Dumnezeu a plouat peste mine
Dumnezeu a plouat peste mine,
Cu lacrimi cât bobul de rouă,
Mânat fiind de sentimente haine,
Am deschis umbrela, dorind să nu plouă.
Am căutat să sărut mâini de mojici,
M-am târât prin mizerii umane,
Am supărat pe părinţi şi amici,
Şi-am distrus iubiri diafane.
M-am înrolat în legiunea străină,
Străină de mine şi tot ce-am trăit,
Duşmani mi-am făcut dintre cei fără vină,
Iubind ce-am urât şi urând ce-am iubit.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 15 ноября 2023
Просмотры: 588
Стихи из этой категории
Lecţia despre cub de Nichita Stănescu în daneză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Lektionen om kuben
Et stykke sten er taget,
han hugger med en mejsel af blod,
skinner med Homers øje,
den er skrabet med stråler
indtil terningen kommer helt ud.
Derefter kysser de kuben utallige gange
med din mund, med andres mund
og især med spædbarnets mund.
Derefter tages en hammer
og pludselig smuldrer et hjørne af terningen.
Alle, men absolut alle vil sige:
- Hvilken perfekt terning, det ville have været
hvis den ikke havde haft et knækket hjørne!
Apicultoru înrăit,
Apicultoru înrăit,
Dimineaţă s-a trezit.
Iese în curte se gîndeşte,
Şi spre stupină priveşte.
Se uită la stupi, meditează,
Bucuros palmele – şi freacă.
Stă şi se gîndeşte bine,
Să dea drumul la albine.
Halatul în grabă îmbracă,
Spre stupi el acum se apleacă.
Masca pe faţă şi-o pune,
Şi dă drumul la albine.
Zumzăie şi-s călătoare,
Aleargă din floare în floare.
Cu mare atenţie aduc,
Polenul il duc in stup.
Acolo-i bine aranjat,
Şi cu grijă prelucrat.
De albine hărnicuţe,
Ce îl aşează pe rămuţe.
Cînd stupina îi încărcată,
Vine apicultoru îndată.
El mierea o colectează,
Şi cu drag o prelucrează.
Fie că e de salcîm,
Sau din flori de tei acum.
Polifloră, mătrăgună.
Toată mierea este bună.
Face ceară, face miere,
Şi propolis că se cere.
Mierea-i un medicament bun,
Te însănătoşeşte acum .
De aceia nu ezitaţi,
Miere ca să cumpăraţi.
Mierea, propolis şi ceară,
Te scapă de orice boală.
Pentru amandina tricolora
Ha! Te-au facut dulce!
Vor sa te rasfete.
E bine sa ai grija,
Sa n-asculti ganduri crete!
Intr-un punct de cotitura,
Cand tovarasii se-njura,
Concentrez atentia:
Invata-ne-am lectia!
Imbibata cu minciuni,
Tara-i cuib de amaraciuni,
Se trezesc oamenii buni
Folosind vag notiuni,
Prin discursuri fel de fel,
Ca sa-i creada... Bombonel.
Dintre cei mai curajosi,
Se gasesc doi mosi frumosi,
Care viata-si povestesc,
Prin cuvinte ne-amarasc.
Cica le era odata,
Casa toata agitata.
Cum, de altfel, noi mai stim,
Fiindca tot asa patim.
Se-adunau gramezi la vot,
Ca sa schimbe tot ce pot.
De la ganduri, pan’ la port,
Construind complex-resort.
Intr-un abur de exces,
’Chipurile’, vor progres.
La nivel conceptual,
Fiindca toate, in final,
presupun buget,
Normal...
Minti, cuminti in care arde
O dorinta sa se scalde,
Cartea.
Dintr-un prim Abecedar,
Faureau si dau in dar
Zeci de mii de exemplare,
Pregatite de plecare.
Chiar de fu vot unanim,
Una, alta tot gresim...
Asadar si prin urmare,
Lectia dupa votare
E ca nu mereu se face
Dupa etica dreptate.
Cartea nu-si gasi salas,
Prin poporul patimas.
Iara romanasii mei,
Raman blegi ca niste miei.
Vine blocul gri din est,
Nelasand loc de protest.
Si asta i una; sa vezi doua!
Ei voiau o limba noua.
Despre carti nu mai e loc,
Sa citesti devine moft;
Dar aceasta ce-nsemna?!
Mai exact, sa fiu mai clara,
Ce era permis in tara,
Era munca-n combinat,
Fara loc de comentat.
Pana sa ne desteptam,
Trebuia sa asteptam...
Cei cu limba ascutita,
Azi isi fac vocea-uzita,
Simtind voia de dreptate,
Neghina dand-o deoparte...
Noi uitam ca in trecut,
Tot asa s-a petrecut.
Si mai tindem uneori
sa cream grave erori.
Spre exemplu, nu demult,
Auzeam aproape-n gand,
O batrana suspinand,
Cu un glas molcom de vai,
Ca n-are ce da la cai.
In coltul uitat de lume,
E batrana care spune,
C-are pensie micuta,
Dar e tare harnicuta.
E dispusa a munci,
Dar patronul n-o plati.
Un copil ar vrea o casa,
S-aiba sigura o masa,
Sa se stie ingrijit,
Sanatos, apoi scolit.
Vietatile padurii,
Cand nu au de ale gurii,
Sunt la mila...nu stim cui,
Chiar de-s cu ursoaica pui.
Costumatii, la pupitru,
Vorbe scot, parc-au arbitru.
Ei promit, cu vorbe-alese,
Ca urmeaza ... ce progrese?!
Trag de sfori c-au interese!
Fiti cinstiti, voi, oameni buni,
Nu mai indrugati minciuni!
Dati o forma mai concreta
Ideilor notate-n creta!
Lumea nu-i o discoteca,
Unde-i dans ametitor
Iar ca premiu, joci cu Amor.
E firesc a vrea putere,
Dar nu genera durere,
Pentru suflete-nnorate,
Prin esenta dezolate!
Intr-o Romanie dulce,
Lideri sinceri ar conduce,
Tara vie, tara mea,
Tare te-as ruga ceva.
Ai in paz-a da cultura
Si acelor care-ndura
Si celor fara masura.
Asa sigur vom schimba
Mostenirea ce vom da.
Poate asa vei mai scapa
De gandiri anapoda.
Suntem rai, capriciosi,
Adesea orgoliosi,
Concentrati, dar parca absenti.
Daca nu ne-analizam,
N-avem sanse sa schimbam!
Sa valorizam ce-i arta,
Si s-o folosim drept harta!
Cu drag, Nuca
Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu
Irigă pustiul din mine, Doamne,
nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!
Rădăcinile mele beau de ani otravă
și încă mai cresc…
Cine altul, dacă nu Tu,
poate schimba o inimă încolțită de spini?
Am săpat fântâni în lutul păcatului
și-am băut din ele minciuni dulci.
M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,
și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.
Doamne, intră Tu!
Nu bate la ușă — dărâmă!
Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,
dărâmă cuvintele mele goale,
și pune în loc o rugăciune care plânge.
Irigă-mă cu sângele Tău,
cu iertarea care arde și mântuie!
Fă din oasele mele uscate
un altar viu,
unde Tu să locuiești.
Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.
Dovedește-mă cu blândețe,
zdrobește-mă cu milă,
dar nu mă lăsa
să-mi port singur setea până la moarte.
Tu ești Apa cea Vie.
Nu-mi da picături.
Scufundă-mă în Tine —
să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,
doar să știu că ești acolo.
Și că pustiul a înflorit.
Mai lasă
Mai lasă frunzelor copacii
Mai lasă mării apa ei
Și cerului albastru norii
...mai lasă!
Mai lasă râurilor pești
Mai lasă păsărilor cuiburi
Ce-a cântecului glas îl ofileşti
...mai lasă!
Mai lasă sufletului taina
Mai dă copiilor răgaz
Și minții obosite tihna
...mai lasă!
Mai lasă roua ierbii verzi
Și muntelui mai lasă-i stânca
Mai dă pământului livezi
...mai lasă!
Mai lasă limba ce o ai
Mai las-o să grăiască
Dar nu în negru mucegai
...mai lasă!
Mai lasă orei timpul ei
Și zilei toată noaptea
Mai lasă pupăza în tei
...mai lasă!
Mai lasă cărții filele
Mai lasă ploii stropi
Mai stai puțin, oprește-te
...mai lasă!
Mai lasă toate câte-or fi
Și dă-le veșnicie
Mai lasă-te ca să mai fii
...mai lasă!
Marius Ene, Polonia, 11.12.2024
Psalmi - XXXIV - Întoarcerea în haos
Doamne,
mă simt împins înapoi,
nu de Tine, ci de mine.
Ceea ce ai zidit în mine
se surpă încet,
ca și cum haosul dintâi
n-ar fi murit,
ci doar ar fi ațipit o vreme.
Mă întorc în hău,
nu din voință, ci din oboseală.
Liniștea s-a spart în mine
și aud din nou glasurile confuze
ale întunericului fără formă.
Am văzut Lumina Ta, Doamne,
dar acum văd cum palmele mele
s-au desprins de ea
și caută iar praf, iar rătăcire.
De ce mă las să cad,
după ce am fost ridicat?
Îmi amintesc începutul —
când pământul era pustiu și gol
și Duhul Tău se mișca peste ape.
Așa sunt eu acum,
un abis de ape neclare
peste care doar dorul Tău mai plutește.
Doamne,
nu mă lăsa să mă risipesc
în ceea ce eram
înainte de a ști că sunt al Tău.
Spune din nou cuvântul creației:
„Să fie lumină!”
Și haosul meu se va retrage,
iar chipul meu
va începe să semene din nou
cu Tine.
Întoarcerea în haos nu e moarte,
decât, dacă e urmată de Cuvânt.
Nu e sfârșit,
decât, dacă Tu încă mai vorbești.
Poruncește, Doamne...
Și haosul meu va deveni iar Creație.
Lecţia despre cub de Nichita Stănescu în daneză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Lektionen om kuben
Et stykke sten er taget,
han hugger med en mejsel af blod,
skinner med Homers øje,
den er skrabet med stråler
indtil terningen kommer helt ud.
Derefter kysser de kuben utallige gange
med din mund, med andres mund
og især med spædbarnets mund.
Derefter tages en hammer
og pludselig smuldrer et hjørne af terningen.
Alle, men absolut alle vil sige:
- Hvilken perfekt terning, det ville have været
hvis den ikke havde haft et knækket hjørne!
Apicultoru înrăit,
Apicultoru înrăit,
Dimineaţă s-a trezit.
Iese în curte se gîndeşte,
Şi spre stupină priveşte.
Se uită la stupi, meditează,
Bucuros palmele – şi freacă.
Stă şi se gîndeşte bine,
Să dea drumul la albine.
Halatul în grabă îmbracă,
Spre stupi el acum se apleacă.
Masca pe faţă şi-o pune,
Şi dă drumul la albine.
Zumzăie şi-s călătoare,
Aleargă din floare în floare.
Cu mare atenţie aduc,
Polenul il duc in stup.
Acolo-i bine aranjat,
Şi cu grijă prelucrat.
De albine hărnicuţe,
Ce îl aşează pe rămuţe.
Cînd stupina îi încărcată,
Vine apicultoru îndată.
El mierea o colectează,
Şi cu drag o prelucrează.
Fie că e de salcîm,
Sau din flori de tei acum.
Polifloră, mătrăgună.
Toată mierea este bună.
Face ceară, face miere,
Şi propolis că se cere.
Mierea-i un medicament bun,
Te însănătoşeşte acum .
De aceia nu ezitaţi,
Miere ca să cumpăraţi.
Mierea, propolis şi ceară,
Te scapă de orice boală.
Pentru amandina tricolora
Ha! Te-au facut dulce!
Vor sa te rasfete.
E bine sa ai grija,
Sa n-asculti ganduri crete!
Intr-un punct de cotitura,
Cand tovarasii se-njura,
Concentrez atentia:
Invata-ne-am lectia!
Imbibata cu minciuni,
Tara-i cuib de amaraciuni,
Se trezesc oamenii buni
Folosind vag notiuni,
Prin discursuri fel de fel,
Ca sa-i creada... Bombonel.
Dintre cei mai curajosi,
Se gasesc doi mosi frumosi,
Care viata-si povestesc,
Prin cuvinte ne-amarasc.
Cica le era odata,
Casa toata agitata.
Cum, de altfel, noi mai stim,
Fiindca tot asa patim.
Se-adunau gramezi la vot,
Ca sa schimbe tot ce pot.
De la ganduri, pan’ la port,
Construind complex-resort.
Intr-un abur de exces,
’Chipurile’, vor progres.
La nivel conceptual,
Fiindca toate, in final,
presupun buget,
Normal...
Minti, cuminti in care arde
O dorinta sa se scalde,
Cartea.
Dintr-un prim Abecedar,
Faureau si dau in dar
Zeci de mii de exemplare,
Pregatite de plecare.
Chiar de fu vot unanim,
Una, alta tot gresim...
Asadar si prin urmare,
Lectia dupa votare
E ca nu mereu se face
Dupa etica dreptate.
Cartea nu-si gasi salas,
Prin poporul patimas.
Iara romanasii mei,
Raman blegi ca niste miei.
Vine blocul gri din est,
Nelasand loc de protest.
Si asta i una; sa vezi doua!
Ei voiau o limba noua.
Despre carti nu mai e loc,
Sa citesti devine moft;
Dar aceasta ce-nsemna?!
Mai exact, sa fiu mai clara,
Ce era permis in tara,
Era munca-n combinat,
Fara loc de comentat.
Pana sa ne desteptam,
Trebuia sa asteptam...
Cei cu limba ascutita,
Azi isi fac vocea-uzita,
Simtind voia de dreptate,
Neghina dand-o deoparte...
Noi uitam ca in trecut,
Tot asa s-a petrecut.
Si mai tindem uneori
sa cream grave erori.
Spre exemplu, nu demult,
Auzeam aproape-n gand,
O batrana suspinand,
Cu un glas molcom de vai,
Ca n-are ce da la cai.
In coltul uitat de lume,
E batrana care spune,
C-are pensie micuta,
Dar e tare harnicuta.
E dispusa a munci,
Dar patronul n-o plati.
Un copil ar vrea o casa,
S-aiba sigura o masa,
Sa se stie ingrijit,
Sanatos, apoi scolit.
Vietatile padurii,
Cand nu au de ale gurii,
Sunt la mila...nu stim cui,
Chiar de-s cu ursoaica pui.
Costumatii, la pupitru,
Vorbe scot, parc-au arbitru.
Ei promit, cu vorbe-alese,
Ca urmeaza ... ce progrese?!
Trag de sfori c-au interese!
Fiti cinstiti, voi, oameni buni,
Nu mai indrugati minciuni!
Dati o forma mai concreta
Ideilor notate-n creta!
Lumea nu-i o discoteca,
Unde-i dans ametitor
Iar ca premiu, joci cu Amor.
E firesc a vrea putere,
Dar nu genera durere,
Pentru suflete-nnorate,
Prin esenta dezolate!
Intr-o Romanie dulce,
Lideri sinceri ar conduce,
Tara vie, tara mea,
Tare te-as ruga ceva.
Ai in paz-a da cultura
Si acelor care-ndura
Si celor fara masura.
Asa sigur vom schimba
Mostenirea ce vom da.
Poate asa vei mai scapa
De gandiri anapoda.
Suntem rai, capriciosi,
Adesea orgoliosi,
Concentrati, dar parca absenti.
Daca nu ne-analizam,
N-avem sanse sa schimbam!
Sa valorizam ce-i arta,
Si s-o folosim drept harta!
Cu drag, Nuca
Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu
Irigă pustiul din mine, Doamne,
nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!
Rădăcinile mele beau de ani otravă
și încă mai cresc…
Cine altul, dacă nu Tu,
poate schimba o inimă încolțită de spini?
Am săpat fântâni în lutul păcatului
și-am băut din ele minciuni dulci.
M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,
și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.
Doamne, intră Tu!
Nu bate la ușă — dărâmă!
Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,
dărâmă cuvintele mele goale,
și pune în loc o rugăciune care plânge.
Irigă-mă cu sângele Tău,
cu iertarea care arde și mântuie!
Fă din oasele mele uscate
un altar viu,
unde Tu să locuiești.
Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.
Dovedește-mă cu blândețe,
zdrobește-mă cu milă,
dar nu mă lăsa
să-mi port singur setea până la moarte.
Tu ești Apa cea Vie.
Nu-mi da picături.
Scufundă-mă în Tine —
să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,
doar să știu că ești acolo.
Și că pustiul a înflorit.
Mai lasă
Mai lasă frunzelor copacii
Mai lasă mării apa ei
Și cerului albastru norii
...mai lasă!
Mai lasă râurilor pești
Mai lasă păsărilor cuiburi
Ce-a cântecului glas îl ofileşti
...mai lasă!
Mai lasă sufletului taina
Mai dă copiilor răgaz
Și minții obosite tihna
...mai lasă!
Mai lasă roua ierbii verzi
Și muntelui mai lasă-i stânca
Mai dă pământului livezi
...mai lasă!
Mai lasă limba ce o ai
Mai las-o să grăiască
Dar nu în negru mucegai
...mai lasă!
Mai lasă orei timpul ei
Și zilei toată noaptea
Mai lasă pupăza în tei
...mai lasă!
Mai lasă cărții filele
Mai lasă ploii stropi
Mai stai puțin, oprește-te
...mai lasă!
Mai lasă toate câte-or fi
Și dă-le veșnicie
Mai lasă-te ca să mai fii
...mai lasă!
Marius Ene, Polonia, 11.12.2024
Psalmi - XXXIV - Întoarcerea în haos
Doamne,
mă simt împins înapoi,
nu de Tine, ci de mine.
Ceea ce ai zidit în mine
se surpă încet,
ca și cum haosul dintâi
n-ar fi murit,
ci doar ar fi ațipit o vreme.
Mă întorc în hău,
nu din voință, ci din oboseală.
Liniștea s-a spart în mine
și aud din nou glasurile confuze
ale întunericului fără formă.
Am văzut Lumina Ta, Doamne,
dar acum văd cum palmele mele
s-au desprins de ea
și caută iar praf, iar rătăcire.
De ce mă las să cad,
după ce am fost ridicat?
Îmi amintesc începutul —
când pământul era pustiu și gol
și Duhul Tău se mișca peste ape.
Așa sunt eu acum,
un abis de ape neclare
peste care doar dorul Tău mai plutește.
Doamne,
nu mă lăsa să mă risipesc
în ceea ce eram
înainte de a ști că sunt al Tău.
Spune din nou cuvântul creației:
„Să fie lumină!”
Și haosul meu se va retrage,
iar chipul meu
va începe să semene din nou
cu Tine.
Întoarcerea în haos nu e moarte,
decât, dacă e urmată de Cuvânt.
Nu e sfârșit,
decât, dacă Tu încă mai vorbești.
Poruncește, Doamne...
Și haosul meu va deveni iar Creație.
Другие стихотворения автора
Globalizare
E vremea când gândacii se răscoală,
Păianjenul nici pânza nu mai țese,
Elevul e bolnav de-atâta școală,
Dar nimănui nu pare să-i mai pese.
Așa e acum cu scara inversată,
Când unu și cu unu egal trei,
Și nu mai știi de e băiat sau fată,
Chiar dacă scoți și haina de pe ei.
Se strâng în cerc profeții fără nume,
Și-nvârt idei, dar toate-s de prisos,
Și-n lumea-ntreagă pare să răsune,
Un cântec fals, și mult contagios.
Pe străzi, lumina-i stinsă de-ntuneric,
Iar oamenii își pierd mereu chemarea,
Un chip de lut privindu-se himeric,
Refuză să mai vadă iar schimbarea.
Acum nici vântul n-are libertate,
Iar ploi se anunță numai la comandă,
Și cerul strigă cu-n tunet ca de moarte,
Că nu mai vrea să fie a omului ofrandă.
Se scurg pe drumuri chipuri fără țintă,
La fiecare colț o lume se destramă,
Te uiți în jur, și ești vânat de-o flintă,
Fărâma de curaj îți tremură de teamă.
E plin pocalul cu durere
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
E vai şi amar de lume,
Căci judele e rău şi orb,
Iubirea devenind genune,
În ochiul său de corb.
Şi-n sufletu-i de piatră,
Dreptatea e secată,
Căci poartă-n gând şi-n faptă,
O falsă judecată.
Doar îndoieli în noi suspină,
Cât corbii-s sus pe cracă,
Şi-n hrubele făr` de lumină,
Trăim o viaţă acră.
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
O veche noapte
Pe tâmpla mea apune-un soare stins,
Pierdut sub vraja ochilor tăi duși,
Iar dorul, ca un cavaler învins,
Își scutură armura de cenuși.
Sub pleoape ți se mistuie un vis,
Ca fumul alb din vetrele străvechi,
Și-n carnea serii, blând și indecis,
Coboară-un înger, cu pașii în perechi.
Mi-e noaptea căpătâi de asfințit,
Mi-e gândul frânt ca apele-n izvoare,
Și-n tine, fără rost, m-am rătăcit,
Ca-ntr-un blestem de stele căzătoare.
Dar zorii vin, cu ochiul lor de jar,
Și-n tremurul luminii se destramă,
Pe limbă simt al nopții gust amar,
Și te cuprind în brațe ca pe-o mamă.
Chemările ne scutură în sân,
Fiori dintr-o mai veche noapte,
Și atuncea, ca un pom bătrân,
M-aplec să-ți dărui fructe coapte.
M-am ridicat...
M-am ridicat mereu din ruguri și noroaie,
Și nimburi de lumină pe cap mi-am așezat,
Am fost și ger de iarnă și curcubeu de ploaie,
Și-n valurile morții de mic m-am botezat.
Din scrumul meu amicii își umplu zilnic pipa,
Și-mi ciugulesc ficatul fiind înlănțuit,
Deși le-am redat zborul, grijindu-le aripa,
Ca Domnul sus pe cruce la fel am fost hulit.
Mă-nțeapă spini în palmă când ofer mângâiere,
Mă-njunghie în spate același vechi cuțit,
Setos îmi este trupul și-mi dau să beau doar fiere,
Și plâng că pentru dânșii mulți ani am risipit.
Mi-e carnea împrăștiată de vânturi și de ape,
Și tinerețea frântă de-atâtea lungi războaie,
Dar voi fi ger de iarnă și curcubeu de ploaie,
Și-am să mă-nalț aidoma din ruguri și noroaie.
Strabism
Un ochi a plecat singur, deodată,
Prin cameră încet răscolea,
Îi plăcea cel mai mult ca să vadă,
Ce se întâmplă sub canapea.
Stingher se uita pe fereastră,
Celălalt ochi nici o treabă n-avea,
Erau ca o floare din glastră,
Când cade petale din ea.
Un ochi cu pupila într-o parte,
Voia să alerge mai mult,
Te privea cu nesaț de departe,
Și părea că cerșește-un consult.
Un ochi a plecat din privire,
Într-un colț liniștit se uita,
Celălalt ochi îl privea cu iubire,
Și stingher după el lăcrima.
De-aş putea…
De-aş putea să nu mai plec de-acasă,
Să nu-mi las pruncii singurei,
Hârjoana noastră pe sub masă,
Să fie pururea cu ei.
De-aş putea când sunt departe,
Să întind braţele spre cer,
Să sfărâm ce ne desparte,
Să fiu luna de pe cer.
Să pătrund când seara-i neagră,
Cu a mea rază prin fereastră,
Şi să-i mângâi noaptea întreagă,
Ca o mână părintească.
Globalizare
E vremea când gândacii se răscoală,
Păianjenul nici pânza nu mai țese,
Elevul e bolnav de-atâta școală,
Dar nimănui nu pare să-i mai pese.
Așa e acum cu scara inversată,
Când unu și cu unu egal trei,
Și nu mai știi de e băiat sau fată,
Chiar dacă scoți și haina de pe ei.
Se strâng în cerc profeții fără nume,
Și-nvârt idei, dar toate-s de prisos,
Și-n lumea-ntreagă pare să răsune,
Un cântec fals, și mult contagios.
Pe străzi, lumina-i stinsă de-ntuneric,
Iar oamenii își pierd mereu chemarea,
Un chip de lut privindu-se himeric,
Refuză să mai vadă iar schimbarea.
Acum nici vântul n-are libertate,
Iar ploi se anunță numai la comandă,
Și cerul strigă cu-n tunet ca de moarte,
Că nu mai vrea să fie a omului ofrandă.
Se scurg pe drumuri chipuri fără țintă,
La fiecare colț o lume se destramă,
Te uiți în jur, și ești vânat de-o flintă,
Fărâma de curaj îți tremură de teamă.
E plin pocalul cu durere
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
E vai şi amar de lume,
Căci judele e rău şi orb,
Iubirea devenind genune,
În ochiul său de corb.
Şi-n sufletu-i de piatră,
Dreptatea e secată,
Căci poartă-n gând şi-n faptă,
O falsă judecată.
Doar îndoieli în noi suspină,
Cât corbii-s sus pe cracă,
Şi-n hrubele făr` de lumină,
Trăim o viaţă acră.
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
O veche noapte
Pe tâmpla mea apune-un soare stins,
Pierdut sub vraja ochilor tăi duși,
Iar dorul, ca un cavaler învins,
Își scutură armura de cenuși.
Sub pleoape ți se mistuie un vis,
Ca fumul alb din vetrele străvechi,
Și-n carnea serii, blând și indecis,
Coboară-un înger, cu pașii în perechi.
Mi-e noaptea căpătâi de asfințit,
Mi-e gândul frânt ca apele-n izvoare,
Și-n tine, fără rost, m-am rătăcit,
Ca-ntr-un blestem de stele căzătoare.
Dar zorii vin, cu ochiul lor de jar,
Și-n tremurul luminii se destramă,
Pe limbă simt al nopții gust amar,
Și te cuprind în brațe ca pe-o mamă.
Chemările ne scutură în sân,
Fiori dintr-o mai veche noapte,
Și atuncea, ca un pom bătrân,
M-aplec să-ți dărui fructe coapte.
M-am ridicat...
M-am ridicat mereu din ruguri și noroaie,
Și nimburi de lumină pe cap mi-am așezat,
Am fost și ger de iarnă și curcubeu de ploaie,
Și-n valurile morții de mic m-am botezat.
Din scrumul meu amicii își umplu zilnic pipa,
Și-mi ciugulesc ficatul fiind înlănțuit,
Deși le-am redat zborul, grijindu-le aripa,
Ca Domnul sus pe cruce la fel am fost hulit.
Mă-nțeapă spini în palmă când ofer mângâiere,
Mă-njunghie în spate același vechi cuțit,
Setos îmi este trupul și-mi dau să beau doar fiere,
Și plâng că pentru dânșii mulți ani am risipit.
Mi-e carnea împrăștiată de vânturi și de ape,
Și tinerețea frântă de-atâtea lungi războaie,
Dar voi fi ger de iarnă și curcubeu de ploaie,
Și-am să mă-nalț aidoma din ruguri și noroaie.
Strabism
Un ochi a plecat singur, deodată,
Prin cameră încet răscolea,
Îi plăcea cel mai mult ca să vadă,
Ce se întâmplă sub canapea.
Stingher se uita pe fereastră,
Celălalt ochi nici o treabă n-avea,
Erau ca o floare din glastră,
Când cade petale din ea.
Un ochi cu pupila într-o parte,
Voia să alerge mai mult,
Te privea cu nesaț de departe,
Și părea că cerșește-un consult.
Un ochi a plecat din privire,
Într-un colț liniștit se uita,
Celălalt ochi îl privea cu iubire,
Și stingher după el lăcrima.
De-aş putea…
De-aş putea să nu mai plec de-acasă,
Să nu-mi las pruncii singurei,
Hârjoana noastră pe sub masă,
Să fie pururea cu ei.
De-aş putea când sunt departe,
Să întind braţele spre cer,
Să sfărâm ce ne desparte,
Să fiu luna de pe cer.
Să pătrund când seara-i neagră,
Cu a mea rază prin fereastră,
Şi să-i mângâi noaptea întreagă,
Ca o mână părintească.