Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu

Te-am chemat, Doamne,

și nu ai răspuns în graba mea.

Am strigat către cer

și mi s-a părut că doar vântul îmi răspunde.

Am urlat cu buzele sângerânde,

și nimeni nu m-a auzit.

Mi-am întins mâna în întuneric

și doar tăcerea mi-a răspuns.

Dar n-am plecat.

Am rămas acolo, cu fruntea lipită de pământ,

cu sufletul aprins de dor,

ca o candelă ce nu se stinge în întuneric.

Timpul a trecut,

dar nu mi-am pierdut credința,

ci am învățat că Tu vii

nu când inima vrea,

ci când inima e pregătită.

Mi-ai vorbit într-un gând,

mi-ai șoptit printr-o lacrimă caldă,

și Te-am simțit mai viu

decât în mii de cuvinte rostite.

Doamne,

nu-mi da răspunsuri grabnice,

ci dă-mi răbdarea care sfințește așteptarea,

și o clipă din veșnicia Ta —

și o liniște care să mă odihnească

în Tine.

Mi-ai pus, Doamne, în trupul căzut

o sete de cer și o rană de sânge.

Și am umblat prin patimi

ca un orb care simte lumina,

dar n-o poate privi.

Fiecare cădere m-a îmbrăcat

cu o haină mai grea,

și păcatul — strâns la piept —

a crescut ca un fiu bolnav

ce nu vrea să moară.

Dar Tu nu m-ai urât.

Ai stat la marginea focului,

lăsându-mă să ard

până când cenușa mea

n-a mai avut unde să se risipească.

Și-atunci mi-ai vorbit —

nu cu tunete,

ci cu atingerea unei suferințe

care nu mai cere iertare,

ci renaștere.

Patimile mele s-au făcut cruce,

și crucea — drum.

Apoi, pe lemnul rușinii,

mi-ai scris un nume nou:

Cel ce nu se va pierde,

ci, va Învia...

Doamne, sunt o frunză care tremură în vânt,

un fir de nisip în bătaia furtunii.

Slăbiciunea mea mă urcă pe cruce,

dar nu în slavă, ci în rușine.

Nu mai am putere nici să lupt,

nici să cad cu demnitate.

Totul în mine se frânge,

chiar și dorința de a fi întreg.

Vindecă-mi slăbiciunile, Doamne,

nu cu izbândă, ci cu milă.

Nu cu strigăt, ci cu mângâiere.

Atinge rădăcinile fricii mele

și scoate de acolo boala uitării de Tine.

Mi-am pus curajul în oameni și în mine însumi,

și m-am clătinat.

Mi-am îmbrăcat glasul în vorbe tari,

dar înăuntru eram gol.

Un zid vopsit cu speranțe obosite.

Vino Tu, Doamne, și zidește în mine

ce eu n-am știut să păstrez.

Fă din neputința mea loc de minune.

Fă din tremurul mâinilor mele

o rugăciune tăcută care ajunge la Tine.

Întărește-mi curajul,

dar nu ca să fiu mare în ochii lumii,

ci ca să nu mă rușinez de lacrimi.

Să pot merge prin valea umbrelor

cu pași care știu că Tu ești cu mine.

Ridică-mă, Doamne, nu ca să înving,

ci ca să nu mă pierd.

Mi-ai dat, Doamne,

nu puțin, ci cu mână largă.

Dar eu am plecat cu bogăția

și-am cumpărat zgomot, uitare,

încântări care nu țin de foame.

Mi-ai dat har,

și eu l-am călcat cu pași grăbiți,

căutând slavă printre ruine.

Mi-ai dat darul cuvântului —

și-am tăcut unde trebuia să vindec.

Mi-ai dat iubire —

și-am ales orgoliul.

Mi-ai încredințat o comoară —

și-am vândut-o ieftin,

pentru o clipă de mândrie,

pentru un drum mai scurt,

pentru mine.

Iar acum stau gol,

cu mâinile pline de nimic,

și Te privesc, rușinat,

fără scuze, fără promisiuni.

Doamne, nu-ți cer să-mi mai dai.

Îți cer să mă iei înapoi.

Ca un slujitor, ca o umbră,

ca un dor care nu mai vrea nimic

decât să fie iertat.

Nu mă iubi pentru ce-am făcut,

căci am pierdut tot.

Iubește-mă pentru că sunt fiul Tău

și plâng.

Am căzut, Doamne,

nu o dată, ci de o mie de ori.

Și fiecare cădere

m-a lăsat mai singur,

mai zdrobit,

mai gol.

Am strigat, și cerul era mut,

pământul rece,

iar inima — de piatră.

Dar în prăpastie

nu ai trimis o scară,

ci o rană mai adâncă

prin care am putut urca.

Deznădejdea nu m-a ucis,

ci m-a spart ca pe un vas de lut

în care nu era nimic sfânt.

Și astfel, golit de mine,

am început să urc.

Nu pe munți de slavă,

ci pe o coastă sângerândă

pe care ai urcat Tu.

Am urcat fără vedere,

dar cu nădejdea oarbă

că Tu ești mai sus.

Și sus nu am găsit un tron,

ci o cruce,

și lângă ea, o lumină

care nu arde,

ci renaște și purifică.

M-am temut de moarte, Doamne,

ca de un hoț

venit să-mi fure tot ce sunt.

Am privit-o ca pe un sfârșit

și am încercat să fug.

Dar ai lăsat-o să mă urmărească

până am obosit să fug.

Și atunci, când am întors privirea,

nu am văzut o umbră,

ci o ușă.

Moartea nu era întuneric,

ci o mantie grea

pe care trebuie s-o port

ca să intru în lumină.

Ai ascuns viața veșnică

în spatele durerii,

ca doar cei ce iubesc

să o caute până la capăt.

Și când mi-ai arătat

că moartea este naștere

într-o lume fără sfârșit,

am început s-o privesc

cu ochi curați.

Nu o mai urăsc, Doamne,

ci o îmbrățișez

ca pe o trecere înspre Tine.

Și știu acum:

lumina din spatele morții

e fața Ta,

ne arsă de nimic,

veșnică,

blândă,

sfântă.

Cel hapsân dorește tare,

Să aibă câștigul mare.

Chiar de marfa lui nu trece...

El preferă că să stea,

Și de marfa s-ar strica..

Unii ce se mulțumesc,

Cu-n câștig mai omenesc,

Își vând toată marfa lor,

Ajutând semenii lor.

Cel mai umilit se pare...

E producătorul care...

Muncește din greu mereu,

Văzând cum produsul său,

E vândut la un preț care..?

Nu are mare valoare.

Și noi suportăm, zic eu,

Ne e greu a cumpăra,

Și de am dori cumva,

Nu avem nici o putere..

Să ajutăm pe cineva..

Chiar simțim aceea durere,

Când dormim a cumpăra.

Visul înălțător,

Lumea dorului strălucește.

Rimele dansează ușor,

Sensul se dezvăluie discret.

Epitetele măiestre îmbracă,

Versurile cu tandrețe și har.

În lumea dorului, sufletul se trezește,

Cuvinte pline de iubire și dar.

Culorile se contopesc grațios,

Pe pânza poeziei ce prinde viață.

Lumea dorului e o melodie dulce,

Cu note ce ne aduc fericirea.

În fiecare vers, un univers întreg,

Se deschide către eternitate.

Lumea dorului ne poartă pe aripi de vis,

În căutarea noastră de libertate.

Acolo unde rimele se împletesc sublim,

Sensul se ascunde printre cuvinte.

Lumea dorului e o comoară prețioasă,

Ce luminează inimile noastre sfinte.

Egiptenii

XXXI dinastii

Dar XIX

Istorii grele, timpurii

In mii de ani surprinse

Pe pagini galbene, aurii

Prin trestii, papura

Ori pene magice

Din pasari vii

Stilouri mii si mii

In diferite feluri, 

In diferite forme de a fi

Marius Ene, Elblag, Poland, 21¹⁴

Primiți cu...urătura?

Mamă, tată și cumnați
Și-ai soției bravii frați
Azi suntem liberi la gură
Și vă spunem urătură
Făcută în Piatra Neamț
Poate căpătăm un șfanț
Iar de nu găsiți vreun ban
Ne mulțumim cu-n cârlan
Sau tăieți câțiva cucoși
Din aceia... pintenoși
Că aveți în curtea voastră
Și pentru burtica noastră
Iar privind... de la cerdac
Se arată...și-un godac
Tocmai bun de o friptură
Cu puțină...murătură
Și-apoi și o...udătură
Făcută din strugurași
Copți-n soare pe araci.

Așa c-aveți ce ne da
Hai, să-ncepem a ura.

Dragii noștri părinți!

Intrăm și-n noaptea asta-n casă
Acum când anul vechi a dispărut,
Să vă aducem... vorbă frumoasă
Și să uitați de tot... ce v-a  durut.

Venim cu drag spre voi părinți
Că știm ce mult ne așteptați,
Să descrețim a voastre frunți
Și de-am greșit... să ne iertați.

Vouă v-aducem urarea noastră
Prin care vă trimitem sănătate,
Și de aici din prag de la fereastră
Mâna o sărutăm, cu multă pietate.

Intrăm în casa veche părintească
Ce ne îmbie cu miros de cozonaci,
Iar mama dornică să ne primească
Cu mere, nuci și... rumeniți colaci.

Nu ne oprim să zicem plugușorul
Și le urăm să fie sănătoși cu bani,
Iar tata bucuros umple... ulciorul
În timp ce ne urăm ,,La mulți ani".

Întindem masă și ne-așezăm cu toții
Bucate bune să servim că-i anul nou,
Suntem părinți, copii, bunicii și nepoții
Golim cu bucurie... platou după platou.

Întru-un târziu ne ducem la culcare
Cu fericire-n suflet, că ne-am văzut,
Iar mâine când va fi, pe întâi ianuare
Planuri vom face, că "26-i, la-nceput!

Din cer coboară lin, încet,

Un înger alb, cu pas discret,

Pe umeri poartă-un strop de nor,

În ochi — o rază fără dor.

Cu aripi moi, de nea și foc,

Deschide lumea-ncet, pe loc,

Și spune: „Nu te teme-acum,

Lumina naște chiar din scrum.”

Când plângi, el strânge-ntr-un inel

Toți pașii tăi ce dor și-s grei,

Și îi transformă-n vis ușor,

Să dormi, să uiți, să nu mai doar’.

El nu rostește multe, nu —

Doar bate vântul altfel, tu

Simți cum o pace te cuprinde

Și rana-n piept ți se aprinde.

E-n colț de stea, e-n fir de gând,

E-n cântecul ce curge blând,

E glasul tău din alte vieți

Ce ți-a promis că vei trăi, să speri, să iubești.

Și chiar de nu-l vezi, e aproape —

În șoapte dulci, în vise-ncape,

E îngerul ceresc trimis

Să-ți fie scară între vis.

Разве плохо быть волком? Ты не один, хоть все и считают тебя одиноким, ты певец, ты белой дамы певец её призывая лучезарный венец.

Разве плохо быть волком? Ты не раб, ты свободен, хоть в рабстве и держут,  в голове и в воле, несломанный летающий беркут.

Разве плохо быть волком? Твой голос ужаса порыв, луна взойдет, услышав твой призыв, где темнота стеной, где мира последний обрыв.

Разве плохо быть волком? Когда весь мир одни собаки, ты полон спокойной отваги, даже стая когда к стене прижала, ты стоишь, собака бы убежала.

Разве плохо быть волком? В дыхании пару ты силы находишь, весь мир горит в аду, а ты даже не стоиншь.