Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu

Boala mea, Doamne,

n-a venit ca o pedeapsă,

ci ca un leagăn

în care m-ai așezat

ca să nu mai fug.

La început am strigat —

să plece, să tacă, să moară.

Dar ea a rămas,

și în liniștea ei

am început să Te aud.

Mi-ai legat trupul

ca să-mi dezlegi sufletul,

mi-ai înfrânt mersul

ca să-mi întinzi zborul.

Când durerea m-a așezat la pământ,

am început să privesc cerul.

În febră, în slăbiciune,

în carnea care se rupe,

Tu ai semănat cântare —

nu pentru gură, ci pentru inimă.

Am înțeles că boala

e o școală tăcută

unde nu se învață cu mintea,

ci cu inima frântă în rugă.

Și acum nu mai cer să treacă,

ci să-și împlinească rostul:

să mă legene, încet,

spre Tine.

Mi-ai dat, Doamne,

nu puțin, ci cu mână largă.

Dar eu am plecat cu bogăția

și-am cumpărat zgomot, uitare,

încântări care nu țin de foame.

Mi-ai dat har,

și eu l-am călcat cu pași grăbiți,

căutând slavă printre ruine.

Mi-ai dat darul cuvântului —

și-am tăcut unde trebuia să vindec.

Mi-ai dat iubire —

și-am ales orgoliul.

Mi-ai încredințat o comoară —

și-am vândut-o ieftin,

pentru o clipă de mândrie,

pentru un drum mai scurt,

pentru mine.

Iar acum stau gol,

cu mâinile pline de nimic,

și Te privesc, rușinat,

fără scuze, fără promisiuni.

Doamne, nu-ți cer să-mi mai dai.

Îți cer să mă iei înapoi.

Ca un slujitor, ca o umbră,

ca un dor care nu mai vrea nimic

decât să fie iertat.

Nu mă iubi pentru ce-am făcut,

căci am pierdut tot.

Iubește-mă pentru că sunt fiul Tău

și plâng.

Coboară, Doamne,

nu în templul zidit de mâini,

ci în prăpastia mea,

în adâncul unde nu mai ajung nici lacrimile.

Coboară-n abisul din mine, Doamne,

nu ca un oaspete,

ci ca un stăpân care vine să curățe casa.

Mustră întunericul care m-a învățat

să zâmbesc cu fața,

dar să mor cu sufletul.

Sunt o peșteră locuită de umbre,

o groapă în care adevărul a fost legat

și tăcerea a devenit domn.

Mi-am închis conștiința într-un beci,

și i-am pus lanțuri de logică și frică.

Doamne, nu bate — intră!

Intră ca Focul ce nu arde decât răul.

Intră cu toiagul Tău

și gonește fiarele care-mi mușcă gândurile.

Spune doar un cuvânt, și demonii vor fugi

din colțurile întunecate ale inimii mele.

Mustră-mi tăcerile care te-au trădat.

Mustră-mi oboseala care se preface în indiferență.

Fă lumină în temnițele unde mi-am ascuns rușinea!

Coboară, Doamne, ca în mormântul lui Lazăr,

și strigă-mi numele cu glas de înviere!

Chiar dacă duhnește păcatul în mine,

Tu poți să spui: „Ieși afară!”

Și sufletul meu va veni legat, dar viu.

Nu vreau o lumină de suprafață.

Vreau o invazie de har.

Să nu mai rămână nici o celulă

care nu Te știe,

care nu Te slăvește!

Am plecat, Doamne, fără să spun,

fără să privesc înapoi.

Nu din ură,

ci din dor

de altceva…

ce n-avea nume,

dar mă chema.

Am rătăcit prin oglinzi stricate,

prin cuvinte goale,

prin iubiri care m-au slăbit

și tăceri care m-au umplut de zgomot.

Mi-am spus că sunt liber —

dar eram doar singur.

Și când am obosit

să fiu altcineva,

te-am căutat nu în cer,

ci în ruina din mine.

Și te-am găsit —

nu cu brațul ridicat,

ci cu lacrima tăcută

a Tatălui care n-a plecat niciodată.

Doamne, rătăcirea mea

a fost Evanghelia durerii

prin care am învățat

că drumul spre Tine

nu e trasat pe pământ,

ci pe inima frântă.

Nu mă lua din pustiu,

ci umple pustia mea

cu prezența Ta.

Ca să nu mai plec niciodată,

chiar dacă uneori,

voi mai fi departe.

Doamne, cum să-Ți vorbesc,

Când limba mea e arsă de păcat,

Și rugăciunea se frânge în gâtul meu

Ca o pasăre rănită ce nu mai poate cânta?

Mă tem de rugă, cum se teme noroiul de cer,

Cum se teme umbra de zi.

Nevrednic sunt să stau înaintea Ta,

Căci gândul meu adesea Te-a uitat,

Și pașii mei s-au rătăcit în mândrie.

Dar unde să mă duc, Doamne,

Dacă nu spre Tine?

Cine să mă asculte în ruina inimii mele,

Dacă nu Tu, Cel ce cunoști lacrima dinainte s-o plâng?

Primește-mi teama ca pe o ofrandă,

Și nevrednicia mea ca pe o rugă în taină.

Nu am cununi, nu am jertfe curate,

Dar vin cu inima sfărâmată —

Și poate, în zdrobirea ei, vei vedea chipul Tău.

Dacă taci, mă învăț cu tăcerea.

Dacă mustri, primesc.

Dar dacă, Doamne, mă auzi,

Atunci iartă-mi îndrăzneala de a Te căuta.

Căci, chiar nevrednic,

Tot spre Tine suspin.

Mi-am murdărit sufletul cu străluciri ieftine

și am râs, Doamne,

în timp ce cerul Tău plângea.

Am lăsat să mă îmbrace dezmățul,

ca pe o haină de mătase rușinoasă.

Am pus trufia pe frunte,

ca o coroană de foc stricat.

Și am spus în inima mea:

„Cine este ca mine?”

Am bătut cu pumnul în masă,

nu ca să fac dreptate,

ci ca să mi se plece lumea.

Ți-am rostit Numele cu buzele înveninate,

și am vrut să fiu mare,

în timp ce Tu te coborai smerit în țărână

pentru mine.

Am vândut Adevărul

pentru un cuvânt frumos,

și m-am făcut idol mie însumi.

Dar acum tăcerea Ta mă arde.

Privirea Ta, care nu mai e, mă strigă.

Doamne,

din palatele închipuirii mele,

nu au rămas decât ruine.

Din beția gloriei mele

m-am trezit cu sufletul gol.

Intră, Te rog, în inima mea —

nu cu blândețe,

ci cu foc curățitor.

Risipește mândria care stă ca un zid

între mine și fața Ta.

Desfă-mă, Doamne,

și fă-mă din nou.

Mai smerit. Mai curat. Mai adevărat.

Mai puțin eu.

Mai mult Tu.

În taina nopții veșnicia plânge,

Și-n stele dorul lumii se frânge,

Căci tot ce moare lasă-n urma sa

Un sunet stins, ce veșnic va cânta.

Prin noaptea rece trece un străin,

Și el aude un strigăt venit din senin.

E glasul stelei stinse-n vechi hotare,

Ecou de gând din vremi nemuritoare.

Un murmur blând din zare se revarsă,

Ca un ecou din steaua cea retrasă,

Și-n noaptea blândă, plină de tăcere,

Se naște iar un dor fără putere.

Pe lacul nopții, umbrele se joacă,

Și vântul adie molcom peste apă

Un gând se-nalță tainic către cer,

Și-n el se pierde tot ce-i efemer.

Din miile de stele curg lumini amare,

Ca lacrimi reci de veacuri milenare,

Și-n ele simt un glas străin, necunoscut,

Este chemarea cerului ce m-a făcut.

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Videregående skole

Videregående skole, - kirkegård

Av min ungdom -

Pedantlærere

Og tøffe eksamener...

Og i dag får du meg til å grøsse

Videregående skole, - kirkegård

Av min ungdom! –

Videregående skole, - kirkegård

Med lange korridorer –

I dag er jeg ikke lenger meg

Og tankene mine gjør vondt...

Jeg vil ikke ha noe lenger -

Videregående skole, - kirkegård

Med lange korridorer... –

Videregående skole, - kirkegård

Av min ungdom -

Du ga meg til verden

I de tunge bølgene,

Så blasert...

Videregående skole, - kirkegård

Av min ungdom!

Dictatorul,Putin nebunul!

Cum să vorbești fără vorbe?

Limbajul de lemn îți este propriu!

Când plângi nu ai lacrimi, mergi fără pași... şi râzi fără râs...

Pari o fantomă,un strigoi ieșit din mormânt....

Și toată averea o ai din hoție!

O țară întreagă ai furat!

Prizonieri stau bieții cetațeni,

De bună credință, nevinovați, înșelați,

Așteaptă să dispari,

Sătui sunt de tine!

Sunt rușii cu toții un popor blestemat?

Să fie hoția,beția, minciuna acasă la ea?

Cât despre tine....

Ești lupul ce stâna păzește,

Nebunul ce crima vestește!

Imperiul ți-e mort de mult putrezit,

Și-ți zici:

Camarila complice mă susține!

Iar crimele toate m-amuză nespus...

Omor cu plăcere!

Să fiu eu Vladimir Putin un mort viețuind?

Un drac ce arde pămantul cu tot ce-i pe el?

Să am teamă eu,să mă las omorât,

De dușmanii ce eu i-am scornit?

Sau stârnit....?

Sunt destui !

Să-mi știe planul toți viermii-oameni,

Sau Occidentul pervers și drogat?

Pentru mine nimeni nu face doi bani....

Am spus că sunt îngerul alb!

De Domnul trimis să salvez omenirea căzută,

Se zice că-s drac?

Cine spune?

Vreți să vedeti ce-o să fac?

Știți bine că butonul ce vă face scrum e la mine!

                    *

Oooh Doamne!

Privește-l pe Drac!

Nebunii așa fac toți

Când de putere se-mbată!

Dezastrul aduc prin Minciuni,arme și crime!

Războiul și moartea-i o modă acum?

Dictatorii sunt modele pentru proștii cei mulți?

Iar prostimea cade-n groapa comună...

Soldații sunt carnea de tun!

Iar mamele toate ce fii nu mai au,

Au inima pe veci muribundă!

Doar minciuna își cântă refrenul,

Iar Dictatorul nebunul,

Venit din Iadul proscris,

Vrea Să rupă Pământul în două!

(25 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

PE  LUME  TOȚI  VENIM  LA  FEL,

DIN  IUBIRE , DIN  GREȘALĂ,

CU  O  ȘANȘĂ  CU  UN  SCOP...

CU-N  GRĂUNTE  DE  NOROC.

MICI  ,SUNTEM  FRUMOȘI  ,DIVINI

LA  ICOANĂ  SĂ-I  ÎNCHINI.

ODORUL  SĂ  CREASCĂ  MARE 

SA  NU  FIE UN  OARECARE...

VIAȚA  ÎNTREAGĂ-I  O  MINUNE,

UN  MIRACOL  POT  SĂ  SPUN ,

ȘI-O  TRĂIEȘTE  FIECARE  CUM  DOREȘTE

CU  DORINȚE  ,CU  ILUZII  ȘI-O  CONSTRUIEȘTE!...

TOȚI  MUNCIM  ,CREEM  ,SĂDIM 

FACEM  CEVA  CE  PUTEM  ȘI  ȘTIM

AM  PRIMIT  ÎN  DAR  PĂMÂNTUL

ȘI-Π FRUMOS , BOGAT  CA  GÂNDUL.

AM  PRIMIT  ÎN  DAR  NATURA;

MUNȚI  ÎNALȚI , PĂDURI  BOGATE, ,APE,

CÂTE  DARURI  NE  DĂ  EA ?

SĂ-O  PĂSTRĂM  AȘA  FRUMOASĂ ,

ÎN  UNIVERS  NE ESTE  CASĂ....

SĂ  NE  BUCURĂM  DE  EA ,

ALTA  NU  VOM   MAI  AVEA!...

Să te-ncolacești pe grumazul meu 

Precum lupoaica pe al lupului

Atunci aș fi pe deplin vulnerabil

Și aș lăsa loc dragostei tale

Atunci ar pieri neîcrederea

Și orb aș păși pe urmele tale

Tăcut te-aș urma fără greș

Fără habar unde mă duci

Aș-nțelege cu fiecare antingere

Direcția și rostul pașilor tăi

Fără zgomot, doar fierbințeala

Ce topește zăpada aburindă

Întrezărind cărarea prin viscol

Întinsul alb, sălbatic și rece

Această tăcere imensă

Unde nu-i loc de cuvinte

Doar legământ veșnic

Ne-ar fi casă, masă și leagăn 

Pentru cei ce vor păși după noi

Cămin pentru cei dinainte!

După ușile închise ale unui zâmbet larg
ce îmbrățișează chipul,
ascunse rămân frământările...
lacrimile se strâng în lacul sufletului.

Acest lac, odinioară,
purta albastrul imaculat al copilăriei…
anii au crescut pe el asemenea nuferilor —
ah, ce nuferi frumoși l-au împânzit.

Dar rădăcinile lor
au tulburat cristalinul apei.

Frământările se cuibăresc, se îmbulzesc
într-un cuib prea mic să le poată adăposti...
prea plin, prea greu să mai reziste.

Și iată — plesnește
precum un elastic
de care norii sunt legați de pământ.

În clipa rupturii, cerul plânge,
fiindu-i lovit obrazul conștiinței,
o durere adâncă,
pentru că a cedat —
a cedat presiunii furtunilor
ce bat în pânzele sufletului.

Frământările —
un fel de nuferi:
grație și frumusețe la suprafață,
rădăcini care tulbură
apele sufletului.