Psalmi - XXVIII - Frumusețea Luminii

Doamne, sunt o frunză care tremură în vânt,

un fir de nisip în bătaia furtunii.

Slăbiciunea mea mă urcă pe cruce,

dar nu în slavă, ci în rușine.

Nu mai am putere nici să lupt,

nici să cad cu demnitate.

Totul în mine se frânge,

chiar și dorința de a fi întreg.

Vindecă-mi slăbiciunile, Doamne,

nu cu izbândă, ci cu milă.

Nu cu strigăt, ci cu mângâiere.

Atinge rădăcinile fricii mele

și scoate de acolo boala uitării de Tine.

Mi-am pus curajul în oameni și în mine însumi,

și m-am clătinat.

Mi-am îmbrăcat glasul în vorbe tari,

dar înăuntru eram gol.

Un zid vopsit cu speranțe obosite.

Vino Tu, Doamne, și zidește în mine

ce eu n-am știut să păstrez.

Fă din neputința mea loc de minune.

Fă din tremurul mâinilor mele

o rugăciune tăcută care ajunge la Tine.

Întărește-mi curajul,

dar nu ca să fiu mare în ochii lumii,

ci ca să nu mă rușinez de lacrimi.

Să pot merge prin valea umbrelor

cu pași care știu că Tu ești cu mine.

Ridică-mă, Doamne, nu ca să înving,

ci ca să nu mă pierd.

Frica, Doamne, nu strigă —

ea șoptește.

Și-n șoapta ei

se clatină stâncile credinței

și se face ceață în suflet.

Am privit lumea cu ochii închiși,

căutând siguranță în ziduri,

în oameni, în mine —

dar zidurile cad,

oamenii pleacă,

și eu mă tem de mine însumi.

Frica e un dumnezeu mic,

dar gelos,

care cere închinare

zi de zi, clipă de clipă,

până ce genunchii slăbesc

nu de rugă, ci de spaimă.

Și totuși, Tu m-ai chemat

nu cu tunet,

ci cu o liniște

care nu se teme.

Mi-ai spus:

„Nu frica e primejdia,

ci să crezi că ea e stăpână.

Eu sunt Cel ce a spart mormântul,

nu Cel ce se ascunde în umbre.”

Și-am ieșit —

nu curajos,

ci ascultător,

cu pasul tremurat,

dar cu inima în Tine.

Doamne, cum să-Ți vorbesc,

Când limba mea e arsă de păcat,

Și rugăciunea se frânge în gâtul meu

Ca o pasăre rănită ce nu mai poate cânta?

Mă tem de rugă, cum se teme noroiul de cer,

Cum se teme umbra de zi.

Nevrednic sunt să stau înaintea Ta,

Căci gândul meu adesea Te-a uitat,

Și pașii mei s-au rătăcit în mândrie.

Dar unde să mă duc, Doamne,

Dacă nu spre Tine?

Cine să mă asculte în ruina inimii mele,

Dacă nu Tu, Cel ce cunoști lacrima dinainte s-o plâng?

Primește-mi teama ca pe o ofrandă,

Și nevrednicia mea ca pe o rugă în taină.

Nu am cununi, nu am jertfe curate,

Dar vin cu inima sfărâmată —

Și poate, în zdrobirea ei, vei vedea chipul Tău.

Dacă taci, mă învăț cu tăcerea.

Dacă mustri, primesc.

Dar dacă, Doamne, mă auzi,

Atunci iartă-mi îndrăzneala de a Te căuta.

Căci, chiar nevrednic,

Tot spre Tine suspin.

Ia-mi tot, Doamne.

Despoaie-mi viața de hainele ei moi.

Rupe-mi pâinea în două

și lasă vântul să mi-o fure.

Să nu mai am nimic —

nici nume, nici masă, nici vis.

Fă-mă frate cu Iov,

cel ce a rămas doar țipăt și cenușă,

dar n-a pierdut cerul din priviri.

Dacă Tu ești mai mult decât toate,

arată-mi asta luându-mi totul.

Dacă dragostea Ta e mai tare ca durerea,

lasă-mă să o cunosc în lipsă, nu în belșug.

Dă-mi fierberea întrebării lui,

răbdarea zdrobită,

tăcerea când prietenii-l judecau

și nădejdea aceea care nu se stinge,

chiar când nimic nu mai are rost.

Să învăț că viața e mai mult decât a trăi.

Că sufletul e mai prețios decât carnea.

Că Tu ești acolo și în cenușă,

și-n tăcere, și-n rana care nu se închide.

Ia-mi tot.

Dar nu-mi lua glasul

cu care Te pot striga.

De ce exist, Doamne?

De ce m-ai smuls din neființă

și m-ai lăsat să gust lumina

cu o inimă care sângerează?

Sunt un strigăt de lut,

o taină pe care nici eu n-o înțeleg.

Mă mișc printre umbre,

caut rostul în pulbere,

și mă întreb: ești Tu acolo,

în tăcerea mea?

De ce m-ai făcut din nimic

și mi-ai pus în piept veșnicia?

De ce simt cerul în mine

și totuși cad la fiecare pas?

Nu Te întreb din răzvrătire,

ci din dor.

Nu din îndoială,

ci din foame de adevăr.

De ce exist, Doamne,

dacă nu pentru Tine?

Și dacă pentru Tine,

de ce mă simt atât de străin

de chipul Tău din mine?

Spune-mi doar că nu sunt întâmplare,

că rana din mine are sens,

că tăcerea Ta e răspuns

pentru cel ce nu poate înțelege,

dar poate iubi.

Doamne, pustiul mă strânge,

și inima mea bate-n goluri de piatră.

Rugăciunea mi-e spini, nu cuvinte,

și setea nu curge, ci arde.

Unde ți-ai ascuns picătura de har?

Căci strig și nu-mi răspunzi —

nu ca un refuz,

ci ca un cer mut,

ca un pământ crăpat de uitare.

M-ai lăsat să mă scutur de mine,

să-mi văd goliciunea dinăuntru,

să plâng cu gura uscată

și să nu mai cer,

ci să te caut.

Și-acum, în tăcerea cea grea,

îți simt suflarea —

nu în ploaie,

ci în așteptarea ploii.

Aseară-n vise am ucis un cerb, 

Și am visat că-s treaz și sângerez, 

Căci coarnele durerii lui m-au frânt. 

Tu , vânător, tu asasine, 

N-ai somn pe zațu acestei lumi! 

Câte prăpăstii urcă-n tine,

Ca să dobori, un șoim, pe culmi? 

Aseară-n vise am ucis un cerb, 

Și am visat că-s treaz și sângerez, 

Căci coarnele durerii lui m-au frânt. 

O.T. 

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Bara eitt orð

Sagt af handahófi

Ófyrirgefanlegt

Það slær mig niður.

hjartað trúir

Hugsun mælir það,

Þögnin er horfin

Að eilífu.

Því miður er það eðli mitt,

En alltaf í huganum segi ég þetta:

"Ekki verða reiður!"

ekki verða reiður ekki verða reiður

Orð geta verið blekkjandi.

ekki verða reiður ekki verða reiður

Að engin reiði sé góð.

Kannski óviljandi stundum verður þú fyrir höggi

Í einu orði sagt, það er ekki viðeigandi.

ekki verða reiður ekki verða reiður

Komdu og brostu og hlustaðu á ráðin mín.

Bara eitt orð

Það vekur mig þungar hugsanir

Og bara með þeim

Það umlykur mig.

Það er öfund

Það kemur sem byrði

Og ólýsanleg martröð

Nóttin í draumnum lækkar.

Því miður er það eðli mitt,

En alltaf í huganum segi ég þetta:

"Ekki verða reiður!"

ekki verða reiður ekki verða reiður

Orð geta verið blekkjandi.

ekki verða reiður ekki verða reiður

Að engin reiði sé góð.

Kannski óviljandi stundum verður þú fyrir höggi

Í einu orði sagt, það er ekki viðeigandi.

ekki verða reiður ekki verða reiður

Komdu og brostu og hlustaðu á ráðin.

Og þú munt vita

Að segja þér

Allavega,

allir sem

Ekki verða reiður!

ekki verða reiður ekki verða reiður

Orð geta verið blekkjandi.

ekki verða reiður ekki verða reiður

Að engin reiði sé góð.

Ekki verða reiður!

sa dau ceasu-nainte c-o ora miine iar voi fi nevoita
si din nou intre noi va fi diferenta de zece mii km si-o ora,
iar privirea ta calda, patrunzatoare si de mine iubita
n-o sa pot s-o imbratisez nici in Adma, Sodoma, Gomorrah.

Când ochii unei mame plâng,
însuși Dumnezeu îngenunchează —
nu din slăbiciune,
ci dintr-o tăcere adâncă,
să-i adune în palme ruga de sare,
să o preschimbe în flori
pe care nimeni nu le vede crescând,
dar toți le simțim în mirosul iertării.

Lacrimile născute din durere
nu sunt apă —
sunt foc mocnit,
un vulcan tăcut
arderea până în miezul lumii,
acolo unde cuvântul nu mai ajunge.

Când ochii mamei plâng de bucurie —
atunci se deschid izvoarele,
și fiecare picătură devine Geneză:
viața se ridică din atingerea ei,
ca o lumină ce nu cere voie să fie.

Tot ce atinge lacrima ei
prinde rădăcină,
își amintește cum se respiră,
cum e să înflorești fără teamă.
Fiecare lacrimă a mamei
este scrisă, cu migală tainică,
în catastiful lui Dumnezeu —
nimic nu se pierde,
nimic nu rămâne fără ecou.

Iar noi,
cu gesturile noastre grăbite,
suntem chemați să răspundem
de izvoarele ori de focurile
din ochii mamelor acestui pământ.

Și poate că într-o zi
vom învăța să nu mai fim cauză,
ci adăpost lacrimilor lor.

Peste noaptea nesmintită

Se așază nevăzut

Aburi albi, neașteptați 

Reci de bucurie, iarăși 

Ne-au găsit întunecați

Deși, vara îmbelșugată

O suită de savoare

Ne-a îndestulat sublim

Cu al ei potop de soare

Cu-ale florilor alai 

Și culori mirositoare

Multe mări nemărginite

Ne-au scăldat, ne-au adăpat 

Munții ne-au împrumutat 

Din răcoarea lor senină,

Până când, în iarna plină 

Ne-o va cere înapoi,

Știind că vom avea nevoie 

De căldura dintre oameni,

De căldura cea din vară 

Înmagazinată-n noi

Totuși..

Nu ne-au fost îndeajuns acestea

Aburi albi, neașteptați 

Reci de bucurie, iarăși 

Ne-au găsit întunecați 

Sec Noiembrie se-ntreabă

Câtă neplăcere-ncape

Într-un suflet îmbuibat?!

Marius Ene, 11.11.2024, Polonia

Vreau să ating marea

Soarele și norii

Să zburd desculț pe câmpii

Să zbor odată cu păsările cerului.

Vreau să stau cu copacii

Vreau să ating iarba

Să îmbrățișez macii

Să vorbesc cu gindacii.

Ei ne înțeleg

Ei ne ascultă

Ei ne doresc

Ei ne sărută.

Noi nu înțelegem

Mina întinsă

Dragostea lor

Nemărginită

Fugim și iar fugim

Distrugem nu trăim

Călcăm in picioare, știm,

Dar ne doare.

Durerea e mare

Nu are salvare

Nu are nici leac

Știu asta dar tac.

Vrem alinare

Vrem împăcare

Vrem să trăim

Nu sa murim.

Vrem să trăim

Vrem sa iubim

Tot ce-am primit

Cînd ne-am născut.