Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu

Mângâie-mi sufletul, Doamne,

de păcate zdrobit,

căci mă simt ca un pământ ars

ce nu poate să primească ploaia.

Știu că am greșit înaintea Ta,

și am călcat calea dreptății,

dar iartă-mă, căci nu pot să mă ridic

decât prin mângâierea Ta.

Nu îmi cer răsplată,

nu cer iertare ușoară.

Cer doar să mă iei în brațele Tale

și să-mi dai pace acolo unde e zbucium.

Lasă-mi inima să se îndrepte

spre lumina Ta,

căci în adâncul ei mă simt gol,

ca un râu secat,

dar Tu, Doamne, știi cum să îl umpli din nou.

Mângâie-mi sufletul,

nu cu vorbe,

ci cu iertarea care vine din adânc,

cu iubirea care le spală pe toate.

Nu mă lăsa să mă pierd în vina mea,

ci ridică-mă, chiar când nu am putere

să mă ridic singur.

Frica, Doamne, nu strigă —

ea șoptește.

Și-n șoapta ei

se clatină stâncile credinței

și se face ceață în suflet.

Am privit lumea cu ochii închiși,

căutând siguranță în ziduri,

în oameni, în mine —

dar zidurile cad,

oamenii pleacă,

și eu mă tem de mine însumi.

Frica e un dumnezeu mic,

dar gelos,

care cere închinare

zi de zi, clipă de clipă,

până ce genunchii slăbesc

nu de rugă, ci de spaimă.

Și totuși, Tu m-ai chemat

nu cu tunet,

ci cu o liniște

care nu se teme.

Mi-ai spus:

„Nu frica e primejdia,

ci să crezi că ea e stăpână.

Eu sunt Cel ce a spart mormântul,

nu Cel ce se ascunde în umbre.”

Și-am ieșit —

nu curajos,

ci ascultător,

cu pasul tremurat,

dar cu inima în Tine.

Am rostit cu ușurință cuvintele Tale,

dar le-am trăit cu greu.

Am pus numele Tău pe frunte,

dar inima mea era departe.

Am condamnat păcatul din alții

cu degetele ridicate,

în timp ce în mine creștea tăcut

aceeași otravă.

Am rostit anateme peste cei căzuți,

uitând că eu însumi sunt numai țărână.

Am judecat fără milă,

fără să văd câte cruci am părăsit.

O, Doamne, câte blesteme

am învelit în numele Tău,

câte sentințe am rostit

în locul iubirii care iartă.

Cuvântul Tău e sabie,

dar eu l-am făcut bici.

Harul Tău e râu de viață,

dar eu l-am închis cu porți de piatră.

Și acum mă tem.

Mă tem că Tu ești în cel pe care l-am lepădat.

Mă tem că vocea Ta era în cel pe care l-am tăcut.

Mă tem că am rostit anatema asupra Ta,

fără să știu.

Ai milă de mine, Doamne,

și scapă-mă de propria mea sfințenie stricată.

Smerește-mă,

până ce voi fi mai aproape de țărână

decât de scaunul judecății.

Nu mă lăsa să rostesc niciun cuvânt

care Te alungă.

Și dacă în inima mea mai zace vreo otravă,

scoate-o cu focul blând al iubirii Tale.

Curăță-mă, Doamne,

nu ca să pot rosti judecăți mai drepte,

ci ca să nu mai rostuiesc deloc

în afara milei Tale.

Mi-am murdărit sufletul cu străluciri ieftine

și am râs, Doamne,

în timp ce cerul Tău plângea.

Am lăsat să mă îmbrace dezmățul,

ca pe o haină de mătase rușinoasă.

Am pus trufia pe frunte,

ca o coroană de foc stricat.

Și am spus în inima mea:

„Cine este ca mine?”

Am bătut cu pumnul în masă,

nu ca să fac dreptate,

ci ca să mi se plece lumea.

Ți-am rostit Numele cu buzele înveninate,

și am vrut să fiu mare,

în timp ce Tu te coborai smerit în țărână

pentru mine.

Am vândut Adevărul

pentru un cuvânt frumos,

și m-am făcut idol mie însumi.

Dar acum tăcerea Ta mă arde.

Privirea Ta, care nu mai e, mă strigă.

Doamne,

din palatele închipuirii mele,

nu au rămas decât ruine.

Din beția gloriei mele

m-am trezit cu sufletul gol.

Intră, Te rog, în inima mea —

nu cu blândețe,

ci cu foc curățitor.

Risipește mândria care stă ca un zid

între mine și fața Ta.

Desfă-mă, Doamne,

și fă-mă din nou.

Mai smerit. Mai curat. Mai adevărat.

Mai puțin eu.

Mai mult Tu.

Doamne,

adu-mă în Focul Rugului Tău,

unde nu se arde trupul, ci păcatul,

nu se mistuie omul, ci umbra din el.

Fă din mine o flacără curată

care nu mai tremură la vânt,

ci arde liniștit

în voia Ta.

În Tine, focul nu arde ca mânia,

ci ca iubirea care purifică.

E o lumină care topește frica,

o atingere care arde doar ce nu e sfânt.

Am venit murdar, Doamne,

cu sufletul pătat de îndoieli,

dar în Focul Rugului Tău

nu rămâne decât ceea ce e veșnic.

Nu mă lăsa la margine.

Scufundă-mă în Tine

până când nu voi mai avea gând,

decât gândul Tău,

voință decât voia Ta,

dorință, decât dorința Ta.

Focul Tău nu ucide.

El face din oasele moarte,

stâlpi de lumină.

Focul Rugului Tău e mântuire,

nu sfârșit.

Lasă-mă să ard, Doamne,

până când voi deveni lumină în Lumină,

fără întuneric în mine,

fără moloz, fără zgură,

numai duh curățit,

gata de Tine.

În mine se luptă doi oameni, Doamne:

unul Te caută plângând,

altul fuge de Tine râzând.

Unul vrea să Te slujească,

altul își face din mândrie tron.

Mă ridic cu Tine dimineața

și mă culc cu umbra fără nume.

Unul își rupe genunchii în rugă,

altul își ascute cuvintele

ca să judece, să rănească, să biruie.

Doamne, câți sunt în mine?

Câți trăiesc și câți mor în fiecare clipă?

Cine sunt eu, dacă mă schimb

la fiecare bătaie de inimă?

Smerește-l pe cel ce Te sfidează în mine,

îmbracă-l în tăcere,

până când va auzi cum strigă

celălalt – copilul Tău –

care se zbate să respire în lumină.

Fă să rămân acela

care Te iubește cu frică și cu dor,

nu cel ce Te uită

de cum iese din biserica inimii sale.

Doamne, nu mă lăsa

să fiu o scenă de război fără sfârșit.

Fă pace în mine.

Și lasă să rămână viu

doar omul care Te cheamă.

Se-întunecă iar cerul, chiar dacă-i răsărit,
Cad picături de ploaie făcându-se nisip,
Bolbrosește apa un cântec temător
Soptind către pădure că totu-i trecător.

Copaci bătrâni se pleacă de parcă-s obosiți
De-atâta timp încearcă să stea neîndoiți,
Dar a venit și timpul pentru odihna lor,
Culcând în pace capul în calmul lor decor.

De anii s-ar reduce la simplul ciripit
Al păsărilor glas i-ar umple cu tril necontenit,
Dar umerii lor poartă iubiri fierbinți și dor,
Ce-ntr-un târziu îi seacă și la final ei mor.

Doar veșnica pădure păstrează glasul stins
Ce povestește-n noapte iubiri de neatins.
Doar ea ascultă timpul ce trece schimbător,
Păstrând într-a ei ramuri destinul muritor.
 

Urlă de durere doi demoni muți

Ce pășesc pe cioburi desculți,

Doi nevăzători îi îndrumă

Doi surzi îi ascultă cum urlă.

Doi pictori le scriu durerea,

Un poet c-o vioară rupe tăcerea,

Violonistul pictează un tablou,

Liniște asurzitoare-n capul tău.

Asta-i lumea-n care trăiesc 

Asta-i lumea-n care trudesc,

Asta-i lumea-n care înebunesc

Dar nu-i lumea pe care mi-o doresc.

Păstrează-ti dorul,

de către tată şi mamă

Mai păstrează-ţi dorul

de cărte soră şi frate.

Păstrează-ţi doru,de către patrie

de ţară şi de dulcele  grai,

De doina Moldovenească

Care veşnic în inimi o să trăiească.

(Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa)

Auzi… ascultă atent—
ritmul cardiac al florilor de mai.
Simți? oprește-te… simte
atingerea pleoapei de parfumul lui mai.

Cântă… auzi cum cântă?
S-au adunat toate florile
sub geamul sufletului unui trubadur—
ascultă serenada acestui mai.

Vai… ce vocalize suave
emană lalelele, narcisele, irișii—
au amețit până și dirijorul Soare,
iar vocile lor splendide mângâie cerul…

Auzi? Vezi? Simți?
Doamne— ce orchestră splendidă
ai creat sub geamurile împărăției Tale,
ce serenadă a vieții
într-un Mai al raiului pământesc.

Dacă stai a judeca,

A fost dreptate cândva?

Sau este un cuvânt care,

Foarte curând va dispare.

Mă întreb uite așa...

Cei dreptatea? Ce e ea...?

Cum se poate unii oare,

Să câștige înzecit,

Au muncit mai diferit !?

S-au spetit oare mai tare,

Au o gură, mult mai mare ...

Unii chiar la judecată,

Na-au de ce se bucura,

Căci dreptate nu există,

Doar întâmplător așa...

Există un judecător 

Al nostru al tuturor,

Care cu dreptatea sa,

Pe toți ne va judeca.

Aș vrea să mor
într-o zi de vară,
ca să mă ascund
sub umbra gândurilor voastre -
și fiecare amintire,
cu mine, care s-a cuibărit
prin sufletele voastre,
să fie ca o sticlă de apă, rece-rece,
ce țâșnește din adâncuri,
proaspătă ca un izvor de munte.

Să nu aud cum, pe prispa casei mele,
lacrimile voastre cad, pierdute-n van -
vreau să trosniți toate zâmbetele,
allegro, ca sub bagheta lui Botgros.

Și nici cum pașii voștri se preling,
andante, prin iarba proaspăt cosită,
ci să-mi dați cadou, la căpătâi,
pe-un șnur, toate flecurile tocite.

Asta mi-e sufletul.

Am iubit iubirea,
am făcut dragoste cu dragostea.
Dintr-o pasiune în altă pasiune,
m-am cufundat-n neștire,
un nestingherit boem.

Asta mi-e inima.

Din mine s-a născut viața.
Și, din toate peticele de iubire,
am cusut o carpetă în care
visul și speranța
s-au regăsit,
amăgirea și adevărul
s-au sărutat,
iar restul e poveste.

Asta v-am fost.
Asta v-am rămas.