia mea de lut. 

 

Și raza ei duios cădea, 

Pe poza ta, pe ochii albaștri, 

Și-n urmă fulgere lăsa, 

Din care răsăreau noi aştri. 

 

Apoi, deodată am vrut să plec, 

Cum pleacă frunza galbenă din ram, 

Dar pragul n-am putut să-l trec, 

Și-n raza lunii m-afundam. 

 

Şi-ți luminam făptura toată, 

Şi eram lună, stea și univers, 

Iar tu înconjura-i pământul roată, 

Și mă ținea-i de mână-n mers. 

Mai mult...

Suspin

 

Eu nu mai caut urme în tăcere,

Nici semne în cuvintele trecute,

Dar un suspin din veche ta durere,

În fiecare zi în mine se ascute.

 

Sunt tot acolo unde m-ai lăsat,

Cu spatele întors spre întâmplare,

Un om ce umblă veșnic apăsat,

De o iubire ce parcă nu mai moare.

 

Și dacă vei privi vreodată spre pustie,

În locul unde nimeni nu mai vine,

Vei regăsi în locul meu o poezie,

Ce-și cântă amarul zărilor străine.

 

Pe umeri porţi tăcerea mea de seară,

Şi nici nu ştii ce greu e să te las,

Când lăcrimez din mine numai ceară,

De sub un foc ce-n suflet mi-a rămas.

 

Poruncă am să dau umil la stele,

Să-ți plouă la fereastră cu lumini,

Ca tu, mirată, să privești spre ele,

Să încetezi să plângi și să suspini.


Mai mult...

Vremuri noi

 

S-a pus o ceață neagră pe pământ, 

Pe suflet, ochi și-n caractere, 

Pe unde mergem locu-i strâmt, 

Şi orbecăim smintiți după avere. 

 

Ne este sângele mai năclăit, mai rece, 

Și ochii în orbită scufundați, 

Uităm că viața ca un fulger trece, 

Uităm c-am fost cândva ca niște frați. 

 

Adulmecăm vânatul ca o fiară, 

Tăiem în carne vie, ce tot ne e străin, 

Ce nu-i al nostru, e musai ca să piară, 

Căci sufletul ni-i plin, de ură și venin. 

 

Ne-am preschimbat în umbre fără nume,

Purtăm în noi doar zgură și păcat,

Pe rude le mai știm doar din albume,

Nepăsători, rânjim, spre cel îndurerat.

 

Nici plânsul pruncilor nu ne mai frânge,

Nici soarele nu-l mai simțim în piept,

Sub pașii noștri, lațu-ncet se strânge,

Și-l condamnăm pe omul înțelept .

 

Dar ce va fi când totul va fi scrum,

Când bogăția va rămâne o povară,

Vom regăsi spre ceruri un alt drum,

Ori vom pieri sub lacrima amară?

Mai mult...

Să fiu ca o taină...

 

Du-mă Doamne-n lume, 

Fără chip și nume, 

Fără trup și haină, 

Să fiu ca o taină. 

Pune-mă-n pământ, 

Să răsar ca vânt, 

Toarnă-mă-n hârdoaie, 

Să cad ca o ploaie. 

Fă-mă răsărit, 

Să mă știu iubit, 

Ori un bob de rouă, 

Lacrimi să mă plouă, 

Să curg în izvoare, 

Ca o taină mare, 

Să mă bea cu sete, 

Tinerele fete. 

Fă-mă vis subțire,

Dus de amintire,

Să m-ascund în șoapte,

Rostite în noapte,

De-un tânăr fecior,

Ca un cald fior,

Și să duc pe pleoape,

Ale mării ape.

Fă-mă stea de ceară,

Să ard doar o seară,

Ori cuvânt uitat,

Într-un vers curat,

Să mă pierd în lume,

Fără chip și nume,

Fără trup și haină, 

Să fiu ca o taină. 

Mai mult...

Mi-e dor de o șoaptă!

 

Toată viața s-a strigat la mine.

 

Am trăit sub un cer care nu vorbea,

ci striga.

Cuvintele veneau spre mine ca niște uși trântite,

ca niște porunci fără odihnă.

 

Între pereții zilei s-au izbit mereu sunete ascuțite.

Am crescut într-o lumină care nu mângâia,

ci interoga.

Vorbele cădeau peste mine ca niște insulte,

ca niște pietre aruncate în ape tulburi.

 

Toată viața s-a strigat la mine.

 

Strigătul a fost alfabetul meu timpuriu,

urletul — clopotul care mă chema la trezire,

la teamă,

la apărare.

 

Am învățat să respir scurt,

să răspund înainte de a fi întrebat,

să-mi strâng inima ca pe un animal speriat.

Și în zgomotul acesta continuu

am început să cred

că liniștea este doar o legendă spusă copiilor.

 

Dar uneori, noaptea,

când orașul își lasă armele jos

și ferestrele nu mai tremură,

simt cum în piept se deschide un loc

neatins de țipăt.

 

Acolo nu e judecată,

nu e grabă,

nu e poruncă.

E doar o așteptare blândă,

ca o mână care nu apasă,

ci rămâne.

 

Și atunci înțeleg,

că n-am tânjit nici după tăcere deplină,

nici după izbăvire zgomotoasă,

ci după un sunet

care să nu mă strivească…o șoaptă.

 

Mi-e dor de o șoaptă!

Mai mult...

Poveste de iarnă

 

Azi parcă timpul stă între ferestre,

Și ca o frunză moartă se desprinde,

Ne ţine clipa-n linişti de orchestre,

Că-n ochii tăi o flacără se-aprinde.

 

Iubito, lumea cade-n somn de brumă,

Prin curţi se strâng tăceri de dimineaţă,

Un clopot vechi mai tremură în humă,

Şi peste noi coboară altă viaţă.

 

Eu zic să stăm tăcuţi lângă lumină,

Cu mâna ta în mâna mea rămasă,

Iar iarna, albă, limpede şi plină,

Să o lăsăm să curgă toată peste casă.

 

Iar fulgii care cad sub luna stinsă,

Ne vor aduce liniște și pace,

Și galeș vom privi fereastra ninsă,

Cum înrămează stelele opace.

 

Nu adormi, că noaptea e adâncă,

Iar vântul poartă fulgii ca pe-o veste,

Ia-ți supărarea și-n sobă o aruncă,

Şi spune-mi cu iubire o poveste.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Impas

Inspirația lipsește cu desăvârșire,

Motivația e și ea pustie.

Ce și cum să mai poți scrie?

Poezia era poezie...

Acuma e coadă la berărie. 

Lucrezi cu tine să-ți fie bine, 

Ceva te ține,  te depășește,

Nu mai știi ce te rătăcește 

Acceptă tot ce te încetinește. 

Eu îmi doresc să poți zbura. 

Aripi ți-aș da,  dacă aș putea,

Mulțumită să te văd așa, 

Să spui, sunt fericită din nou,

Nu credeam că mai pot fi Eu. 

 

Mai mult...

Gata!

Gata! M-am saturat de filmele din capul meu, 

Am obosit ca mereu să mi se pară, 

Cum scenaristul principal ești tu, 

Te rog! scrie ceva mai blând, să nu mai doară.

 

Eu, genul dramatic, tu genul nepăsător,

Audienta-i în delir dar ia de seama, 

De când protagonistul e uitator, 

Povestea s-a transformat în melodrama

Mai mult...

,,Pe bună dreptate ''

Pe bună dreptate nu te cunosc pe tine,

O umbră ce a fost cândva o siluetă,

Un soare ce s-a luminat pe sine,

Ai fost un bun prieten.

 

O adiere ușoară de mai a lăsat o greutate în urmă,

A trecut vijelia și a ieșit iarăși soarele,

Un bun tovarăș alături de care am trecut furtuna,

Alături de care s-au liniștit apele.

 

Și fug oamenii pe lângă mine,întrec momentele pe secunde,

Dar nimeni nu-mi poate fi un prieten așa cum mi-ai fost tu,

Permite-mi să te felicit dragă,

Acum îmi ești un frate bun.

Mai mult...

Solstiţiul de iarnă

Ce greu se iscă zorii

Din cea mai lungă noapte,

Prin ziua cea mai scurtă

Lumina abia răzbate.

 

Că noapte este afară,

Aşa cum între stele

E noaptea care umple

Prăpastia dintre ele.

 

Iar falduri de-ntuneric

Boţesc perdeaua groasă

A nopţii, ca lumina

Cât mai târziu să iasă.

 

Cu toate acestea zorii,

Chiar mai devreme apar,

Că începând de astăzi

Lumina creşte iar.

Mai mult...

Jertfă

 

În mine plouă invers, până-n carne,

Cu stropi de gând și reci fiori, 

Și-mi port umbrelele drept arme, 

Deși cu lacrimi umplu aceiași nori. 

 

Îmi trec prin sânge semne fără nume,

Ca niște hărți spre nicăieri precise,

Mă caut printre lucruri vagi, postume, 

Și-mi reînvii tristeți demult ucise. 

 

Rămân atent la zgomotul din mine,

La liniștea ce urlă întruna dinăuntru,

Și merg târâș spre alte lumi străine, 

Arând cu coatele întreg pământul. 

 

În brațe-mi cade noaptea ca un leș smolit, 

Și brusc întreg pământul un altar devine, 

Pe aceeași cruce ca Iisus m-am răstignit, 

Să șterg păcatele părinților prin mine. 

Mai mult...

Ecouri fără sunet

 

Lacrimi fără ochi,

Carne fără sânge,

Parcă-s un deochi,

Ce întruna plânge.

 

Zboruri fără aripi.

Gânduri fără minte,

Condamnat la urlet,

Fără de cuvinte.

 

Pas fără de mers,

Palmă ce nu strânge,

Sunt un neînțeles,

Care încet se frânge.

 

Flori fără sămânță 

Umbre fără trup,

Cerul mă denunță,

Cu pământ m-astup.

 

Uși fără perete,

Rugă fără cer,

Savurez regrete,

Și-ncontinuu cer.

 

Drum fără pământ,

Sete fără apă,

Nici un legământ,

Nici un om nu scapă.

 

Noduri fără sfoară,

Trepte fără scări,

Sufletul îmi zboară,

Înspre alte zări.

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍