Prea târziu…

În noaptea-aceea vântul șuiera printre stânci,

Împingând spre țărm cel mai vechi velier,

Iar marea-l lovea cu valuri imense și-adânci,

Și lemnu-i trosnea ca un lung tunet din cer.

În noaptea-aceea stelele păreau căzute în ceață,

Ca lacrima oarbă a unui a unui călugăr ascet,

Departe, luna roșie, ca o scânteie de viață,

La capătul mării, coborî, stingându-se încet.

În noaptea-aceea peste tot mirosea a lemn,

Iar țărmul părea o rană deschisă spre cer,

Doar catargul rămase înfipt, ca un semn,

Că pe aici a trecut cel mai vechi velier.

Apoi zorii, deodată, lovi bolta ca o spadă,

De-a lungul țărmului răsări un mic crâng,

Din prova, din pupa, din catarge și obadă,

Iar freamătul său, sunt marinarii ce plâng.

Afară noaptea mână stele,

Pe cord îmi plânge-un pui de dor,

Cu sulița mă-npunge în prăsele,

Suspinul netrăitului amor.

Cu ochii triști și plini de lacrimi,

Privesc fotografii demult uitate,

Iar sufletu-mi înfășurat în patimi,

Scâncește precum pruncul după lapte.

Furtuni se-anunță în cruda soartă,

Corabia îmi este fără de catarg,

Pe inimă îmi tatuez spre tine-o hartă,

Și orbit de dragoste pornesc în larg.

De atâția ani mi-i lungă odiseea,

Iar valurile carnea mi-o străpung,

Iar Doamne dacă ai creat femeia,

N-ar fi nici drept la dânsa să n-ajung.

Afară noaptea împletește zorii zilei,

Pe cord îmi plânge acum bătrânul dor,

Și simt în os cum ghearele acvilei,

Se-nfig când se opresc subit din zbor,

Și-mi mușcă fără milă zilnic din ficat,

Sortit ca Prometeu să mor înlănțuit,

Cu al iubirii foc trăit și nicidecum furat,

La moarte-s condamnat că aprig te-am iubit.

O, tu cizmar cu mâinile crăpate,

Ce ai trudit o viață lângă calapod,

La ușă nimeni nu-ți mai bate,

Și nu-ți mai trece dincoace de pod.

În lume astăzi totul s-a schimbat,

Nimic nu se repară, mi se pare,

Ci se încalță nefiresc și deșănțat,

De parcă am avea o mie de picioare.

Ce să repari? Când pielea fină de bizon,

E astăzi doar o simplă mușama,

Ce-o poartă mândru un filfizon,

Și râde mai apoi de breasla ta.

Aruncă calapodul, sula, cleștele și acul,

Pe nicovală bateți coasa morții,

Apoi îmbracă-ți calm și parpalacul,

Și pleacă la cerșit în fața porții.

Ești tot mai gârbovit și fața ți-e gălbuie,

Hai, scoateți cizmele că s-a făcut târziu,

Păstrează-ți însă un ciocan și niscai cuie,

Să ți le bată automat robotul în sicriu.

Ia-mi tot ce dorești,

Ia-mi munții și marea,

Îți dau ce voiești,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi ochii albaștri,

Ascunde-mi cărarea,

Îți dau tot ce am,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi lacrima pură,

Suprimă-mi iertarea,

Îți dau toată averea,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi cântul și dorul,

Ia-mi exaltarea,

Îți dărui și zborul,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi dreptul la tot,

Ia-mi viața de îndată,

Dar nu-mi cere să uit,

Chipul tău...niciodată.

Eu nu mă-mbăt cu gesturi de paradă,

Nici nu mai vreau răspunsuri de pe buze,

Cuvintele sunt vechi, sunt căi confuze,

Ți-e limba arsă și mintea-n ambuscadă.

Aş vrea să fiu în tine, ca o boală,

Să-mi pui pe tâmple timpul ca sigiliu,

Dar ne-am trăit iubirea în exiluri,

Şi ne-au rămas pe umeri ani de smoală.

Ne-a fost blestemul scris în alfabetul

Unui tăcut şi sacru dezacord,

Și-am fost deopotrivă sud și nord,

Și-acum ne bântuie pe amândoi regretul.

Azi plouă-n mine, stropii nu se văd,

Dar mușcă din lumină cu ardoare,

Și fiecare rană-i o ninsoare,

Ce cade-n pieptul meu ca un prăpăd.

Am învățat durerea nerostită,

Și-am preschimbat-o în linii de abis,

Tu ești cuvântul care n-a fost scris,

Iar eu o filă veșnic necitită.

Mi-e viața un altar pe jumătate,

Pe care nici o jertfă n-a ajuns,

Deși de soartă mi-a fost uns,

Să-mi port tristețea ca o cruce-n spate.

Nu-ți cer nimic. Rămâi acolo, stinsă,

În colțul tău, cu florile uscate,

Eu mi-am făcut din lipsa ta cetate,

Și nu mai bat la poarta ta învinsă.

Dumnezeu a dăruit,

Pentru ai lumii toţi copii,

Un cadou nepreţuit,

O dulceaţă a inimii.

El a rânduit să fie,

Acest dar sfânt, îngeresc,

Vieţii noastre temelie,

Şi acoperiş ceresc.

Cum să-I spună acestui dar,

Se gândea profund, cu teamă,

Dar un înger de copil,

Îi strigă spre cer: zi-I, Mamă!

               de Hristian Ştefan Trofin

Se cântă iubirea pe scene de fum,

Dar gândul apasă alt nume acum.

În patul minciunii se doarme străin,

Și tot cel ce plânge ascunde venin.

Se strigă dreptatea cu glas prefăcut,

Dar spatele-n umbră a fost sărutat.

Se jură că rana n-ar face-o nicicând,

Când ei sunt cuțitul ce taie pe rând.

Iubirea se vinde pe note de aur,

Dar sufletul strigă, flămând și amar.

Nu cer mângâiere, ci doar câștig faur,

Uitând că iubirea nu e un târg murdar.

Și dansul e jale ce râde-n tăcere,

Un strigăt ascuns în pași ce se pierd.

Căci nimeni nu vede, nimeni nu cere

Adevărul ce arde în suflet stingher.

Pictăm amintiri pe pânze albastre,

Cu lacrimi ce curg din ochi obosiți.

Dar lumea privește doar umbrele noastre,

Nu vede cum suntem pe dinăuntru zdrobiți.

Bem vinul păcatului, visuri se sting,

Ne pierdem în vorbe, uităm ce simțim.

Ne privim ca ispite, nu oameni cuminți,

Ne vindem ființa pe drumuri străini.

Căci ce ești cu-adevărat când te pierzi?

Când uiți cine ești, pe cine urmezi?

Când sufletu-ți urlă, dar nimeni n-aude,

Și singur în noapte te frângi între unde?

Dar sus, printre stele, e-un glas ce te cheamă,

Un adevăr ce nu moare-n uitare.

Hristos e lumina, iubirea, o taină—

În El se sfârșește orice rătăcire amară.

Când soarele își ascunde fața
— nu dramatic, nu definitiv —
doar ca un om obosit de prea mult adevăr,
sub oblonul asfințitului,
ceva în mine rămâne deschis.

Ochii nu privesc.
Ochii caută.
Caută o privire care știe
cum tremură pielea înainte de atingere,
care recunoaște tăcerea
ca pe un limbaj matern.

Iar buzele…
ah, buzele…
nu vorbesc,
nu cer,
nu promit.
Ele mușcă.
Mușcă din dorință
ca dintr-un măr interzis al dimineții,
un răsărit care respiră a „Noi”,
nu ca plural,
ci ca singura formă posibilă de existență.

În piept, timpul nu mai curge —
pulsează.
Fiecare secundă are gustul tău,
fiecare pauză
e locul unde aproape te pierd
și imediat te regăsesc.

Eu nu te iubesc liniar.
Te iubesc ca pe o arsură lentă,
ca pe o rugăciune spusă greșit
dar ascultată.
Te iubesc cu frică,
cu foame,
cu genunchii moi
și respirația dezordonată.

Și dacă noaptea cade,
nu e întuneric —
e doar scena pe care rămânem
fără martori,
fără explicații,
doar noi doi
învățând din nou
cum se rostește începutul.

Spune-mi iubita mea
Cum ai vrea să mă usuce,
ani lumină 
de vuiete și ploi?
Cum ai vrea să mă spele,
deșerturile
stăpâne pe-al meu trup?
Iubit-o, tu doar spune-mi cum
și ia-mă și mă udă
și-apoi,
ia-mă-n al tău sân,
iubit-o...

Dă-mi o clipă din viața ta

În brațe să te strâng 

Acolo mi-este liniștea, 

Acolo vreau să râd.

Dă-mi o clipă și o zi 

Pentru o-mbrățisare 

Asta e tot ce mi-aș dori. 

... în suflet să îmi fie soare.

Dă-mi o clipă din viaţa ta întreagă 

Să știu că imi ești fericit 

Sufletul de tine mă întreabă,

... încă îți poartă un dor la infinit.

...................................................

O clipă și-un pahar de vin

Cu el setea să îmi alin

Să mi se șteargă lacrima,

Inima să nu-mi mai fie grea...

Te-am simtit printre gânduri

Cum se simte un anotimp,

Prea cald pentru o zi obișnuită,

Perfect pentru o priveliște de pe Olimp.

Eu mă uitam în jur fără să știu

Că ești peisajul cel mai plin,

Rece și cald deopotrivă,

De pe Olimp.

Era iarnă pe cer și pe pământ

Oriunde priveam rămâneam înghețată în timp,

O ceață de frig și înainte, și înapoi,

Așa se vedea de pe Olimp.

Priveam sperând să te văd când apari

Cu vara să risipești ceața dintre cer și pământ,

Să înțeleg de ce dintr-o iarnă,

Prima iarnă după ce te-am cunoscut

Mi-ai apărut ca un dor în gând.

Prima dată când mi-a fost dor de tine

Nu știam să numesc ce simt,

Dar îmi doream să te cuprind

Cu dorul meu necunoscut

Să stăm împreună pe Olimp.

Să te privesc cu ochii reci

Ca atunci când nu înțelegeam

De ce mi-e dor de tine

Deși atât de puțin te știam.

Prezența ta mă dezordona

Gesturile-mi deveneau străine.

Încercam să nu te prinzi că sunt undeva pe Olimp

Și mă gândesc la tine.

Și-aș vrea să te privești de pe Olimp

Împreună cu mine.

Nu voiam să recunosc

Că m-ai acaparat cu toată luna,

Încercând atunci să ignor ce simt

Cred că mi-a fost dor de tine dintotdeauna.

Erai un dor necunoscut

Ceața prin care priveam în timp

Prima oară când mi-ai lipsit m-a prins…

Pe Olimp.

Deci cred ca mi-ai lipsit mereu

Doar ca acum mi-e dor de tine și mai mult,

Și dacă te întrebai

Când mi-a fost prima oară dor de tine…

În prima iarnă după ce te-am cunoscut.

Doar ura mă știe,

O viață să iau îmi vine.

Mi-a distrus viața toată,

Nu mi-a fost niciodată tată.

Un joegos, un nesimțit,

Într-o zi o să moară,  zic.

Nu îi doresc răul, 

Ci, doar atât bine,

Cât mi-a făcut el mie. 

Vreau să îl iert, să pot trăi

O zi fără o piatră pe inimă... știi?

E un păcat incurabil, ura, 

Mai ales când îmi controlează gura...

Un suflet nevinovat am fost

Când speranța că își va reveni avea un rost.

Timpul trece, și l-am urât cât zece.

Pentru ce?

E bătrân, e ramolit,

La realitate, nu s-a trezit.

E singur și e trist, 

Pentru că acum familia rămâne doar un vis

O umbră a fericirii și o amintire ce plutește acum în abis...