Dezamăgire
Cu mintea rătăcind în amăgire,
Mă-ndrept agale spre tăceri,
Sub pleoapele căzute de iubire,
Se frânge dragostea de ieri.
Îi port în piept icoana nemuririi,
Cu glasul stins de-atâtea căutări,
Și mă închin sub crucea amintirii,
Sperând s-o întâlnesc în alte zări.
Azi port în inimă o veche rană,
Din ea se scurge sângele tristeții,
Sub pielea mea e numai toamnă,
Și veșteji îmi sunt anii tinereții.
În jurul meu e-o mare fără țărmuri,
Și mă înec din nou în amintiri,
Cu mâinile întinse către ceruri,
Din mintea mea înalț dezamăgiri.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 6 mai
Vizualizări: 100
Poezii din aceiaşi categorie
Privirea mea
De-ai putea să vezi prin ochii mei,
Ai înțelege ce-am simțit dintotdeauna,
Cum te vedeam ca pe un zeu
Într-o lume plină de furtuna.
Erași lumină-ntr-un colț de cer,
Un vis nespus, un gând stingher,
Un foc aprins în noaptea grea,
O pace ce doar tu-mi puteai da.
Dar cum să-ți spun ce n-am rostit?
Privirea mea te-a tot iubit.
A rămas tăcută, străpunsă de dor,
Tu n-ai știut… și-ai mers ușor.
De-ai putea vedea ce-am ascuns,
În fiecare lacrimă ce s-a strâns,
Poate-ai înțelege ce-ai lăsat
În ochii mei, când ai plecat.
Dar eu?
Cine sunt?
Nu mai știu
Unde sunt?
Am ajuns într-un loc pustiu
Sunt tristă
Alții mă controlează
Sunt dezamăgită
Visurile mele nu contează
Voiam doar să cânt
Melodii scrise de mine în gând
Coregrafii să dansez
Cum mereu visez
Totul a fost distrus
De cel mai important intrus
Familia mea mi-a spus
Muzica nu e doar compus
Ei vor facultate
După master în contabilitate
Și viața mea unde rămâne?
Distracția, alcoolul, iubirea nu sunt de mine?
Acest lucru nu o să tolerez
Nu vreau decât să mă angajez
După ce liceul voi termina
Nimic nu mă va domina
Dorințe
Din apusurile aurii ale soarelui
Stelele încep să ți se închine,
Strălucind din ochii demiurgului,
În miezul nopților meschine.
În adâncul sufletului meu echitabil,
Aud in codul morse iubiri limpezi,
Mărturisind că te-aș dori veritabil,
Pentru o veșnicie… și încă o zi.
Tu ești in mintea mea acel “nimic”
Când sunt întrebat la ce mă gândesc,
Cu inima ratacită ce bate ritmic
Pe muzica iubirii când pe tine te zăresc…
Nu există speranță in iad
Pe trepte reci, pe inimi goale
Și cu aripi cusute din umbre și dor,
Am visat că tu-mi ești a mea cale,
Că aici, eu n-am să mor.
M-am prăbușit în abisul flămând,
Dar simt cum o mână mă rupe din loc.
La capătul ei, erai tu, un chip blând,
O stea rătăcită-n altar de foc.
Nu te-am întrebat de ce,
Dar nici tu n-ai spus nimic.
Un legământ ce ușor se frânge,
Pierdut și uitat într-un colț de foc.
Când tăcerea îmi devenise casă,
Și ecourile mă îngropau încet,
Vocea ta s-a strecurat în orice umbră
Și din haos, m-ai chemat înapoi, în vis.
Am sădit un gând, mai la mijloc de inimă,
Dar pământul l-a scuipat ca un blestem.
Aici, unde sunt eu, speranța e o candelă
Bătută în furtuna nebună a infernului demn.
Otravă
Un singur lucru dorea
Să simtă dragostea
Din păcate nu i s-a permis
Iar la materie n-are admis
Așa că s-a transformat
Într-o femeie de neuitat
În privirea avea otravă
Și mintea-i era bolnavă.
Iubirea o dezgusta
De la romantism vomita
Ura tot felul de afecțiune
Era dependentă de acțiune.
În săruturi dulci nu credea
Acestea reprezentau pentru ea
Un schimb de salivă
E părerea ei nocivă.
Vinovată vină
Scuzați acest deranj, gasit-am ce-i de vină
Iubirea a greșit, nu-i timpul ei să vină
Învață s-o alungi căci mușc-acea jivină
Iar sufletu-i zorzon, atârnă-n strofe rimă
Gândul e vinovat, nu vrea să-și mai revină
Într-un vagon urcat, mutat pe altă șină
Cuvinte-au deranjat, dacă iubești ai vină
Vezi-ți de treaba ta, inima-i doar mașină
Dragostea n-are leac, e dezechilibrată
Ai neuron stricat, mintea trebui tratată
De-ți vine-așa deodat’ arunc-o iute-n stradă
Închide-i ușa-n nas, încuie-acum degrabă
Găsește-ți ocupații de nu te lasă-n pace
Cumva uită de ea altfel încet te stoarce
Lumea-i cu gândul ei, te-ascultă și-apoi tace
De-ai să vorbești deschis cu spatele se-ntoarce
Ce spun unele versuri sunt doar minciuni sfruntate
Ascultă nepăsarea și-nvață cum se face
Iubirea-i crudă dramă, te-ncurcă, te desface
Ruin-ai să ajungi de nu ți se va-ntoarce
De te-ai îndrăgostit nu-ți căuta vre-o vină
Uitarea-i vinovată că nu a vrut să vină
Răspuns la „Te Iubesc” posibil să nu vină
Ești vinovat că simți, ești vinovat de vină
Privirea mea
De-ai putea să vezi prin ochii mei,
Ai înțelege ce-am simțit dintotdeauna,
Cum te vedeam ca pe un zeu
Într-o lume plină de furtuna.
Erași lumină-ntr-un colț de cer,
Un vis nespus, un gând stingher,
Un foc aprins în noaptea grea,
O pace ce doar tu-mi puteai da.
Dar cum să-ți spun ce n-am rostit?
Privirea mea te-a tot iubit.
A rămas tăcută, străpunsă de dor,
Tu n-ai știut… și-ai mers ușor.
De-ai putea vedea ce-am ascuns,
În fiecare lacrimă ce s-a strâns,
Poate-ai înțelege ce-ai lăsat
În ochii mei, când ai plecat.
Dar eu?
Cine sunt?
Nu mai știu
Unde sunt?
Am ajuns într-un loc pustiu
Sunt tristă
Alții mă controlează
Sunt dezamăgită
Visurile mele nu contează
Voiam doar să cânt
Melodii scrise de mine în gând
Coregrafii să dansez
Cum mereu visez
Totul a fost distrus
De cel mai important intrus
Familia mea mi-a spus
Muzica nu e doar compus
Ei vor facultate
După master în contabilitate
Și viața mea unde rămâne?
Distracția, alcoolul, iubirea nu sunt de mine?
Acest lucru nu o să tolerez
Nu vreau decât să mă angajez
După ce liceul voi termina
Nimic nu mă va domina
Dorințe
Din apusurile aurii ale soarelui
Stelele încep să ți se închine,
Strălucind din ochii demiurgului,
În miezul nopților meschine.
În adâncul sufletului meu echitabil,
Aud in codul morse iubiri limpezi,
Mărturisind că te-aș dori veritabil,
Pentru o veșnicie… și încă o zi.
Tu ești in mintea mea acel “nimic”
Când sunt întrebat la ce mă gândesc,
Cu inima ratacită ce bate ritmic
Pe muzica iubirii când pe tine te zăresc…
Nu există speranță in iad
Pe trepte reci, pe inimi goale
Și cu aripi cusute din umbre și dor,
Am visat că tu-mi ești a mea cale,
Că aici, eu n-am să mor.
M-am prăbușit în abisul flămând,
Dar simt cum o mână mă rupe din loc.
La capătul ei, erai tu, un chip blând,
O stea rătăcită-n altar de foc.
Nu te-am întrebat de ce,
Dar nici tu n-ai spus nimic.
Un legământ ce ușor se frânge,
Pierdut și uitat într-un colț de foc.
Când tăcerea îmi devenise casă,
Și ecourile mă îngropau încet,
Vocea ta s-a strecurat în orice umbră
Și din haos, m-ai chemat înapoi, în vis.
Am sădit un gând, mai la mijloc de inimă,
Dar pământul l-a scuipat ca un blestem.
Aici, unde sunt eu, speranța e o candelă
Bătută în furtuna nebună a infernului demn.
Otravă
Un singur lucru dorea
Să simtă dragostea
Din păcate nu i s-a permis
Iar la materie n-are admis
Așa că s-a transformat
Într-o femeie de neuitat
În privirea avea otravă
Și mintea-i era bolnavă.
Iubirea o dezgusta
De la romantism vomita
Ura tot felul de afecțiune
Era dependentă de acțiune.
În săruturi dulci nu credea
Acestea reprezentau pentru ea
Un schimb de salivă
E părerea ei nocivă.
Vinovată vină
Scuzați acest deranj, gasit-am ce-i de vină
Iubirea a greșit, nu-i timpul ei să vină
Învață s-o alungi căci mușc-acea jivină
Iar sufletu-i zorzon, atârnă-n strofe rimă
Gândul e vinovat, nu vrea să-și mai revină
Într-un vagon urcat, mutat pe altă șină
Cuvinte-au deranjat, dacă iubești ai vină
Vezi-ți de treaba ta, inima-i doar mașină
Dragostea n-are leac, e dezechilibrată
Ai neuron stricat, mintea trebui tratată
De-ți vine-așa deodat’ arunc-o iute-n stradă
Închide-i ușa-n nas, încuie-acum degrabă
Găsește-ți ocupații de nu te lasă-n pace
Cumva uită de ea altfel încet te stoarce
Lumea-i cu gândul ei, te-ascultă și-apoi tace
De-ai să vorbești deschis cu spatele se-ntoarce
Ce spun unele versuri sunt doar minciuni sfruntate
Ascultă nepăsarea și-nvață cum se face
Iubirea-i crudă dramă, te-ncurcă, te desface
Ruin-ai să ajungi de nu ți se va-ntoarce
De te-ai îndrăgostit nu-ți căuta vre-o vină
Uitarea-i vinovată că nu a vrut să vină
Răspuns la „Te Iubesc” posibil să nu vină
Ești vinovat că simți, ești vinovat de vină
Alte poezii ale autorului
Mi-e dat...
Să scriu despre lacrimi,
Lacrimi fiind,
Pe valuri de patimi,
Și țărmuri de jind.
Să scriu despre plâns,
Bocet fiind,
Despre nopți ce au strâns,
Visuri ce mint.
Să scriu de părinți,
Părinte fiind,
Cu ochii fierbinți,
Aş scrie... Iubind.
Să scriu despre dor,
Durere fiind,
Eu cred c-am să mor,
Încontinuu scriind...
Epigrame XXIX
Evoluția științei
Omul nu e de bonton,
Se poartă ca un bufon,
E un pic și cam afon,
Și-i condus de un IPhone.
CFR-ului cu întârzierile imense
Peste o săptămână am o întâlnire,
La Constanța cu doi camarazi,
Ca să nu întârzii, fără șovăire,
Am să plec cu trenul, chiar de azi.
Presa azi
Ziarul nu mai are asistență,
Și dispariția o să-l lovească,
Iar ca măsură de urgență,
Plătesc pe cititori să îl citească.
Presa azi
La cât de falsă este știrea,
Iar adevărul e ținut mascat,
Ziarul și-a găsit menirea,
E bun numai de împachetat.
Soției
Nu mi-a fost deloc ușor,
Ca să te compar c-un nor,
Că mereu în viața-mi sumbră,
Când lucesc, tu îmi faci umbră.
Vecinului - care se uită mereu la mine în curte
Precum o știi dragă vecine,
Am o pisică albă și-un ogar,
Apoi, ce nu îmi aparține,
E după gard, un biet măgar.
Unui poet
Aici doarme un poet,
Ce-a scris odă și sonet,
Viața lui a luat sfârșit,
Când criticii l-au recitit.
Unui scriitor - cu scris indescifrabil
Ai trimis un manuscris,
Acum un an la stenograf,
Viața i-ai făcut-o praf,
Că de-atuncea stă închis.
Epitaf - lui Iolanda Balaș
Cu trupu' ai fost la înălțime,
Când vechi recorduri doborai,
Dar ai țintit în profunzime,
Şi astăzi ai sărit direct în rai.
Artă
S-a dus portretul să îşi facă,
El, un necioplit vădit,
Iar pictorul i-a spus îndată,
Cunosc un sculptor renumit.
Uneia - mergea cu telefonul în mână
fără să se uite la drum
Își căuta în zodiac sorocul,
Dar nu cerceta terenul,
Scria c-o va lovi norocul,
Dar a lovit-o trenul...
Anticrişti revoluţionari glosă
Ne-am depărtat de Dumnezeu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
Ne place în ură să trăim,
Să gemem de păcate mari,
La fel ca demonul să fim,
Anticrişti revoluţionari.
Multe sunt în astă lume,
Zdruncinată de războaie,
Alte-s rele, alte-s bune,
Însă toate ne înmoaie,
Căci povara e prea mare,
Şi încercând s-o micşorăm mereu,
Am făcut-o şi mai mare, căci
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
Cum ploaia irigă puietul,
Din care creşte copacul,
Aşa ura ne inundă sufletul,
Din care se naşte păcatul.
Nu vrem să facem nimic,
Nu vrem ca iubiţi să mai fim,
Din rău muşcăm câte un pic,
Noi toţi ce creştini ne numim.
Lăsăm aşa în voia lui satan,
Purtaţi de a lui mreje viclene,
Reacţionăm doar gândind în van,
Fiind atraşi de ispite obscene.
Iar cum plin de omizi e pomul,
Plin de păcate ni-i sufletul şi greu,
Urând, ne-am depărtat de Domnul,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu.
Sperăm cu toţi într-o iertare,
Venită iar de la Isus,
Izbăvindu-ne de faptele murdare,
Făcându-ne egali Celui de sus.
Aşa de mult El ne iubeşte,
Dar noi iubiţi nu vrem să fim,
Cu dragoste, El tot ne mântuieşte,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
De ce cu visuri să trăim,
Când visul îl putem îndeplini?
Doar buni şi milostivi să fim,
Iar semenul să îl putem iubi.
Dar nu, e osteneala mult prea mare,
Căci inima-n păcate ne-o zidim,
Cu mintea înceţoşată şi mâinile murdare,
Ne place în ură să trăim.
Să fim conduşi spre întuneric,
Spre pierdere şi neeternitate,
De pofta şi simţul luciferic,
Ce ne împinge de la spate.
În spate stă şi tot ne-apasă,
Să devenim nişte tâlhari,
Să jefuim pe cel de-acasă,
Să gemem de păcate mari.
Ca Iuda vrem să devenim,
Să-L vindem pentru arginţi,
Părtaşi cu demonul să fim,
Şi apoi să cerem rugăminţi.
Inchidem cartea sfânta de pe raft,
Ca-n ură şi invidie să trăim,
Dorinţa noastră e de fapt,
La fel ca demonul să fim.
Veniţi-vă în fire oameni buni,
Acum cât nu e prea târziu,
Ardeţi ura prefăcând-o în tăciuni,
Şi îndreptaţi-vă privirea către Fiu,
Înainte ca răul din noi să stârnească,
Împotrivirea spre Cel Atot-vizionar,
Fiindcă atuncea o să ne numească,
Anticrişti revoluţionari.
Anticrişti revoluţionari,
La fel ca demonul să fim,
Să gemem de păcate mari,
Ne place în ură să trăim.
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
Copilăria...
În fiecare noapte în minte îmi încarc,
Copilăria toată cu jocurile sale,
Și ca un tren pe șine mă-nham ca să îl trag,
Acum la bătrânețe să nu o ia la vale.
Și drumul înapoi mă face ca să plâng,
Și le-aș lua pe toate dar nu mai am vagoane,
Colegii și amicii pe toți la piept îi strâng,
Și serpuiesc cu trenul pe vechile șotroane.
Iar sunetul ritmat al roților pe șine,
Mă poartă mai adânc spre leagănul de-acasă,
Și-o văd pe maica scumpă cum râde lângă mine,
Și-i tânără copilă și nespus de frumoasă.
Și-n fiecare noapte am cursă să cobor,
Și gâfâi la urcare cu jocurile toate,
Și șuieră locomotiva de dragoste și dor,
Cu un bătrân-copil ce-o mână către moarte.
Dar ziua cea fatală chiar azi îmi iese-n cale,
Și trenul plin cu jocuri o ia încet la vale...
Într-un sertar…
Cum aș putea ca să citesc,
Scrisorile ce n-au ajuns,
Căci doar acestea împărtășesc,
Imense clipe-n care ai plâns.
De atâtea ori te-ai răzgândit,
Scrisoarea să o pui în plic,
Căci nu credeai că te-am iubit,
Pe cât de tare ai fi voit.
Și câte rânduri necitite,
S-au șters sub palma ta-n tăcere,
Rămas-au foile lipite,
De-atâtea lacrimi și durere.
Dar oful tău, oricât l-ai stinge,
Mai arde-n umbra unui rând,
Și-n visul nopții mă atinge,
Și-ți scrie numele plângând.
Și de-aș fi fost în scrisu-ți pana,
Ce curge molcom pe hârtie,
Cu patos ți-aș fi oblojit și rana,
Făcându-ți tușul apă vie...
Într-un sertar uitat de lume,
Iubirea-n file ai ascuns,
Și n-ai lăsat ca slova să-și asume,
Atât amor, și-atâta plâns.
Iluzie
Te pierde ochiul meu în peisaj,
Iar mintea caută să-ți recompună chipul,
În capul meu e-un amplu vernisaj,
Dar inima n-acceptă decât prototipul.
Și ilegal te port de atunci în suflet,
Și stau de veghe zilnic până-n zori,
Mi se preschimbă șoapta-n urlet,
Când mai întreb de tine printre trecători.
Și, nu știu, nici dacă ai fost reală,
Ori pofta mea te ține nefiresc în viață,
Sau poate căutarea mea este-o greșeală,
Dar chipul tău, e-un fel de boală rară.
Mă tem să nu te pierd deși nu te-am avut,
Pe fiecare umăr ce-l întorc îngheață mâna,
Dar în zadar că nimeni nu te-a mai văzut,
Ci numai ochiul meu și inima, păgâna.
Sunt prea bătrân să te mai caut zilnic,
Și nu știu nici o cale, instant să-ntineresc,
Adio, chip frumos, ce mă condamnă silnic,
Să spun himerelor, cu patos, te iubesc!
Mi-e dat...
Să scriu despre lacrimi,
Lacrimi fiind,
Pe valuri de patimi,
Și țărmuri de jind.
Să scriu despre plâns,
Bocet fiind,
Despre nopți ce au strâns,
Visuri ce mint.
Să scriu de părinți,
Părinte fiind,
Cu ochii fierbinți,
Aş scrie... Iubind.
Să scriu despre dor,
Durere fiind,
Eu cred c-am să mor,
Încontinuu scriind...
Epigrame XXIX
Evoluția științei
Omul nu e de bonton,
Se poartă ca un bufon,
E un pic și cam afon,
Și-i condus de un IPhone.
CFR-ului cu întârzierile imense
Peste o săptămână am o întâlnire,
La Constanța cu doi camarazi,
Ca să nu întârzii, fără șovăire,
Am să plec cu trenul, chiar de azi.
Presa azi
Ziarul nu mai are asistență,
Și dispariția o să-l lovească,
Iar ca măsură de urgență,
Plătesc pe cititori să îl citească.
Presa azi
La cât de falsă este știrea,
Iar adevărul e ținut mascat,
Ziarul și-a găsit menirea,
E bun numai de împachetat.
Soției
Nu mi-a fost deloc ușor,
Ca să te compar c-un nor,
Că mereu în viața-mi sumbră,
Când lucesc, tu îmi faci umbră.
Vecinului - care se uită mereu la mine în curte
Precum o știi dragă vecine,
Am o pisică albă și-un ogar,
Apoi, ce nu îmi aparține,
E după gard, un biet măgar.
Unui poet
Aici doarme un poet,
Ce-a scris odă și sonet,
Viața lui a luat sfârșit,
Când criticii l-au recitit.
Unui scriitor - cu scris indescifrabil
Ai trimis un manuscris,
Acum un an la stenograf,
Viața i-ai făcut-o praf,
Că de-atuncea stă închis.
Epitaf - lui Iolanda Balaș
Cu trupu' ai fost la înălțime,
Când vechi recorduri doborai,
Dar ai țintit în profunzime,
Şi astăzi ai sărit direct în rai.
Artă
S-a dus portretul să îşi facă,
El, un necioplit vădit,
Iar pictorul i-a spus îndată,
Cunosc un sculptor renumit.
Uneia - mergea cu telefonul în mână
fără să se uite la drum
Își căuta în zodiac sorocul,
Dar nu cerceta terenul,
Scria c-o va lovi norocul,
Dar a lovit-o trenul...
Anticrişti revoluţionari glosă
Ne-am depărtat de Dumnezeu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
Ne place în ură să trăim,
Să gemem de păcate mari,
La fel ca demonul să fim,
Anticrişti revoluţionari.
Multe sunt în astă lume,
Zdruncinată de războaie,
Alte-s rele, alte-s bune,
Însă toate ne înmoaie,
Căci povara e prea mare,
Şi încercând s-o micşorăm mereu,
Am făcut-o şi mai mare, căci
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
Cum ploaia irigă puietul,
Din care creşte copacul,
Aşa ura ne inundă sufletul,
Din care se naşte păcatul.
Nu vrem să facem nimic,
Nu vrem ca iubiţi să mai fim,
Din rău muşcăm câte un pic,
Noi toţi ce creştini ne numim.
Lăsăm aşa în voia lui satan,
Purtaţi de a lui mreje viclene,
Reacţionăm doar gândind în van,
Fiind atraşi de ispite obscene.
Iar cum plin de omizi e pomul,
Plin de păcate ni-i sufletul şi greu,
Urând, ne-am depărtat de Domnul,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu.
Sperăm cu toţi într-o iertare,
Venită iar de la Isus,
Izbăvindu-ne de faptele murdare,
Făcându-ne egali Celui de sus.
Aşa de mult El ne iubeşte,
Dar noi iubiţi nu vrem să fim,
Cu dragoste, El tot ne mântuieşte,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
De ce cu visuri să trăim,
Când visul îl putem îndeplini?
Doar buni şi milostivi să fim,
Iar semenul să îl putem iubi.
Dar nu, e osteneala mult prea mare,
Căci inima-n păcate ne-o zidim,
Cu mintea înceţoşată şi mâinile murdare,
Ne place în ură să trăim.
Să fim conduşi spre întuneric,
Spre pierdere şi neeternitate,
De pofta şi simţul luciferic,
Ce ne împinge de la spate.
În spate stă şi tot ne-apasă,
Să devenim nişte tâlhari,
Să jefuim pe cel de-acasă,
Să gemem de păcate mari.
Ca Iuda vrem să devenim,
Să-L vindem pentru arginţi,
Părtaşi cu demonul să fim,
Şi apoi să cerem rugăminţi.
Inchidem cartea sfânta de pe raft,
Ca-n ură şi invidie să trăim,
Dorinţa noastră e de fapt,
La fel ca demonul să fim.
Veniţi-vă în fire oameni buni,
Acum cât nu e prea târziu,
Ardeţi ura prefăcând-o în tăciuni,
Şi îndreptaţi-vă privirea către Fiu,
Înainte ca răul din noi să stârnească,
Împotrivirea spre Cel Atot-vizionar,
Fiindcă atuncea o să ne numească,
Anticrişti revoluţionari.
Anticrişti revoluţionari,
La fel ca demonul să fim,
Să gemem de păcate mari,
Ne place în ură să trăim.
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
Copilăria...
În fiecare noapte în minte îmi încarc,
Copilăria toată cu jocurile sale,
Și ca un tren pe șine mă-nham ca să îl trag,
Acum la bătrânețe să nu o ia la vale.
Și drumul înapoi mă face ca să plâng,
Și le-aș lua pe toate dar nu mai am vagoane,
Colegii și amicii pe toți la piept îi strâng,
Și serpuiesc cu trenul pe vechile șotroane.
Iar sunetul ritmat al roților pe șine,
Mă poartă mai adânc spre leagănul de-acasă,
Și-o văd pe maica scumpă cum râde lângă mine,
Și-i tânără copilă și nespus de frumoasă.
Și-n fiecare noapte am cursă să cobor,
Și gâfâi la urcare cu jocurile toate,
Și șuieră locomotiva de dragoste și dor,
Cu un bătrân-copil ce-o mână către moarte.
Dar ziua cea fatală chiar azi îmi iese-n cale,
Și trenul plin cu jocuri o ia încet la vale...
Într-un sertar…
Cum aș putea ca să citesc,
Scrisorile ce n-au ajuns,
Căci doar acestea împărtășesc,
Imense clipe-n care ai plâns.
De atâtea ori te-ai răzgândit,
Scrisoarea să o pui în plic,
Căci nu credeai că te-am iubit,
Pe cât de tare ai fi voit.
Și câte rânduri necitite,
S-au șters sub palma ta-n tăcere,
Rămas-au foile lipite,
De-atâtea lacrimi și durere.
Dar oful tău, oricât l-ai stinge,
Mai arde-n umbra unui rând,
Și-n visul nopții mă atinge,
Și-ți scrie numele plângând.
Și de-aș fi fost în scrisu-ți pana,
Ce curge molcom pe hârtie,
Cu patos ți-aș fi oblojit și rana,
Făcându-ți tușul apă vie...
Într-un sertar uitat de lume,
Iubirea-n file ai ascuns,
Și n-ai lăsat ca slova să-și asume,
Atât amor, și-atâta plâns.
Iluzie
Te pierde ochiul meu în peisaj,
Iar mintea caută să-ți recompună chipul,
În capul meu e-un amplu vernisaj,
Dar inima n-acceptă decât prototipul.
Și ilegal te port de atunci în suflet,
Și stau de veghe zilnic până-n zori,
Mi se preschimbă șoapta-n urlet,
Când mai întreb de tine printre trecători.
Și, nu știu, nici dacă ai fost reală,
Ori pofta mea te ține nefiresc în viață,
Sau poate căutarea mea este-o greșeală,
Dar chipul tău, e-un fel de boală rară.
Mă tem să nu te pierd deși nu te-am avut,
Pe fiecare umăr ce-l întorc îngheață mâna,
Dar în zadar că nimeni nu te-a mai văzut,
Ci numai ochiul meu și inima, păgâna.
Sunt prea bătrân să te mai caut zilnic,
Și nu știu nici o cale, instant să-ntineresc,
Adio, chip frumos, ce mă condamnă silnic,
Să spun himerelor, cu patos, te iubesc!