Prea târziu…
Ca o ploaie mănoasă în pământul uscat,
Îmi gâfâie-n minte amorul ce-l scriu,
Prăbușit la pământ cu mâna îți fac,
Și-mi spui: Prea târziu, prea târziu!
Mi-ai lăsat pe buze un cântec ciudat,
Cu versuri ce ard într-un foc ce nu-l știu,
M-ai visat într-o noapte și brusc te-ai sculat,
Strigând: Prea târziu, prea târziu!
Îmi culeg din abisuri durerea râzând,
Caut spicele coapte, căzute-n pustiu,
Iar tu taci, însă eu, umblu plângând,
Fiindcă știu, că-i târziu, prea târziu!
Mi-e iubirea o rană ce nu s-a închis,
Un ecou ce răzbate din lut sângeriu,
Și aș vrea ca pe-un leac aici să te știu,
Dar îmi spui, că-i târziu, prea târziu!
Din icoana tăcerii ți-am frânt un cuvânt,
Dar căzu ca un fulger pe ceru-mi pustiu,
Ai zâmbit ca o umbră ascunsă-n pământ,
Și-ai șoptit: E târziu, prea târziu!
Am plecat, pribegind cu un dor de-nceput,
Ca o frunză purtată de-un vânt timpuriu,
Pasul îmi este încâlcit și mereu abătut,
Și aș vrea să mă-ntorc...Dar e târziu, prea târziu!
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 5 aprilie
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 97
Poezii din aceiaşi categorie
Cavalerul
In soare armura-i straluce,
Din fata-i dușmanii toți pier,
Un colos,cu lancea in aer,
Pare frumosul,viteazul cavaler.
Dar inima lui nu-i de fier,
In ea sălășluiește prințesa
Ce plânge în tristul castel.
O clipă doar gândul îi fuge
La frumoasa ce-l așteaptă pe el,
Și lancea ii cade,cu zgomot,,
Și inima lui de otel
Strapunsa-i de-o lance străină..
O lacrima-i cade pe fata,
Bravului,frumosului cavaler,
În ultima clipa din viața,
Nu simte durerea,doar iubirea ce arde in el..
Povestea aceasta e tristă,
Dar tu,de iubirea o ai,
Pastreaz-o,căci nu mai exista,
În inima un așa rai..
Stea printre stele!
În astă seară mâna mi-am întins
Poate voi reuși să mângâi stele,
Dar cineva de acolo sus mi-a spus
Nu poți să le atingi și doar vorbi cu ele
Fără a sta prea mult pe gânduri
Mâna mi-am dus-o înspre buzunar,
Iar ochiul l-am țintit pe Ursa Mică
Pe steaua cel ajuta la navigat pe marinar
Și am vorbit cu Steaua Nordului
Să-mi fie far când calea rătăcesc,
Să-mi lumineze drumu-n noapte
S-ajung degrabă la fata ce-o iubesc
Nu știu dacă ce-am spus m-a auzit
Că n-am putut să mai repet dorința,
Că dintr-o dată cerul s-a înnourat
Și între noi s-a încheiat ședința
Voi încerca din nou și mâine seară
Să stau de vorbă și, cu alte stele,
Și poate voi avea puțin noroc
Să aflu, că una-i mama...dintre ele!
Imi imaginez
Imi imaginez doar prin ce ai trecut
Singurul regret al meu e ca nu te cunosteam
Ti-as fi fost alaturi cum imi doresc sa fiu acum..
Imi pasa de tine, nici nu iti imaginezi
Dar nici nefericita langa tine n-as putea sa fiu..
Tu mai ai multe de invatat, multe de vazut..
Eu vreau sa imi opresc timpul in loc..
Sa construiesc familia mult visata..
Pentru asta trăiesc
În clipa în care te-am văzut
Durerile au trecut
Atunci când te văd zâmbind
Știu că ești perfectă
Pentru că ești iubită
Mi-ai dat aripi când credeam că mor
Wow chiar ești ca un drog
Așa că nu mă lăsa te rog
Ochii verzi ca iarba și pielea albă ca zăpada
Îmi amintesc mereu
Cum m-am îndrăgostit de tine ca de un zeu
Și de aceea te iubesc
Și îți vorbesc
Pentru asta eu trăiesc
Un baiat cu un skate si chitara
Un baiat cu un skate si chiatara
Se plimba aseara in gara
l am vazut si m am gandit
Oare ce are baiatul asta de oferit
Am mers la el statea pe skate cu chitara in spate
si imi povestea de iubirea lui mare
l am ascultat fara ca el sa stie
Ca as fi vrut sa fiu marea lui iubire
Sub lumina lunii blande
Mi am scos camera sa ne facem poze
O poza mi a fost de ajuns sa ii fac
sa stiu ca e cel mai minunat baiat
Acum poza ta ma bantuie
ca stiu ca am stricat totul
un baiat cu skate si o chitara
sper sa ne mai revedem odata
Nu mă stinge
Te rog nu stinge lumina
E prea întuneric s-adorm
O stea n-a adus strălucirea
În beznă prezentu-i diform
Nu-mi stinge în lacrimă ochii
Lipsindu-mi privirea mă dor
Se-aprinde în vis amintirea
Uitarea mă pierde-n decor
Nu-mi stinge cuvântul pe buze
Storcându-l de miere sonor
Tăcerile strigă confuze
Surzindu-mă liniștea-n cor
Nu-mi stinge din suflet căldura
De gheață s-ajung fără om
Îmi piere strivită măsura
Incert bântuind incolor
În palmă se stinge-așteptarea
Arzând prinde aerul gol
Cu mâna pornind căutarea
Găsesc doar amnezicul dor
Mă caută stinsă iertarea
Să-mi măture gănd cerșetor
Nu poate să-mi șteargă eroarea
Rămân să mă sting visător
Cavalerul
In soare armura-i straluce,
Din fata-i dușmanii toți pier,
Un colos,cu lancea in aer,
Pare frumosul,viteazul cavaler.
Dar inima lui nu-i de fier,
In ea sălășluiește prințesa
Ce plânge în tristul castel.
O clipă doar gândul îi fuge
La frumoasa ce-l așteaptă pe el,
Și lancea ii cade,cu zgomot,,
Și inima lui de otel
Strapunsa-i de-o lance străină..
O lacrima-i cade pe fata,
Bravului,frumosului cavaler,
În ultima clipa din viața,
Nu simte durerea,doar iubirea ce arde in el..
Povestea aceasta e tristă,
Dar tu,de iubirea o ai,
Pastreaz-o,căci nu mai exista,
În inima un așa rai..
Stea printre stele!
În astă seară mâna mi-am întins
Poate voi reuși să mângâi stele,
Dar cineva de acolo sus mi-a spus
Nu poți să le atingi și doar vorbi cu ele
Fără a sta prea mult pe gânduri
Mâna mi-am dus-o înspre buzunar,
Iar ochiul l-am țintit pe Ursa Mică
Pe steaua cel ajuta la navigat pe marinar
Și am vorbit cu Steaua Nordului
Să-mi fie far când calea rătăcesc,
Să-mi lumineze drumu-n noapte
S-ajung degrabă la fata ce-o iubesc
Nu știu dacă ce-am spus m-a auzit
Că n-am putut să mai repet dorința,
Că dintr-o dată cerul s-a înnourat
Și între noi s-a încheiat ședința
Voi încerca din nou și mâine seară
Să stau de vorbă și, cu alte stele,
Și poate voi avea puțin noroc
Să aflu, că una-i mama...dintre ele!
Imi imaginez
Imi imaginez doar prin ce ai trecut
Singurul regret al meu e ca nu te cunosteam
Ti-as fi fost alaturi cum imi doresc sa fiu acum..
Imi pasa de tine, nici nu iti imaginezi
Dar nici nefericita langa tine n-as putea sa fiu..
Tu mai ai multe de invatat, multe de vazut..
Eu vreau sa imi opresc timpul in loc..
Sa construiesc familia mult visata..
Pentru asta trăiesc
În clipa în care te-am văzut
Durerile au trecut
Atunci când te văd zâmbind
Știu că ești perfectă
Pentru că ești iubită
Mi-ai dat aripi când credeam că mor
Wow chiar ești ca un drog
Așa că nu mă lăsa te rog
Ochii verzi ca iarba și pielea albă ca zăpada
Îmi amintesc mereu
Cum m-am îndrăgostit de tine ca de un zeu
Și de aceea te iubesc
Și îți vorbesc
Pentru asta eu trăiesc
Un baiat cu un skate si chitara
Un baiat cu un skate si chiatara
Se plimba aseara in gara
l am vazut si m am gandit
Oare ce are baiatul asta de oferit
Am mers la el statea pe skate cu chitara in spate
si imi povestea de iubirea lui mare
l am ascultat fara ca el sa stie
Ca as fi vrut sa fiu marea lui iubire
Sub lumina lunii blande
Mi am scos camera sa ne facem poze
O poza mi a fost de ajuns sa ii fac
sa stiu ca e cel mai minunat baiat
Acum poza ta ma bantuie
ca stiu ca am stricat totul
un baiat cu skate si o chitara
sper sa ne mai revedem odata
Nu mă stinge
Te rog nu stinge lumina
E prea întuneric s-adorm
O stea n-a adus strălucirea
În beznă prezentu-i diform
Nu-mi stinge în lacrimă ochii
Lipsindu-mi privirea mă dor
Se-aprinde în vis amintirea
Uitarea mă pierde-n decor
Nu-mi stinge cuvântul pe buze
Storcându-l de miere sonor
Tăcerile strigă confuze
Surzindu-mă liniștea-n cor
Nu-mi stinge din suflet căldura
De gheață s-ajung fără om
Îmi piere strivită măsura
Incert bântuind incolor
În palmă se stinge-așteptarea
Arzând prinde aerul gol
Cu mâna pornind căutarea
Găsesc doar amnezicul dor
Mă caută stinsă iertarea
Să-mi măture gănd cerșetor
Nu poate să-mi șteargă eroarea
Rămân să mă sting visător
Alte poezii ale autorului
Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;
Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda;
Nu ştiu, căci totul în mine este închis.
În această lume nu-i valabil nimic,
Nu există nici un principiu consistent,
Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.
Simt un gust amar privind pe stradă,
O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.
Nu mai cred în absolut nimic,
Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.
Nu am nici sentimentul trecutului,
Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.
Mă chinuie vise...
Mă chinuie-n noapte vise oculte,
Iar somnul îmi este un zbucium,
Stau greieri sub geam să asculte,
Cum pieptul îmi cântă din bucium,
Și totul îmi pare zilnic confuz,
Iar liniștea-mi bate în tâmplă,
Aiurea încep pe îngeri s-acuz,
De tot ce subit mi se întâmplă.
Cu gândurile sap în tainicul vis,
Ascunsu-i mister să-l deslușesc,
Dar zorii zilei apărând au ucis,
Acest îndemn ce nu-i omenesc.
Să fie o veste de la forțe oculte,
Ori semne din iad ori din ceruri,
Ceva venit nefiresc să m-ajute,
Să sorb misticism din eteruri?
Răsună întruna o șoaptă în minte,
Spiritu-mi zboară posac peste aștri,
Văd trupul inert dezgolit de veșminte,
Aruncat într-o grotă printre sihaștri.
Pierdut și bolnav, și plin de angoasă,
Mintea mi-i arsă și ochiul mi-e stins,
Și stau nefiresc prizonier într-o casă,
Cu noaptea pe tâmple resemnat și învins.
Morfeu veni iar să-mi mângâie pleoapa,
În somnu-i de veci ca pe sclav să mă ție,
Și tandru îmi astupă cu vise și groapa,
Iar la cap, adânc îmi înfige, o insomnie.
Nesomn
Te chem din lumi îndepărtate,
Din nopți ce dor și se-nfioară,
Prin visurile mele toate,
Și ochiul ce îmi doarme afară .
Pe drumul surd al amintirii,
Te caut într-un fir de fum,
La nunta unde numai mirii,
Dansau cu tălpile pe scrum.
Rămâi doar tu, în vis, plăpândă,
Un chip ce-l port sub pleoapa grea,
Când noaptea tristă, mă descântă,
Și mă adoarme-n poala sa.
Te chem din umbre risipite,
Prin murmur fără de cuvânt,
Să-mi stai pierdută-n minte,
S-ascult al lunii dulce cânt.
Să fim un vis care preumblă,
Prin somnul celui neiubit,
O noapte albastră și lungă,
Lipsită de zori, și fără sfârșit.
La moartea mea
La moartea mea e ca la nuntă,
Amicii cântă, dușmanii dănțuiesc,
Groparii tremură și se încruntă,
Că-n groapă două babe povestesc.
O jerbă albă zboară peste masă,
Și-i prinsă chiar de popa aghesmuit,
Dar el nu știe că moartea e mireasă,
Și crede că norocul, acuma l-a pălit.
Coșciugul scârțâie ușor pe sub capac,
Într-un cavou vecin, dansează moarta,
Și nimănui nu-i trece așa ceva prin cap,
Că Sfântul Petru o să-mi închidă poarta.
Mă-nvârt ca musca într-o lampă aprinsă,
Iar îngerul din ceruri se întoarce trist,
Opri înmormântarea și cu vocea stinsă,
Mustră îndoliații și-apoi pe antihrist.
La moartea mea e numai trai și viață,
S-a amânat și slujba dar și parastasul,
Amicii plâng iar frații s-au schimbat la față,
Iar popa aghesmuiește întreg iconostasul.
Vis
Și brusc în tot coșmarul ce-l aveam,
Azi-noapte te-am visat subit,
Cu tâmpla-n palme îți stăteam,
Și parc-o veșnicie am dormit.
Aveam în ochi și zâmbete, și lacrimi,
Iar pielea-ți mirosea a nou născut,
Străin eram acum de acele patimi,
Pe care nopți în șir le-am străbătut.
Am strâns în pumni frumoasa clipă,
Să nu te pierd în zori ca pe un gând,
Dar raza dimineții-n pripă,
Te-a risipit din visul meu plăpând.
Parfumul tău de îngeri și tăcere,
Plutea pe perna albă, nefiresc,
Și văduvit de blânda-ți mângâiere,
Am vrut ca viața să-mi sfârșesc.
Și te-am strigat minute-n șir,
Apoi m-am cufundat în beznă,
Voiam prezența să-ți respir,
Și să te leg, ca să nu fugi, de gleznă.
Trenul iubirii
Acum plecare mea-i definitivă,
Iar tu vei fi mai liberă în toate,
Iar eu voi fi acea locomotivă.
Ce cară grijile comune-n spate.
Vagoanele sunt lungi și grele,
Cu greu se mișcă roțile pe șină,
Iar pentru toate lucrurile rele,
Doar șeful gării e mereu de vină.
Și te-am iubit cu patimă și grijă,
Ai fost regina mea ascunsă-n turn,
Te port în inimă ce pe o schijă.
Dar trenul nu îl mai întorc din drum.
Mai sunt prin gări și triste accidente,
Iar eu, ca un marfar îmi văd de drum,
Din când în când vagoane confidente,
În flăcări izbucnesc, sfârșind în scrum.
Privesc în jur iar totul e arid și rece,
Într-unul din vagoane plânge mama,
Și nimeni nu salută trenul care trece,
Deși, încontinuu prin gară sun alarma.
Mi-e dor de tine, și te zăresc pe șine,
Ca un semnal de stop ori bariera pusă,
Iar trag semnalul, și șuieră din mine,
Un suflet neînțeles și-o inimă răpusă.
Ți-aud și vocea dulce cum suspină,
Vicleană-mi sună-n cap ca un refren,
Adio, îți spun, și te absolv de vină,
Căci voi sfârși sub roțile de tren...
Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;
Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda;
Nu ştiu, căci totul în mine este închis.
În această lume nu-i valabil nimic,
Nu există nici un principiu consistent,
Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.
Simt un gust amar privind pe stradă,
O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.
Nu mai cred în absolut nimic,
Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.
Nu am nici sentimentul trecutului,
Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.
Mă chinuie vise...
Mă chinuie-n noapte vise oculte,
Iar somnul îmi este un zbucium,
Stau greieri sub geam să asculte,
Cum pieptul îmi cântă din bucium,
Și totul îmi pare zilnic confuz,
Iar liniștea-mi bate în tâmplă,
Aiurea încep pe îngeri s-acuz,
De tot ce subit mi se întâmplă.
Cu gândurile sap în tainicul vis,
Ascunsu-i mister să-l deslușesc,
Dar zorii zilei apărând au ucis,
Acest îndemn ce nu-i omenesc.
Să fie o veste de la forțe oculte,
Ori semne din iad ori din ceruri,
Ceva venit nefiresc să m-ajute,
Să sorb misticism din eteruri?
Răsună întruna o șoaptă în minte,
Spiritu-mi zboară posac peste aștri,
Văd trupul inert dezgolit de veșminte,
Aruncat într-o grotă printre sihaștri.
Pierdut și bolnav, și plin de angoasă,
Mintea mi-i arsă și ochiul mi-e stins,
Și stau nefiresc prizonier într-o casă,
Cu noaptea pe tâmple resemnat și învins.
Morfeu veni iar să-mi mângâie pleoapa,
În somnu-i de veci ca pe sclav să mă ție,
Și tandru îmi astupă cu vise și groapa,
Iar la cap, adânc îmi înfige, o insomnie.
Nesomn
Te chem din lumi îndepărtate,
Din nopți ce dor și se-nfioară,
Prin visurile mele toate,
Și ochiul ce îmi doarme afară .
Pe drumul surd al amintirii,
Te caut într-un fir de fum,
La nunta unde numai mirii,
Dansau cu tălpile pe scrum.
Rămâi doar tu, în vis, plăpândă,
Un chip ce-l port sub pleoapa grea,
Când noaptea tristă, mă descântă,
Și mă adoarme-n poala sa.
Te chem din umbre risipite,
Prin murmur fără de cuvânt,
Să-mi stai pierdută-n minte,
S-ascult al lunii dulce cânt.
Să fim un vis care preumblă,
Prin somnul celui neiubit,
O noapte albastră și lungă,
Lipsită de zori, și fără sfârșit.
La moartea mea
La moartea mea e ca la nuntă,
Amicii cântă, dușmanii dănțuiesc,
Groparii tremură și se încruntă,
Că-n groapă două babe povestesc.
O jerbă albă zboară peste masă,
Și-i prinsă chiar de popa aghesmuit,
Dar el nu știe că moartea e mireasă,
Și crede că norocul, acuma l-a pălit.
Coșciugul scârțâie ușor pe sub capac,
Într-un cavou vecin, dansează moarta,
Și nimănui nu-i trece așa ceva prin cap,
Că Sfântul Petru o să-mi închidă poarta.
Mă-nvârt ca musca într-o lampă aprinsă,
Iar îngerul din ceruri se întoarce trist,
Opri înmormântarea și cu vocea stinsă,
Mustră îndoliații și-apoi pe antihrist.
La moartea mea e numai trai și viață,
S-a amânat și slujba dar și parastasul,
Amicii plâng iar frații s-au schimbat la față,
Iar popa aghesmuiește întreg iconostasul.
Vis
Și brusc în tot coșmarul ce-l aveam,
Azi-noapte te-am visat subit,
Cu tâmpla-n palme îți stăteam,
Și parc-o veșnicie am dormit.
Aveam în ochi și zâmbete, și lacrimi,
Iar pielea-ți mirosea a nou născut,
Străin eram acum de acele patimi,
Pe care nopți în șir le-am străbătut.
Am strâns în pumni frumoasa clipă,
Să nu te pierd în zori ca pe un gând,
Dar raza dimineții-n pripă,
Te-a risipit din visul meu plăpând.
Parfumul tău de îngeri și tăcere,
Plutea pe perna albă, nefiresc,
Și văduvit de blânda-ți mângâiere,
Am vrut ca viața să-mi sfârșesc.
Și te-am strigat minute-n șir,
Apoi m-am cufundat în beznă,
Voiam prezența să-ți respir,
Și să te leg, ca să nu fugi, de gleznă.
Trenul iubirii
Acum plecare mea-i definitivă,
Iar tu vei fi mai liberă în toate,
Iar eu voi fi acea locomotivă.
Ce cară grijile comune-n spate.
Vagoanele sunt lungi și grele,
Cu greu se mișcă roțile pe șină,
Iar pentru toate lucrurile rele,
Doar șeful gării e mereu de vină.
Și te-am iubit cu patimă și grijă,
Ai fost regina mea ascunsă-n turn,
Te port în inimă ce pe o schijă.
Dar trenul nu îl mai întorc din drum.
Mai sunt prin gări și triste accidente,
Iar eu, ca un marfar îmi văd de drum,
Din când în când vagoane confidente,
În flăcări izbucnesc, sfârșind în scrum.
Privesc în jur iar totul e arid și rece,
Într-unul din vagoane plânge mama,
Și nimeni nu salută trenul care trece,
Deși, încontinuu prin gară sun alarma.
Mi-e dor de tine, și te zăresc pe șine,
Ca un semnal de stop ori bariera pusă,
Iar trag semnalul, și șuieră din mine,
Un suflet neînțeles și-o inimă răpusă.
Ți-aud și vocea dulce cum suspină,
Vicleană-mi sună-n cap ca un refren,
Adio, îți spun, și te absolv de vină,
Căci voi sfârși sub roțile de tren...