Psalmi - XXXV - Te-am iubit, dar nu Te-am urmat

Fiecare om doreşte

S-aibã din belşug de toate;

Toatã viaţa se trudeşte,

Umblã în genunchi şi-n coate;

Dar, când boala se iveşte, 

Murmurã, parcã cerşeşte

                        Sãnãtate.

De la vârsta timpurie

La stimabila etate,

El aleargã, dar nu ştie

Ceasul greu când o sã vie, 

Înghiţind cu lãcomie

Orice dram pe care scrie:

                       "Sãnãtate".

Ştiinţã, dor, averi şi vise,

Laolaltã adunate, 

Bunãtãţile promise, 

Vorbe dulci, nenumãrate,

Floarea care îi zâmbise,

Toate-s scrum, când nu mai este

                        Sãnãtate.

Sã aveţi mereu în casã

Crini, zambile parfumate!

Tinereţea zgomotoasã

Vine, trece, nici cã-i pasã...

Faceţi-o cât mai frumoasã,

Având mâinile curate

Şi sporind mereu a voastrã

                       Sãnãtate!

Cu umbra-mi alături prin vânt și furtună,

Sub cerul căzut peste-un gârbov destin,

Anii se-apleacă, ca spicul sub brumă,

Și frigul mă-nțeapă ca un ac cu venin.

Se mistuie așteptarea în gânduri mărunte,

Iar clopotu-n turlă e mut și anost,

Pe tâmple îmi şade zăpezi de la munte,

Și pașii mi-i pierd pe un drum fără rost.

Doar ochii-mi aruncă mici lacrimi uscate,

În palme îmi cresc poveri din anii pierduți.

Odaia mi-e sumbră și prin trup mă străbate,

Sângele-n clocot al unor fii nenăscuți.

Sub o rază gălbuie, ca un simbol al vieții,

Îmi sună-n urechi, lungi acatiste de sfânt,

Și-n liniștea adâncă, ca sfârșit al tristeții,

A mea umbră  coboară și intră-n pământ.

Dorești să deții cele mai noi aplicații,

Nu chiar noi, cu unele variații.

Unele cică sunt menite să îți ușureze activitatea,

Pe unele le poți obține la bancă și mergi, de aceea calamitatea.

Intri, nu ai prea multe ghișee din care să alegi,

Dacă nu alegi, culegi,

Așa că te așezi la coada rândului nouă

Femeia de la ghișeu se apucă de vorbit pe la două,

Nimeni nu mai înaintează,

Mai toți că își finalizează tranzacțiile visează,

La ghișeul trei i s-a stricat sistemul și nu recunoaște

Ceea ce fiecare client despre el însuși cunoaște,

La patru nu mai e tipa blondă, drăguță,

A plecat la baie de o oră, cu tot cu cafeluță,

La ghișeul unu

S-a stricat și imprimanta, ne prinde Ajunul,

La nouă nu mai termină de vorbit la telefon

Că fii-su și-a uitat cheia și nimeni nu-i răspunde la interfon,

La șapte

Și-a deschis paharul cu ciocolată cu lapte,

La opt

S-a apucat să mănânce un cruton de pâine copt.

Nici nu mai știi de ce ai intrat,

Cu toate acestea, o femeie de treabă la tine s-a uitat,

Vrea să știe cum te poate ajuta

Și spui că vrei aplicația pentru plăți online, cu o privire ageră, răspunsul îl căuta,

Propune să instalăm aplicația George,

Hopa, aplicația George, pe acest model de telefon, nu merge,

Ce propune ea este să achiziționăm un model de Nokia Lumia

Și să încercăm pe el, că sigur va merge ca lumea.

(Cred că singurul George de care vreau să știu e George Bacovia, nu aplicația George...)

Din vremi de mult trecute

Sosit-au ele acum,

In bezna.

Langa pârâiașul din padure,

Casa aceea, mare

E a lor.

Am fost acolo si pot spune

Locul meu e langa ele.

Cine-s ele?

Vrajitoarele,

Prietenele mele.

Au trecut sute sau chiar mii de ani

De cand nu le-am mai vazut,

Dar dorul nu a incetat s-apara

Si sa ma sugrume.

Reuniunea a-nceput

Si cantece de veselie in natura se aud.

Toti joaca, greieri si furnici

Si creaturile noptii sunt aici,

Pentru ca ele au sosit.

Câmpii mari și întinse,cât să acopere
Întregul orizont,ce ochiul ți-l dezvăluie
Cu o verdeață mai frumoasă ca orice fecioară
Inima ți-o va fura de îndată

Cântecul păsărilor te va seduce
Chiripatul lor ce în poezie ajunge
Niciun poet care se respectă
Nu poate să nu vorbească de această prietenă

Câte un copac ce se zărește
În întinsul pădurilor perfect
Cu o armonie
În care fiecare animal trăiește

Un lac cristalin ca o mare,plină de perle
O adevărată comoară la care multă lume geme
Așa o frumusețe fără față
Pe care nu o s-o mai întâlnești în viață

Roz,gri,alb

Dar dacă noi vrem albastru? 

Toamna-calmă 

Dar dacă noi dorim energie?

Dacă noi plecăm?

Dacă suntem diferiți? 

Dacă ne rupem,

De culorile pe care ni le-ati impus? 

Voi ați păstrat ordinea culorilor ? 

Vrem să luăm,noi pensula în mănă

Și să zburăm, munții verzi!

Nu pe cei gri, 

Și prin zborul nostru

O să descoperim, pe prima parte 

Persoanele care nu și-au luat paleta în propriile mâini

Iar, pe partea cealaltă

O să descoperim persoane

Care o să-și dorească

Ca ei să ne vopsească aripile 

Cu un roșu intens,

Ca un râu de sânge

Și să ne facă ochii 

Să semene cu rimelul scurs...

Azi,o să vedem

Dacă culorile cu care ne-ați crescut 

Au fost excelente 

Sau...

Dacă au fost doar risipite 

Într-o lume,

În care multe aripi sunt tăiate 

Iar paleta rămâne doar cu trei culori...

Aripile sunt albe...

Alb- puritate,frumos 

Apoi se amestecă puțin, 

Cu un roz, sau cu o altă culoare 

Până la vârsta 

Când o să primim paleta 

Jumătate de aripă este pictată,

Iar cu timpul 

Prin decizia,

Cea care lasă un gol în suflet

Părăsirea celor care mereu ți-au fost acolo,

Acolo, ca să nu-ți strice armonia liniștită 

Din paletă sau din muzică.

Care au încercat să îți țină muzica vie...

Prin aceasta, noi începem să pictăm pe cealaltă,

Unii o să înceapă să picteze cu culorii calme și calde

Alții cu culori stridente 

Iar,când o să ne întoarcem ,

La ai noștri, pentru o perioadă scurtă

Dânșii o să fie...

Mândri sau supărați 

Când o să vadă în ce s-a transformat opera lor.

Nimeni nu poate preveni ,

Nici măcar ei, 

Dacă dăruirea paletei, 

O să fie un lucru bun...

Dar, toți sunt obligați să o facă 

Toți trebuie să vadă cum

Creația lor, opera lor 

Își ia zborul, 

Prima dată...Timid

Apoi energetic, 

Și prin acest zbor, 

Sufletul rămâne...Incomplet.

La marginea sufletului meu,

ai sădit, Doamne, un copac

care nu cere apă, ci răbdare.

Și timp.

Și tăcere.

Zi de zi a crescut în mine,

prin toamne de îndoială

și veri de patimă,

prin ierni de uitare

și primăveri abia simțite.

N-am știut că Tu ești rădăcina,

că trunchiul e cruce,

și frunza — rugăciune.

Că fiecare ram

duce către cer

o parte din mine

pe care am vrut s-o păstrez.

Și când am vrut să-l tai,

să-l smulg din adâncuri

pentru că nu dădea rod,

Tu ai șoptit:

„Fructul nu-i pentru azi,

ci pentru ziua

când vei muri pe deplin

ca să trăiești întreg.”

Acum îl privesc —

nu ca pe o podoabă,

ci ca pe o scară vie

între dor și împlinire.

Am stat prea mult în umbră, Doamne,

și ochii mi s-au deprins cu bezna.

Am învățat să pipăi zidurile sufletului

ca un orb,

și mi-am făcut din întuneric un adăpost.

Dar într-o zi — sau poate noapte —

Tu ai intrat cu o rază,

nu cu vuiet, ci cu o liniște orbitoare.

Și am văzut ce înseamnă

frumusețea Luminii.

Nu e doar strălucire,

e mângâiere.

Nu e doar adevăr,

e căldură care nu arde,

ci te adună din risipire.

Frumusețea Luminii,

e că nu țipă ca să fie văzută,

ci rămâne, răbdătoare,

până o lași să intre.

E o prezență care nu se impune,

dar fără ea, totul se frânge.

O, Doamne,

fă-mă o fereastră spre Lumina Ta.

Nu mă lăsa să mă închid iar în mine.

Scoate-mi întunericul din oase

și așază acolo tăcerea Luminii.

Lasă-mă să văd chipul Tău în lucrurile mici:

într-un fir de iarbă,

într-o lacrimă care cade și curăță,

într-un om care iartă.

Tu ești Frumusețea Luminii,

nu pentru că ești văzut,

ci pentru că, văzându-Te,

începem și noi să fim,

scântei de Lumină.

Tu, Doamne, nu Te-ai coborât în palat,

ci într-o iesle.

N-ai ales tron de aur,

ci lemn de brad și paie aspre.

Atunci am învățat că slava Ta

se ascunde în smerenie.

Am văzut lumină

în mâna care ridică un fir de praf,

nu doar în soarele ce stăpânește cerul.

Am găsit har

într-o cană de apă dată cu iubire,

nu doar în jertfe strigate de pe munți.

Sunt zile când nu pot face minuni,

dar pot zâmbi cu iertare.

Sunt clipe în care nu pot răsturna munții,

dar pot tăcea ca Tine,

în fața celor ce nu mă înțeleg.

Doamne,

învață-mă să Te văd în lucrurile simple,

să nu caut slava Ta în tunete,

ci în foșnetul inimii curate —

și fă-mă vrednic să port cerul

în gesturile firave.

Doamne, cum să-Ți vorbesc,

Când limba mea e arsă de păcat,

Și rugăciunea se frânge în gâtul meu

Ca o pasăre rănită ce nu mai poate cânta?

Mă tem de rugă, cum se teme noroiul de cer,

Cum se teme umbra de zi.

Nevrednic sunt să stau înaintea Ta,

Căci gândul meu adesea Te-a uitat,

Și pașii mei s-au rătăcit în mândrie.

Dar unde să mă duc, Doamne,

Dacă nu spre Tine?

Cine să mă asculte în ruina inimii mele,

Dacă nu Tu, Cel ce cunoști lacrima dinainte s-o plâng?

Primește-mi teama ca pe o ofrandă,

Și nevrednicia mea ca pe o rugă în taină.

Nu am cununi, nu am jertfe curate,

Dar vin cu inima sfărâmată —

Și poate, în zdrobirea ei, vei vedea chipul Tău.

Dacă taci, mă învăț cu tăcerea.

Dacă mustri, primesc.

Dar dacă, Doamne, mă auzi,

Atunci iartă-mi îndrăzneala de a Te căuta.

Căci, chiar nevrednic,

Tot spre Tine suspin.

Frica, Doamne, nu strigă —

ea șoptește.

Și-n șoapta ei

se clatină stâncile credinței

și se face ceață în suflet.

Am privit lumea cu ochii închiși,

căutând siguranță în ziduri,

în oameni, în mine —

dar zidurile cad,

oamenii pleacă,

și eu mă tem de mine însumi.

Frica e un dumnezeu mic,

dar gelos,

care cere închinare

zi de zi, clipă de clipă,

până ce genunchii slăbesc

nu de rugă, ci de spaimă.

Și totuși, Tu m-ai chemat

nu cu tunet,

ci cu o liniște

care nu se teme.

Mi-ai spus:

„Nu frica e primejdia,

ci să crezi că ea e stăpână.

Eu sunt Cel ce a spart mormântul,

nu Cel ce se ascunde în umbre.”

Și-am ieșit —

nu curajos,

ci ascultător,

cu pasul tremurat,

dar cu inima în Tine.

Iartă-mi dușmanii, Doamne,

pentru că sunt în mine.

Căci nu doar în ceilalți se află ura,

ci și în inima mea,

acolo unde nu am loc pentru Tine.

Iartă-mi dușmanii, Doamne,

care mă rănesc fără cuvinte,

și pe cei care mă rănesc cu tăcerea lor.

Pe cei care mă insultă,

pe cei care mă înfruntă,

pe cei care mă uită ca și cum n-aș fi.

Mă doare că nu pot să iubesc,

că mă frâng în fața răului lor

și în fața răului din mine.

Dă-mi iertarea care se naște dintr-o tăcere adâncă,

dintr-o iubire ce nu așteaptă răsplată.

Te rog, nu mă lăsa să fiu prizonierul urii,

ci lasă-mă să fiu asemenea Ție,

care știi să ierți și să iubești

chiar pe cei ce Te-au răstignit.

Îți dau inima mea, Doamne,

ca pe un dar al iertării,

să o cureți de tot ce-i străin

de iubirea Ta.