Voi fi...

Față de precedenta secvență, câteva luni au trecut
Lebe a căpătat înfățișarea și caracterul personajului mut
Majoritatea timpului pe Ze tratându-l ca pe un necunoscut
Nici măcar o vorbă, nici măcar un salut.

Din fericire, Ze a început să realizeze
Sursa durerii, ba chiar a inceput să o studieze
Si să o trateze.
Si încet-încet răsad de fericire să-și planteze
În adâncul sufletului.
Ze înțelege astfel legile trecutului:

Tot ce a trecut, tot ce ai avut și tot ce ai crezut
Acum se află într-un al tărâm, unul pierdut
Si dispărut
Într-un tărâm poate displăcut, insă absolut.

Regretele au fost, sunt și vor fii permanente
Însă niciodata nu vor fii omnipotente
Așa că Ze își adună milioanele de fragmente
Din fostele sentimente
Aducându-și aminte de câteva momente
Si de câteva stări de spirit ce acum sunt absente.
Prin minte îi trec gânduri violente
Necăjirile îi sunt abundente
Însă cu ajutorul ale orchestrei 20 de instrumente,
Ale pachetului 20 de medicamente
Ze face față acestor raționamente.

În trecut, Ze pentru Lebe murea
Cu moartea cunoștință să facă putea
Si de un fir de ață de asupra abisului se ținea
Însă adevărul este ca Lebe pe Ze îl deținea.
Lui Ze foarte tare nu îi păsa
Pentru că în totalitate nu înțelegea
Însă la urma urmei, toată greutatea
A devenit evidentă odata cu distrugerea
Si realizarea.

În trecut, Ze era ignorant,

Insă acum asupra viitorul său este total gerant.

-steinkampf

Zări senine,

Un cer albastru,

Alungă orice dezastru.

Cu valuri fine,

Spre țărm vine,

Marea cea albastră.

...

08.05.24

E mult prea frig la tine

Și nici n-am unde să m-așez,

Mi-e sufletul plin de tristețe

Și leac nu am să mi-l tratez

Am încercat căldură să-ți aduc

Și inima ta rece s-o dezgheț,

Dar n-am putut la tine să ajung

Că m-ai tratat cu mult dispreț

Sunt lângă tine, atât de-aproape

Pot să te-ating, dar nu-ndrăznesc

Ești lângă mine, dar prea departe

Refuzi să mă auzi când îți vorbesc

Nu știu de unde a venit răceala

Când intre noi era multă iubire,

Sau poate doar m-am înșelat pe mine

Și totul pân'acum a fost doar amăgire

Chiar dacă-mi este greu voi încerca

Să-ți cuceresc din nou cumva inima,

Iar dacă îmi vei spune..s-a terminat

Voi înțelege și-n timp îmi voi usca..lacrima!

Să te aștept îmi pare bucurie

Chiar dacă așteptarea pare nesfârșită,

Nici tu nici eu nu avem grabă mare,

Noi vrem doar veșnicia fericită!

Îmi este de ajuns ținându-te de mână,

Visez să îți sărut piciorul

Unde să fie mai multă bucurie,

Decât găsesc în vise și la tine...?

Pe zi ce trece mai mult te vreau și te iubesc

Cu siguranță e jocul ce vine din speranță,

Și pot să-ți scriu versete de amor,

Ce par să nu se mai termine.

Frumosul,fericirea,dragostea ești tu,

Poemele îți aparțin ,știu bine

Îmi tot sosec de undeva din Cer

Nu știu să-ți spun cine-i cel care le trimite

Îmi este de-ajuns gândind la tine,

Și toate se transformă în mister!

(9 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Auzi iubito, lemnele cum ard în șemineu?

Și vezi cum fulgii albi dansează în vazduh?

Fereastra aburită iți șoptește un eseu

Despre iubire, dragoste si duh...

Te legeni incălzită pe fotoliu-ncăpător

Și torci ca o pisică cuprinsă de visare,

Ți se perindă clipe de taină ce omor

Trecut și ceață și durere și-apăsare

Și simți in nări mireasma de vin fiert

Ce se strecoară de pe aragaz,

Cu scorțișoară dulce și-alături un desert,

Și-aștepți sărutul tandru pe obraz…

Și-abia întredeschizi pleoapele-ți frumoase

Uitându-te la focul ce pocnește-ncetișor

Pupilele ți se măresc ușor și curioase

-Mai e ceva pe lume de ce să-ți fie dor?…

Chipuri triste,chipuri grave,

Cuibăresc pe străzi pustii

Fără uși și fără geamuri

Un culcuș pentru o zi.

Că nomazi am fost odată

Asta ține de trecut...

Azi nomadă-i țara toară!

Ne întoarcem în trecut?

Lumea ta eu n-o mai știu

Părul tău cel auriu,

Zâmbetul de primăvară,

Pasul tău cu urma rară.

Lumea ta eu n-o mai văd,

Totu-n juru-mi e prăpăd,

Plânge-o lacrimă sub pleope,

Că tristețea-mi stă aproape.

Lumea ta n-o mai visez,

Sunt o fructă fără miez,

Trist copac fără de floare,

Fără frunze, fără soare.

Lumea ta mi-e rătăcire,

Labirint fără ieșire,

E un șuierat de vânt,

Care sapă un mormânt.

Lumea ta străină-mi este,

Nu mai este acea poveste,

Cu un mire și-o mireasă,

Ce-și doreau copii și casă.

Lumea ta eu n-o mai știu,

Tot în juru-ţi e pustiu,

Lumea ta eu n-o mai văd,

Tot în juru-mi e prăpăd...

E poate altfel ce s-a scris, 

Dar slova așternută strigă, 

Eu nu mai am nimic de zis, 

Şi lumea-ntreagă mă intrigă. 

Eu nu mai știu ce mi se-întâmplă, 

Sunt prea adesea păcălit, 

Și nici sub soare nu fac umbră, 

Sunt eclipsat și pustiit. 

Picioarele mi-s ferecate, 

În minte parcă am un zid, 

Încerc adesea a-l răzbate, 

Dar pasu-mi este prea timid. 

Alerg turbat înspre prăpăstii, 

Cu numele deja în catastif, 

Doar griji în jurul meu împrăștii, 

Și duc întruna o muncă de sisif. 

Neîmblânzit mă întorc în grote, 

Să mă ascund de tot ce e uman, 

Departe de cutume și marote, 

De omul lacom și viclean.

Pe ulița veche cu praf și noroi,

Adie un vânt de amurg liniștit,

Umbra copacilor bătrâni din zăvoi,

Spune povești dintr-un timp rătăcit.

Căsuța din vale la ferestre cu flori,

A gutui coapte și a pâine miroase,

O mamă la poartă cu roși obrăjori,

De atâta așteptare împietrită rămase.

Miroase a fân și a câmpuri cosite,

A ploaie curată ce scaldă pământul,

Și-mi vine un dor de toate-mplinite,

De casa ce-mi știe și oful, și cântul.

Aici, în oraș, mă simt un străin,

Betoanele acoperă visele mele,

Iar dorul de acasă curat și divin,

Plânge întruna în oasele mele.

Mă simt vinovat pentru lume, 

Pentru boli, urgii și războaie, 

Pentru acele generații postume, 

Ce-au creat un colos cu picioare de paie. 

Mă simt vinovat pentru vină, 

Pentru orice dezastru voit, 

Pentru omul lipsit de lumină, 

Din care treptat am murit. 

De liber arbitru mă fac vinovat, 

De pruncii uciși nenăscuți, 

De neîncetatul chin și oftat, 

De voi cei umili și desculți. 

Mă fac, de Creație, la fel, vinovat... 

Provocați-mi în cer un potop, 

Doar Fiul să-mi fie salvat, 

Să vă ducă pe toți în alt loc.

A iubi viața, e-o veșnică luptă,

Cu arme trimise din iad și din rai,

Și, iată, cum zeii din tine se-nfruptă,

Și totuși ai vrea aici ca să stai.

A iubi viața, e mângâiere de stele,

Gândul îți zboară prin locuri bizare,

Dar pasul ți-e frânt și osul ulcele,

Iar lacrima-ți piere uscată de soare.

A iubi viața, e neant și suspans,

Cu legi ce aripa-ți leagă de gleznă,

Fii grațios și dansează acest dans,

Cu plumbul pe aripi și ochiul în beznă,

Fă piruete alături de moarte-n balans,

Și plângi către zei să-ți dea un avans.

S-a dat drumul la dezmăţ,

E plină lumea de lepre,

Plecăm spăşiţi cu traista-n băţ,

Şi nici nu ştim de unde vom începe.

Se aude un bocet fără de speranţă,

Şi jinduiri de îngeri păzitori,

Ne atrag păcatele în instanţă,

Şi pierdem dreptul de a fi nemuritori.

Într-un veşnic repaos ne colcăie trupul,

Prăpădul prin suflet străbate,

E plin de demoni pământul, văzduhul,

Dumnezeu, de la noi se abate.

Paşii ni se-ndreaptă spăşiţi către rug,

Mersul lor sună ca toaca în prohod,

Izgoniţi de suflet ne târâm în coşciug,

Caterisiţi alături de întregul sinod.

Mormăie cete de îngeri într-un regret,

Apostolii-şi mărturisesc cu toţii greşeala,

Într-un colţ... Iuda rânjeşte discret,

În ceruri încolţeşte uşor îndoiala.