Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu

Mi-ai pus, Doamne, în trupul căzut

o sete de cer și o rană de sânge.

Și am umblat prin patimi

ca un orb care simte lumina,

dar n-o poate privi.

Fiecare cădere m-a îmbrăcat

cu o haină mai grea,

și păcatul — strâns la piept —

a crescut ca un fiu bolnav

ce nu vrea să moară.

Dar Tu nu m-ai urât.

Ai stat la marginea focului,

lăsându-mă să ard

până când cenușa mea

n-a mai avut unde să se risipească.

Și-atunci mi-ai vorbit —

nu cu tunete,

ci cu atingerea unei suferințe

care nu mai cere iertare,

ci renaștere.

Patimile mele s-au făcut cruce,

și crucea — drum.

Apoi, pe lemnul rușinii,

mi-ai scris un nume nou:

Cel ce nu se va pierde,

ci, va Învia...

Doamne, cât de departe ești când cerul mi se frânge?

De ce-mi lași pașii să alunece-n tăcerea adâncă?

În noaptea fără margini strig numele Tău,

Dar ecoul se frânge-n eter, fără răspuns.

M-ai zidit cu lacrimi și foc,

M-ai învățat dorul și crucea,

Iar acum tremur în praf,

Ca o frunză uitată în toamnă.

Vrăjmașii mei râd și spun:

„Unde este Dumnezeul tău?”

Dar eu îmi port rana în piept,

Ca o rugăciune nerostită.

Ridică-Ți ochii, Doamne, spre valea durerii,

Atinge cu degetul Tău rana mea aprinsă.

Nu mă lăsa să cad în uitare,

Nu mă închide în noaptea fără margini!

Tu ești scutul inimii mele,

Și în Tine nădăjduiește plânsul meu.

Adu-mi lumina zorilor,

Și voi cânta iarăși numele Tău printre vii.

Doamne, mă simt prins,

nu pentru că nu aș vrea să ies,

ci pentru că nu știu unde mă aflu.

Nu sunt legat de lanțuri,

ci de dorul de libertate

care nu mă lasă să respir.

Am umblat pe cărări false

și am crezut că mă îndrept spre lumină,

dar m-am rătăcit într-un labirint

de gânduri și visuri neterminate.

Aici, în mijlocul fricii,

nu mai știu dacă voi ieși.

Mă doare, nu neputința,

ci durerea de a ști

că nu voi scăpa,

că nu voi fi izbăvit

din mine însumi.

Căci Tu nu iei durerea

ca pe un zid,

ci o lași să crească în mine,

până ce devine locul

în care mă întâlnesc cu Tine.

Și totuși, în mijlocul ne izbăvirii,

simt cum mă apropii de Tine

nu pentru că aș fi ieșit

din întuneric,

ci pentru că am înțeles

că Tu stai acolo,

nu la capătul drumului,

ci în fiecare pas rătăcit.

Poate că nu există izbăvire

în sensul lumii.

Dar Tu, Doamne,

mă izbăvești

prin prezența Ta

în mijlocul durerii,

în mijlocul pierderii.

Aș vrea să fiu liber,

dar mă rog să fiu cu Tine

în fiecare zbucium

și în fiecare neliniște.

Doamne,

de ce pare că durerea mea nu se mai termină?

De ce ploaia cade mereu pe același acoperiș,

și grindina lovește aceeași inimă?

Simt că port în mine toată greutatea lumii —

nu pentru că aș fi mai vrednic,

ci pentru că nu mai pot să merg.

Mă uit în jur și văd chipuri senine,

râsete ușoare, pași liberi.

Și atunci în mine se naște întrebarea

pe care nu îndrăznesc s-o spun cu glas tare:

„Doamne… de ce eu?

De ce tot eu?”

Am ajuns să respir numai suferință.

Că m-ai ales nu pentru slavă,

ci pentru cruce.

Că sunt numele tăcut pe care l-ai rostit

când ai împărțit durerea.

Dar apoi mă rușinez.

Fiindcă cine sunt eu să mă cred singurul rănit?

Cine sunt eu să nu știu

că și alții sângerează tăcut?

Doamne,

nu-Ți cer să-mi iei povara —

dar fă-mă să nu o port singur.

Lasă-mă să Te simt lângă mine

când simt că mă prăbușesc.

Lasă-mă să știu că lacrimile mele

nu curg degeaba.

Dacă suferința mea are un rost,

spune-mi că nu e zadarnică.

Dacă mă zdrobești,

fă-o ca să renaștem împreună.

Și dacă tot sunt aici,

în mijlocul acestui foc,

dă-mi inima curată,

care arde fără să urască.

Zbor înspre Tine cu aripile legate.

Nu cer înălțimi pentru slavă, ci libertatea de a Te atinge.

Sunt prins în lutul zilei, în greutatea de a fi om,

dar duhul meu plânge după Lumină.

Dezleagă-mă, Doamne, din lanțul cărnii grele,

din firea ce tremură-n umbra stelelor rele,

căci dorul meu nu-i de pământ și lut,

ci de lumina Ta — și de început.

Tu, care ai suflat viață peste țărână,

Tu, care ai despicat marea și ai dezlegat poporul de sclavie,

vino și în mine — și despică această legătură.

Dezleagă-mă, Doamne.

N-am nimic să-Ți dau, decât strigătul meu.

Nu port daruri în mâini, ci lacrimi în ochi.

Nu am cântec, ci tăcere grea.

Dar Ție, Doamne, Îți este dragă tăcerea care Te caută.

Întinde-Ți mâna și rupe lanțurile nevăzute.

Cele care mă țin departe, chiar când Te chem.

Cele care mă îngreunează, chiar când vreau să zbor.

Sufletul meu e o pasăre legată de pământ.

Dar dorul meu, Doamne, e cerul.

Și numai Tu poți să mă ridici.

Dezleagă-mă, Doamne.

Și voi zbura, nu pentru mine,

ci pentru slava Numelui Tău.

Doamne,

sunt locuri în suflet

unde nu pătrunde nimeni,

nici măcar eu.

Acolo stau tăcerile mele

ca niște fiare care nu dorm,

așteptând ca într-o zi

să nu mai fiu nimic altceva decât ele.

Mi-am dorit singurătatea,

am visat-o ca pe o catedrală

fără oameni,

fără zgomot,

fără frică.

Dar când m-am așezat în ea,

am auzit cum tăcerea începe să urle.

Doamne,

nu știu dacă singurătatea aceasta

e o binecuvântare

sau o pedeapsă.

Poate că mi-ai dat-o ca pe un loc de întâlnire,

dar eu am umplut-o cu absență,

cu îndoială,

cu fugi.

E o liniște prea grea,

care nu mângâie,

ci strivește.

E un pustiu unde nu mai știu

dacă vorbesc cu Tine

sau cu umbra mea.

Și totuși,

în adâncul acestei singurătăți absolute

simt că ești Tu.

Nu în zgomot, nu în lume,

ci în golul care doare.

Poate că ai vrut să mă dezbraci

de tot ce e omenesc,

ca să Te pot găsi

acolo unde nu mai e nimic,

decât Duhul Tău.

Doamne,

dacă asta e singurătatea

prin care învăț să Te iubesc curat,

fără măști,

fără lume,

atunci nu mă scoate din ea,

decât atunci când știi

că pot iubi din nou,

fără frică de întoarcere.

Toate florăriile din țara,

Fac din nou profituri iară.

Se cumpăra flori din plin,

Fiindcă îi Sfântul Valentin.

Mulți bărbați cumpăra flori,

Pentru doamne sau surori,

Pentru cei ce numele îl poartă,

Valentin sau Valentina cea frumoasă.

Că acest nume Sfântul Valentin,

Este adoptat de la un popor străin.

Este sărbătorit ca în fiecare an,

Chiar de propriul popor italian.

El Valentin a fost un fecioraş,

Catolic fiind dar foarte drăgălaşi.

Să îndrăgostit demult de o fată,

Și a fost executat atunci îndată.

Și de atunci el Valentin devine Sfânt,

Al tuturor îndrăgostiţilor de pe pământ.

În fiecare an îndrăgostiţii ei sărbătoresc,

Pe Sfântul Valentin și seara chefuiesc !

Poate că vântul știe tot,
Poate că dorul...nu mai pot.
Poate că zâmbetul e plâns,
Poate că viața-i gând ascuns.

Poate că ochii nu mai vor,
Poate că timpul e-un decor.
Poate că visul s-a uitat,
Poate că ieri a fost păcat.

Poate că plec, poate că vin,
Poate că cerul e prea plin.
Poate că-i soare, poate-i frig,
Poate că tac, poate că strig.

Din catedralele sufletelor triste se ridică la cer
cântecele inimilor noastre,
Cântece ce vor să îți vestească haosul infernal
în care se scaldă omenirea.
Vibrațiile muzicii zguduie magistral bolțile albastre
ale cerului domnesc,
Scormonind apoi toate colțurile Universului
pentru a-ți da de veste.

Plutind pe portativul stelelor, notele se rostogolesc într-o avalanșă nebună
Spre cel mai îndepărtat întuneric unde se termină materia cosmosului.
Aici, în tărâmul începutului și sfârșitului,
într-o singurătate absolută
Dumnezeu își doarme armonia pierdută
în leagănul uitărilor eterne.

Murmurul trist al umanității întrerupe
visarea solemnă a bunului Domn
Care ascultând ondulațiile pline de durere
ale cântecelor noastre triste
Hotărăște să ne îndulcească durerea
cu darul veșnic al iubirii.

Mi-a spus astăzi cineva, că am ochi blânzi 

Și că zâmbetul imi colorează chipul frumos

Eu mi-i simțeam atât de încețoșați și triști 

Iar zâmbetul... mă costă dublu, căci sufletul mi-i lăcrimos...

Și gândul mi-a fugit la tine pentr-o clipă

Mi-am amintit când îmi spuneai că sunt frumoasă!

...Păcat că din al meu dor doar ai făcut risipă 

Și ai plecat, lăsându-mă neputincioasă...

Mi-am amintit când îmi spuneai că sunt ca o păpușă 

Și te credeam căci o spuneai așa frumos!

...Păcat că la final m-ai pus pe tușă 

Vorbindu-mi tot mai rar și sentențios...

Mi-a spus astăzi "cineva", să mi te uit odată 

Să nu-mi mai pese de povestea asta... prost terminată 

Am ridicat ochii din pământ într-o clipită

De data asta eram doar eu... cea din oglindă...

Iubirea aproapelui nu e zgomot,

nu caută recunoaștere,

nu strigă că e mare sau importantă.

E mâna întinsă fără cuvinte,

umăr la care poți plânge,

zâmbet care luminează zile cenușii.

Ea nu întreabă cine ești,

de unde vii sau ce-ai greșit.

Se mulțumește să fie prezentă,

să aline, să ridice, aă împartă.

Iubirea aproapelui se înmulțește

precum focul care se dă

de la o lumânare la alta.

Nu scade niciodată, doar crește,

încălzind și pe cel care dă

și pe cel care primește.

Când o lași să pătrundă

în gesturi mărunte,

vei vedea că lumea

nu e doar întuneric

ci lumina ce se revarsă

dintr-un suflet în altul.

Sub candelabre grele, de cristal,

Se-ntinde masa ca un vis feeric,

Iar fiecare farfurie-i un portal

Spre-un tărâm de artă și misteric.

Prin catifea și aur poleită,

Se-așază tainele din bucătărie,

Fiecare fel devine o ispită,

Un poem servit pe albă armonie.

Pâinea se frânge ca versul dintâi,

Din miezul său se naște o poveste,

Iar untul moale, uns cu pasătui,

E rima blândă ce de suflet crește.

Peștele, prins din ape de cristal,

Plutește lin în sosuri de smarald,

Ca un catren curat și imoral,

Ce-și poartă farmecul în gust rafinat.

Vinul rubiniu, scos din pivniți vechi,

E strofa care cântă fără grabă,

Din cupa-naltă curg nectare reci,

Și ard în piept ca-n inimă o sabă.

Și prăjitura, dulce-n final,

E rima-ntoarsă, cea mai așteptată,

Ea pune sigiliu triumfal

Pe poezia mesei încununată.

Majestate, festin de vis și cânt,

În fiecare mușcătură e destin,

Ospățul devine legământ,

Și arta hranei — un veșnic divin.