Despărțire
Mi-s ochii plânși și încă-i noapte,
Fereastra închizi în urma mea,
Și parcă aud un zumzăit de șoapte,
Cum zgârie pe geam și pe perdea:
Adio, nu te-oi mai vedea!
Și calc greoi dar mersului nu-i pasă,
Iar locuri preumblate-mi par străine,
Întorc privirea-mi tristă înspre casă,
Din gură vorba-mi curge neînțeleasă:
Rămâi frumoasa mea, rămâi cu bine!
Port luna în priviri și inima pe targă,
Și caut un spital de inimi tinere, ucise,
Pe cer văd stele alarmate cum aleargă,
Iar mintea, foarte îngrijorată, îmi zise:
Îți voi reda-o în fiecare noapte-n vise!
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 24 iunie 2024
Adăugat la favorite: 3
Vizualizări: 631
Poezii din aceiaşi categorie
ideile
ideile se diminueaza
cand seara iar se lasa,
norii negrii tot coboara
in lumea cea pacatoasa.
unde oare fuge vremea
timpul, ora si secunda
inainte stateai aici
dar acum esti departe iar.
exact ca la inceput
cand te-am vazut prima oara
erai distant si rece
dar m am lasat pacalita de razele ce te-ncalzeau.
puteam sta sa ma holbez
ore-n sir, ani si poate chiar mileni
caci fata ta e cel mai frumos peisaj
iar eu ador pictura.
este anotimpul in crare
copacii raman fara frunze
iar eu raman fara tine
cu durerea asta grea.
sufletul ma doare
iar absenta ta-i un chin
ce ma doare atat de tare
de ma aduce la disperare.
CEASUL FERMECAT
Cât de searbădă-i e clipa
Când nu mai iubești....
Nu-i lumină de la care
Sâ te încălzești !...
Secat pare a fi izvorul
Dătător de viață
Dacă nu mai simți fiorul
Când te țin în brațe...
Rare ori îți iese-n cale
Ceasul fermecat
Când doi ochi cu a lor săgeată
Te-au străfulgerat!...
Dramă pe Sena
Curgerea lină a Senei spune povești
Povești de dragoste cum rar întâlnești
Dar și povestea tristă a mantiei odioase
Care ascundea lacrimi și crime ticăloase.
Vocea de tunet ce face valurile să tremure
Izvorăște dintr-un om cu sufletul îndrăgostit
Doar visele îl mai poartă singure
Spre vremea când totul era liniștit.
Nevasta îl uită cu fiecare secundă
Își caută alinarea în brațe tinerești
Iar clocotul de sub mantia sângerândă
Erupe ca un vulcan și nu poți să îl oprești.
Umbrele se întind peste Sena
Nici o respirație nu taie aerul crud
Doar o figură șireată ca o hienă
Se plimbă pe pontonul ud.
Își flutură mantaua ca un vultur aripile
Și așteaptă tăcut să se stingă lămpile
La crăpatul zorilor să-ncheie povestea
Cu sângele tânăr să-și spele necinstea.
Eram...!
Calc pe-alee în Copou, de care
multe amintiri mă leagă,
Încă de când eram student
și-am întâlnit o fată dragă.
S-a întâmplat tare demult
pe anotimp de toamnă,
Când toți eram tovarăși și
interzis cuvântul doamnă.
Eram și eu și ea atât de tineri
și fără a simți grija cotidiană,
Și nici s-avem habar, că mintea
omului este vicleană.
Îmi amintesc cu câte mreje
am fost încins de Cupidon,
Că toată ziua la ea visam,
iar noaptea n-aveam somn.
N-a fost ușor s-o cuceresc
și să-mi accepte prietenia,
Așa c-a trebuit neortodox,
să-mi folosesc și viclenia.
Dar fapta mea n-a fost ceva
de care să mă rușinez,
Și doar mici tertipuri,
s-ajung la ea și să flirtez.
Erau pe-atunci alte principii,
în perioada greu apusă,
Pe care mulți români n-o înțeleg,
decât dacă e spusă.
Aici pe-alei mi-am cunoscut aleasa
și o pereche am format,
Și simt că-n astă viața scurtă,
sunt omul și soțul...binecuvântat!
Noapte
E noapte, tacere deplina
Lumina lunii imi sare pe inima
Vintul vuie prin crenge, e noapte
Stele vor sa viseze.
Te vad prin geam pe tine,
Cum parul despletesti
Iar eu in noapte sufar de tine.
In noapte, sub geamul tau luna plingea,
cu lacrimi de stele iar eu ma inecam cu lacrimi de ape.
Si iar e noapte stele cad luind cu ele timpul.
Un vis..astral!
Soare aș vrea să fiu eu pentru tine,
Și tu întotdeauna Luna să-mi fii,
Aș lumina făptura ta cât știu de bine,
Și te-aș ruga de vrei, mireasă să-mi devii
Din depărtare, căldură ți-aș trimite,
Să-ți încălzească inima și trupul,
Și un mesaj de sus, aș da către ursite,
Noroc să-ți pună-n cale, mai mult decât nisipul
Aș încerca să fiu al tău bun protector,
Și permanent să te veghez de după nori,
Dar din păcate/fericire sunt omul muritor,
Și îți trimit cu multă dragoste..doar flori
Așa că vom rămâne simpli pământeni,
Și nicidecum să devenim astre cerești,
Vom încerca să fim noi buni samariteni,
Și viața s-o trăim frumos ca în povești!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
ideile
ideile se diminueaza
cand seara iar se lasa,
norii negrii tot coboara
in lumea cea pacatoasa.
unde oare fuge vremea
timpul, ora si secunda
inainte stateai aici
dar acum esti departe iar.
exact ca la inceput
cand te-am vazut prima oara
erai distant si rece
dar m am lasat pacalita de razele ce te-ncalzeau.
puteam sta sa ma holbez
ore-n sir, ani si poate chiar mileni
caci fata ta e cel mai frumos peisaj
iar eu ador pictura.
este anotimpul in crare
copacii raman fara frunze
iar eu raman fara tine
cu durerea asta grea.
sufletul ma doare
iar absenta ta-i un chin
ce ma doare atat de tare
de ma aduce la disperare.
CEASUL FERMECAT
Cât de searbădă-i e clipa
Când nu mai iubești....
Nu-i lumină de la care
Sâ te încălzești !...
Secat pare a fi izvorul
Dătător de viață
Dacă nu mai simți fiorul
Când te țin în brațe...
Rare ori îți iese-n cale
Ceasul fermecat
Când doi ochi cu a lor săgeată
Te-au străfulgerat!...
Dramă pe Sena
Curgerea lină a Senei spune povești
Povești de dragoste cum rar întâlnești
Dar și povestea tristă a mantiei odioase
Care ascundea lacrimi și crime ticăloase.
Vocea de tunet ce face valurile să tremure
Izvorăște dintr-un om cu sufletul îndrăgostit
Doar visele îl mai poartă singure
Spre vremea când totul era liniștit.
Nevasta îl uită cu fiecare secundă
Își caută alinarea în brațe tinerești
Iar clocotul de sub mantia sângerândă
Erupe ca un vulcan și nu poți să îl oprești.
Umbrele se întind peste Sena
Nici o respirație nu taie aerul crud
Doar o figură șireată ca o hienă
Se plimbă pe pontonul ud.
Își flutură mantaua ca un vultur aripile
Și așteaptă tăcut să se stingă lămpile
La crăpatul zorilor să-ncheie povestea
Cu sângele tânăr să-și spele necinstea.
Eram...!
Calc pe-alee în Copou, de care
multe amintiri mă leagă,
Încă de când eram student
și-am întâlnit o fată dragă.
S-a întâmplat tare demult
pe anotimp de toamnă,
Când toți eram tovarăși și
interzis cuvântul doamnă.
Eram și eu și ea atât de tineri
și fără a simți grija cotidiană,
Și nici s-avem habar, că mintea
omului este vicleană.
Îmi amintesc cu câte mreje
am fost încins de Cupidon,
Că toată ziua la ea visam,
iar noaptea n-aveam somn.
N-a fost ușor s-o cuceresc
și să-mi accepte prietenia,
Așa c-a trebuit neortodox,
să-mi folosesc și viclenia.
Dar fapta mea n-a fost ceva
de care să mă rușinez,
Și doar mici tertipuri,
s-ajung la ea și să flirtez.
Erau pe-atunci alte principii,
în perioada greu apusă,
Pe care mulți români n-o înțeleg,
decât dacă e spusă.
Aici pe-alei mi-am cunoscut aleasa
și o pereche am format,
Și simt că-n astă viața scurtă,
sunt omul și soțul...binecuvântat!
Noapte
E noapte, tacere deplina
Lumina lunii imi sare pe inima
Vintul vuie prin crenge, e noapte
Stele vor sa viseze.
Te vad prin geam pe tine,
Cum parul despletesti
Iar eu in noapte sufar de tine.
In noapte, sub geamul tau luna plingea,
cu lacrimi de stele iar eu ma inecam cu lacrimi de ape.
Si iar e noapte stele cad luind cu ele timpul.
Un vis..astral!
Soare aș vrea să fiu eu pentru tine,
Și tu întotdeauna Luna să-mi fii,
Aș lumina făptura ta cât știu de bine,
Și te-aș ruga de vrei, mireasă să-mi devii
Din depărtare, căldură ți-aș trimite,
Să-ți încălzească inima și trupul,
Și un mesaj de sus, aș da către ursite,
Noroc să-ți pună-n cale, mai mult decât nisipul
Aș încerca să fiu al tău bun protector,
Și permanent să te veghez de după nori,
Dar din păcate/fericire sunt omul muritor,
Și îți trimit cu multă dragoste..doar flori
Așa că vom rămâne simpli pământeni,
Și nicidecum să devenim astre cerești,
Vom încerca să fim noi buni samariteni,
Și viața s-o trăim frumos ca în povești!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Alte poezii ale autorului
Meșterul Man-UE
Aceeași zi de spart la piatră,
Cu târnăcoape de burete,
Cu apă chioară și azimă coaptă,
Zidim ferestre în perete.
Mâncăm betonul uns pe pâine,
Și bem rugină de Cotnari,
Ne latră mațul ca un câine,
Iar ochii-n cap privesc hoinari.
Ne plânge-n zid la fiecare,
Câte o Ana ce-a fugit de-acasă,
Ne-au pus în cap laboratoare,
Ca să ne facem alta mai frumoasă.
Dormim toți azi și pentru ieri,
Și împărțim avutul pe din două,
Între pereți zidim și prizonieri,
Și le dăm drumul când nu plouă.
Adio mamă! Adio, țară dragă!
Și toți copiii mei înstrăinați,
Vă spun, ca toți să ne înțeleagă:
Noi n-am plecat, am fost forțați...
Naufragiu
Mă strânge viața ca un brâu,
O piatră sunt în albie de râu,
Și apa curge ca un dans tribal,
Iar eu tresalt la fiecare val.
Își strigă-un pescăruș consoarta,
Iar glasul său e numai plâns,
Împărtășim deopotrivă soarta,
Nici eu, nu am primit răspuns.
Amurgul mușcă plaja cea pustie,
Și singur în nisip mă cern spășit,
Apoi îmi scriu povestea pe hârtie,
Și o îngrop adânc în țărmul înroșit.
Am pus și semn, o scoică spartă,
Și în secret o lacrimă-am vărsat,
Pentru pustiu și viața mea deșartă,
Și pentru orice suflet naufragiat.
Predestinare
Îmi e sortit să trec prin astă lume,
Să nu-mi aleg nici soartă și nici nume,
Să fiu gonit de ploi și întunecimi,
Să merg târâș prin sumbre adâncimi,
Să cânt ce altuia îi sună bine,
Și să dansez chiar dacă nu îmi vine.
Și nu mi-e dat să trec precum îmi e dorința,
Să nu știu ce-i durerea, tristețea, suferința,
Să-nfrunt lumini și ploi, și întunecimi,
Să zbor spre neatinse înălțimi,
Să cânt ce inimii zburdalnice îi place,
Și să dansez la mine-n carapace.
Dar, eu, nebun și trist, tot Ție mă închin,
Și plâng de ce mi-ai dat pârdalnicul destin.
Însemn
Eu, eu pentru neuitare scriu,
Dar voi, voi de ce citiți...?
Închideți ochii atunci când citiți,
și veți fi eu...
Un muritor condamnat a scrie pentru orbi.
Pentru orbii care văd...
Închideți ochii...
fiți eu...
scrieți!
Mi-e dor să vă citesc...
Atunci când...
Atunci când norii se vor frânge,
Pe cer pustiu,
Pe cer pustiu,
La pieptul meu te-aș strânge,
Să nu mai ştiu,
Să nu mai ştiu!
Şi dacă timpul blestemat,
Ne-ar despărţi,
Ne-ar despărţi,
În ochiul meu înlăcrimat,
La fel vei fi,
La fel vei fi!
Atunci când visul s-ar topi,
Fără să știu,
Fără să știu,
Din dorul meu te-aş zămisli,
Iubit să-ți fiu,
Iubit să-ți fiu!
Şi dacă umbra s-ar culca,
În colț stingher,
În colț stingher,
Cu ochii tăi aș căuta,
Lumina-n cer,
Lumina-n cer!
Atunci când totul s-ar sfârşi,
Chiar dinadins,
Chiar dinadins,
Mereu în inimă-mi vei fi,
Un foc aprins,
Un foc aprins!
Clipă
De-a lungul străzii ce ca un râu curgea,
Din zecile de case cu ușile închise,
La una mai micuță privirea-mi se oprise,
Căci tocmai dinaintea-mi o tânără ieșea.
Avea-n priviri o teamă de vremuri viitoare,
Și pașii îi sunau ca două clopotele rebele,
Un vis de mare nuntă plutea încet sub stele,
Iar noaptea se retrase în săli de catedralare.
Plecau răzleț spre mine priviri fără scânteie,
De parcă purta-n sine o vină din trecut,
Iar mersul său din coapse, de toți era plăcut,
Căci toată grația căzuse în trupu-i de femeie.
Trecea în mare grabă cu-n aer cenușiu,
Un semn, ca o pecete pe sufletul oricui,
Și-am înțeles atunci: că timpul nu e viu,
Și noi murim încet, privind un chip pustiu.
Și mult după ce pașii te strâng ca-ntr-o cătușă,
Simțit-am cum privirea se-așterne peste ea,
Când inima, nebuna, s-o strig îmi tot cerea,
Ea brusc făcuse dreapta intrând pe-o altă ușă.
Meșterul Man-UE
Aceeași zi de spart la piatră,
Cu târnăcoape de burete,
Cu apă chioară și azimă coaptă,
Zidim ferestre în perete.
Mâncăm betonul uns pe pâine,
Și bem rugină de Cotnari,
Ne latră mațul ca un câine,
Iar ochii-n cap privesc hoinari.
Ne plânge-n zid la fiecare,
Câte o Ana ce-a fugit de-acasă,
Ne-au pus în cap laboratoare,
Ca să ne facem alta mai frumoasă.
Dormim toți azi și pentru ieri,
Și împărțim avutul pe din două,
Între pereți zidim și prizonieri,
Și le dăm drumul când nu plouă.
Adio mamă! Adio, țară dragă!
Și toți copiii mei înstrăinați,
Vă spun, ca toți să ne înțeleagă:
Noi n-am plecat, am fost forțați...
Naufragiu
Mă strânge viața ca un brâu,
O piatră sunt în albie de râu,
Și apa curge ca un dans tribal,
Iar eu tresalt la fiecare val.
Își strigă-un pescăruș consoarta,
Iar glasul său e numai plâns,
Împărtășim deopotrivă soarta,
Nici eu, nu am primit răspuns.
Amurgul mușcă plaja cea pustie,
Și singur în nisip mă cern spășit,
Apoi îmi scriu povestea pe hârtie,
Și o îngrop adânc în țărmul înroșit.
Am pus și semn, o scoică spartă,
Și în secret o lacrimă-am vărsat,
Pentru pustiu și viața mea deșartă,
Și pentru orice suflet naufragiat.
Predestinare
Îmi e sortit să trec prin astă lume,
Să nu-mi aleg nici soartă și nici nume,
Să fiu gonit de ploi și întunecimi,
Să merg târâș prin sumbre adâncimi,
Să cânt ce altuia îi sună bine,
Și să dansez chiar dacă nu îmi vine.
Și nu mi-e dat să trec precum îmi e dorința,
Să nu știu ce-i durerea, tristețea, suferința,
Să-nfrunt lumini și ploi, și întunecimi,
Să zbor spre neatinse înălțimi,
Să cânt ce inimii zburdalnice îi place,
Și să dansez la mine-n carapace.
Dar, eu, nebun și trist, tot Ție mă închin,
Și plâng de ce mi-ai dat pârdalnicul destin.
Însemn
Eu, eu pentru neuitare scriu,
Dar voi, voi de ce citiți...?
Închideți ochii atunci când citiți,
și veți fi eu...
Un muritor condamnat a scrie pentru orbi.
Pentru orbii care văd...
Închideți ochii...
fiți eu...
scrieți!
Mi-e dor să vă citesc...
Atunci când...
Atunci când norii se vor frânge,
Pe cer pustiu,
Pe cer pustiu,
La pieptul meu te-aș strânge,
Să nu mai ştiu,
Să nu mai ştiu!
Şi dacă timpul blestemat,
Ne-ar despărţi,
Ne-ar despărţi,
În ochiul meu înlăcrimat,
La fel vei fi,
La fel vei fi!
Atunci când visul s-ar topi,
Fără să știu,
Fără să știu,
Din dorul meu te-aş zămisli,
Iubit să-ți fiu,
Iubit să-ți fiu!
Şi dacă umbra s-ar culca,
În colț stingher,
În colț stingher,
Cu ochii tăi aș căuta,
Lumina-n cer,
Lumina-n cer!
Atunci când totul s-ar sfârşi,
Chiar dinadins,
Chiar dinadins,
Mereu în inimă-mi vei fi,
Un foc aprins,
Un foc aprins!
Clipă
De-a lungul străzii ce ca un râu curgea,
Din zecile de case cu ușile închise,
La una mai micuță privirea-mi se oprise,
Căci tocmai dinaintea-mi o tânără ieșea.
Avea-n priviri o teamă de vremuri viitoare,
Și pașii îi sunau ca două clopotele rebele,
Un vis de mare nuntă plutea încet sub stele,
Iar noaptea se retrase în săli de catedralare.
Plecau răzleț spre mine priviri fără scânteie,
De parcă purta-n sine o vină din trecut,
Iar mersul său din coapse, de toți era plăcut,
Căci toată grația căzuse în trupu-i de femeie.
Trecea în mare grabă cu-n aer cenușiu,
Un semn, ca o pecete pe sufletul oricui,
Și-am înțeles atunci: că timpul nu e viu,
Și noi murim încet, privind un chip pustiu.
Și mult după ce pașii te strâng ca-ntr-o cătușă,
Simțit-am cum privirea se-așterne peste ea,
Când inima, nebuna, s-o strig îmi tot cerea,
Ea brusc făcuse dreapta intrând pe-o altă ușă.