Psalmi - XXXV - Te-am iubit, dar nu Te-am urmat
Doamne,
Te-am iubit din cuvinte,
cu ardoarea unui foc care n-a ajuns niciodată la mâini.
Te-am visat,
dar n-am pășit pe urmele Tale —
mi-au fost prea grele.
Mi-am făcut icoană din prezența Ta,
dar când m-ai chemat,
am ales liniștea fricii mele
în locul drumului Tău.
Am știut că Tu ești Adevărul,
dar am trăit în conveniența minciunii.
Am auzit glasul Tău în noapte
și m-am întors pe partea cealaltă,
să dorm.
Doamne, nu pot spune că nu Te-am iubit.
Dar am iubit mai mult siguranța mea,
ritualurile mele,
timpul meu,
păcatele mele.
Îți cer iertare, nu pentru că nu Te-am recunoscut,
ci pentru că Te-am cunoscut,
și totuși am ales alt drum.
Am rămas pe margine,
ca un spectator al propriei mântuiri ratate.
Întoarce-Ți privirea spre mine, Doamne,
nu ca judecător,
ci ca prietenul,
care nu se dezice,
chiar dacă a fost trădat.
Încă mai vreau să Te urmez.
Dar n-am învățat cum.
Fă Tu primul pas înapoi spre mine,
ca eu să-L pot face spre Tine.
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 10 июня
Views: 39
Poems in the same category
Drunk Poem
Nothing hurts,
My head is fine,
So is my kidney,
I won't resign,
I'm singing like in Disney,
I drink my wine,
Till I can't walk a straight line.
Where did y'all hide my liquor?
Give me my bottle to drink my bitter.
Where did y'all hide my liquor?
Give me my bottle to drink my bitter.
I'm starting to waver,
My throat's on fire,
My liquor i savor,
In sleep I slaver,
The bottle's my savior.
I get my razor,
My mind's a dictator,
No help makes me safer,
The pit only gets greater.
At fault's my nation,
The beer's my salvation.
I wake up at 1 pm
Nothing hurts except my head
And my kidney,
Next to me drinks with me Walt Disney.
And i start again,
I know nothing I gain.
I can't stop,
I can't escape.
Where did y'all hide my liquor?
Give me my bottle to drink my bitter.
Where did y'all hide my liquor?
Give me my bottle to drink my bitter.
Cartea
Cunoștințe nemărginite
Din carte provenite
Cu care biblioteca minți tu vei umple
Și lumea tu vei unge
Cu informații multe
De care lumea mult are nevoie
O să ai multe surprize
Pe care cărțile ți le vor zice
Acesta are un preț important
Timpul pe care l-ai acordat
Cărțile sunt importante
Ne ajută la învățare
Toată ziua ai citit
Și insomnie tu ai primit
Credința
Care din voi firește,
Ar putea satura,
Cu pâine și cu pește,
Pe atâția și atâția.
Atunci la nunta mare,
Când vin nu mai era,
Din apa aceea multă,
Miracol el făcea.
Bolnav de ești
Și crezi cu adevărat
Cu tine este Domnul...
De boală ești scăpat.
Bolnav ologul care
Dorea a se scalda,
Să scape de durere.,
Pe el îl aștepta.
Credința-i importantă,
Ea te-ajuta mereu,
Să ai mereu aproape,
Pe bunul Dumnezeu .
Bunătatea lui..
Doamne, Doamne mult ne dai,
Multă bunătate ai.
Ne ajuți întruna mereu,
Totdeauna când e greu.
Noi uităm a te chema,
Duhul sfânt este paza,
El se roagă pentru noi,
Te cheamă Doamne la noi,
Iar prin bunătatea ta,
Ne salvezi din nou viața.
Și când necazul iar vine,
Dumnezeu e iar cu mine ,
Grija ce-o poartă mereu,
O are doar Dumnezeu,
Primit în inima mea,
Arată iubirea sa .
Căci are credință mare,
Multă pentru fiecare.
Să fim iubitori mereu,
Așa cum e Dumnezeu.
Că a fost în ziua de luni treisprezece.
Când aud că se plânge toată lumea,
Căci cutremurul a fost acum lunea.
Dar lumea îi proastă și nu gândește,
Că a fost în ziua de luni treisprezece.
Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,
Că nu au fost morți chiar nicăieri.
Nici clădiri sau blocuri căzute,
Și nici morți sau pagube văzute.
Este o adevărată acum isterie,
Făcută de români ce au în cap prostie.
Fiindcă românii se feresc de moarte,
Dar nu știu că de ea nu pot să scape.
În Oltenia acum toată lumea zace,
Cutremurul ăla mic nu le dă pace.
Și toți să îi vezi cum dau de pomană,
C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.
Vor face babele plecăciuni în faţa popii,
Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.
Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,
Așa cum o făceau babele de cutremur odată.
Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,
Că de cutremur și moarte nu scăpați.
Când vă venii timpul ca să plecați,
De dracul cu toții veți atunci luați!
Lehamite
Și nu mai am cu cine să discut,
S-au treierat porumbii singuri,
La toți acei ce m-au plăcut,
Le curge borșul de prin linguri.
Și fiecare ne vedem de ale sale,
Trec zilele cu greu și anii prea ușor,
Din domnule, am devenit matale,
Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.
Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,
Lingând ciolanul cât un munte,
Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,
Ajuns acum păduchele din frunte.
Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,
Iar calmul se livrează cu pastile,
Dar răul, e că aceștia sunt convinși,
Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.
Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,
Acum e ceasul să mai stăm și singuri,
Acum când fiecare groapa altuia o sapă,
Acum, când curge borșul de prin linguri.
Drunk Poem
Nothing hurts,
My head is fine,
So is my kidney,
I won't resign,
I'm singing like in Disney,
I drink my wine,
Till I can't walk a straight line.
Where did y'all hide my liquor?
Give me my bottle to drink my bitter.
Where did y'all hide my liquor?
Give me my bottle to drink my bitter.
I'm starting to waver,
My throat's on fire,
My liquor i savor,
In sleep I slaver,
The bottle's my savior.
I get my razor,
My mind's a dictator,
No help makes me safer,
The pit only gets greater.
At fault's my nation,
The beer's my salvation.
I wake up at 1 pm
Nothing hurts except my head
And my kidney,
Next to me drinks with me Walt Disney.
And i start again,
I know nothing I gain.
I can't stop,
I can't escape.
Where did y'all hide my liquor?
Give me my bottle to drink my bitter.
Where did y'all hide my liquor?
Give me my bottle to drink my bitter.
Cartea
Cunoștințe nemărginite
Din carte provenite
Cu care biblioteca minți tu vei umple
Și lumea tu vei unge
Cu informații multe
De care lumea mult are nevoie
O să ai multe surprize
Pe care cărțile ți le vor zice
Acesta are un preț important
Timpul pe care l-ai acordat
Cărțile sunt importante
Ne ajută la învățare
Toată ziua ai citit
Și insomnie tu ai primit
Credința
Care din voi firește,
Ar putea satura,
Cu pâine și cu pește,
Pe atâția și atâția.
Atunci la nunta mare,
Când vin nu mai era,
Din apa aceea multă,
Miracol el făcea.
Bolnav de ești
Și crezi cu adevărat
Cu tine este Domnul...
De boală ești scăpat.
Bolnav ologul care
Dorea a se scalda,
Să scape de durere.,
Pe el îl aștepta.
Credința-i importantă,
Ea te-ajuta mereu,
Să ai mereu aproape,
Pe bunul Dumnezeu .
Bunătatea lui..
Doamne, Doamne mult ne dai,
Multă bunătate ai.
Ne ajuți întruna mereu,
Totdeauna când e greu.
Noi uităm a te chema,
Duhul sfânt este paza,
El se roagă pentru noi,
Te cheamă Doamne la noi,
Iar prin bunătatea ta,
Ne salvezi din nou viața.
Și când necazul iar vine,
Dumnezeu e iar cu mine ,
Grija ce-o poartă mereu,
O are doar Dumnezeu,
Primit în inima mea,
Arată iubirea sa .
Căci are credință mare,
Multă pentru fiecare.
Să fim iubitori mereu,
Așa cum e Dumnezeu.
Că a fost în ziua de luni treisprezece.
Când aud că se plânge toată lumea,
Căci cutremurul a fost acum lunea.
Dar lumea îi proastă și nu gândește,
Că a fost în ziua de luni treisprezece.
Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,
Că nu au fost morți chiar nicăieri.
Nici clădiri sau blocuri căzute,
Și nici morți sau pagube văzute.
Este o adevărată acum isterie,
Făcută de români ce au în cap prostie.
Fiindcă românii se feresc de moarte,
Dar nu știu că de ea nu pot să scape.
În Oltenia acum toată lumea zace,
Cutremurul ăla mic nu le dă pace.
Și toți să îi vezi cum dau de pomană,
C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.
Vor face babele plecăciuni în faţa popii,
Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.
Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,
Așa cum o făceau babele de cutremur odată.
Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,
Că de cutremur și moarte nu scăpați.
Când vă venii timpul ca să plecați,
De dracul cu toții veți atunci luați!
Lehamite
Și nu mai am cu cine să discut,
S-au treierat porumbii singuri,
La toți acei ce m-au plăcut,
Le curge borșul de prin linguri.
Și fiecare ne vedem de ale sale,
Trec zilele cu greu și anii prea ușor,
Din domnule, am devenit matale,
Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.
Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,
Lingând ciolanul cât un munte,
Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,
Ajuns acum păduchele din frunte.
Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,
Iar calmul se livrează cu pastile,
Dar răul, e că aceștia sunt convinși,
Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.
Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,
Acum e ceasul să mai stăm și singuri,
Acum când fiecare groapa altuia o sapă,
Acum, când curge borșul de prin linguri.
Other poems by the author
Psalmi - III - Fuga de pe cruce
Am fost pe cruce, Doamne,
cu durerile mele, cu vinovăția mea,
cu tot ce nu am spus și tot ce am greșit.
Te-am privit o clipă,
și am simțit în mine o arsură sfântă.
Dar m-am temut.
M-am temut de goliciunea adevărului,
de rușinea răstignirii,
de moartea eului meu.
Și am fugit.
Am lăsat crucea să cadă în țărână,
ca și cum n-ar fi fost darul Tău.
Am alergat înapoi în mulțime,
ascuns printre cei ce nu Te cunosc.
Dar nici acolo n-am găsit pace.
Pentru că în inima mea,
crucea nu înceta să sângereze.
Doamne,
nu Ți-ai întors fața de la mine,
deși eu mi-am întors spatele de la jertfă.
Nu mi-ai închis cerul,
deși eu am închis ochii.
Întoarce-mă, Doamne,
nu la slavă, ci la cruce.
Nu la laudă, ci la suferința curățitoare.
Nu la biruință ieftină,
ci la rănile care sfințesc.
Fă-mă vrednic să rămân pe cruce
până ce Tu spui „S-a sfârșit”,
nu până când obosește voința mea.
Iar dacă voi fugi din nou,
aleargă după mine cu blândețea Ta —
și leagă-mă, Doamne, nu cu forță,
ci cu dragoste.
Psalmi - XXVII - Vindecă-mi slăbiciunile
Doamne, sunt o frunză care tremură în vânt,
un fir de nisip în bătaia furtunii.
Slăbiciunea mea mă urcă pe cruce,
dar nu în slavă, ci în rușine.
Nu mai am putere nici să lupt,
nici să cad cu demnitate.
Totul în mine se frânge,
chiar și dorința de a fi întreg.
Vindecă-mi slăbiciunile, Doamne,
nu cu izbândă, ci cu milă.
Nu cu strigăt, ci cu mângâiere.
Atinge rădăcinile fricii mele
și scoate de acolo boala uitării de Tine.
Mi-am pus curajul în oameni și în mine însumi,
și m-am clătinat.
Mi-am îmbrăcat glasul în vorbe tari,
dar înăuntru eram gol.
Un zid vopsit cu speranțe obosite.
Vino Tu, Doamne, și zidește în mine
ce eu n-am știut să păstrez.
Fă din neputința mea loc de minune.
Fă din tremurul mâinilor mele
o rugăciune tăcută care ajunge la Tine.
Întărește-mi curajul,
dar nu ca să fiu mare în ochii lumii,
ci ca să nu mă rușinez de lacrimi.
Să pot merge prin valea umbrelor
cu pași care știu că Tu ești cu mine.
Ridică-mă, Doamne, nu ca să înving,
ci ca să nu mă pierd.
Psalmi - LXIV - Suprimă-mi răzbunarea
Doamne, suprimă-mi răzbunarea,
fiindcă mi-a mâncat inima ca un foc
și m-a făcut robul unui dor rău.
Când m-au lovit, am simțit nevoia
să lovesc și eu, să arăt că nu sunt slab,
că nu sunt o pradă, că nu sunt doar un suflet în suferință.
Dar Tu, Doamne, mă înveți altfel.
Tu îmi arăți că răzbunarea
nu închide rănile,
ci doar le lărgește.
Căci dacă răspund cu ură,
voi rămâne în ură
și nu voi mai cunoaște nici pace, nici iubire.
Suprimă-mi răzbunarea,
care mă leagă de cel care mi-a greșit.
Dă-mi curajul să las în urmă ce am primit,
să nu țin minte răul,
ca să nu mă rătăcesc în el.
Fă-mă să uit când sunt lovit,
să nu mă răzbun,
ci să am liniștea celui care
nu mai vrea nimic altceva decât pace,
decât să mă eliberez de lanțurile urii.
Nu mă întreba dacă pot,
pentru că, Doamne, eu nu pot singur.
Dar Tu poți,
și în puterea Ta,
răzbunarea va muri,
iar eu voi trăi din harul Tău.
Psalmi - XLVIII - Copacului vieții
La marginea sufletului meu,
ai sădit, Doamne, un copac
care nu cere apă, ci răbdare.
Și timp.
Și tăcere.
Zi de zi a crescut în mine,
prin toamne de îndoială
și veri de patimă,
prin ierni de uitare
și primăveri abia simțite.
N-am știut că Tu ești rădăcina,
că trunchiul e cruce,
și frunza — rugăciune.
Că fiecare ram
duce către cer
o parte din mine
pe care am vrut s-o păstrez.
Și când am vrut să-l tai,
să-l smulg din adâncuri
pentru că nu dădea rod,
Tu ai șoptit:
„Fructul nu-i pentru azi,
ci pentru ziua
când vei muri pe deplin
ca să trăiești întreg.”
Acum îl privesc —
nu ca pe o podoabă,
ci ca pe o scară vie
între dor și împlinire.
Psalmi - LVIII - Lumina din spatele morții
M-am temut de moarte, Doamne,
ca de un hoț
venit să-mi fure tot ce sunt.
Am privit-o ca pe un sfârșit
și am încercat să fug.
Dar ai lăsat-o să mă urmărească
până am obosit să fug.
Și atunci, când am întors privirea,
nu am văzut o umbră,
ci o ușă.
Moartea nu era întuneric,
ci o mantie grea
pe care trebuie s-o port
ca să intru în lumină.
Ai ascuns viața veșnică
în spatele durerii,
ca doar cei ce iubesc
să o caute până la capăt.
Și când mi-ai arătat
că moartea este naștere
într-o lume fără sfârșit,
am început s-o privesc
cu ochi curați.
Nu o mai urăsc, Doamne,
ci o îmbrățișez
ca pe o trecere înspre Tine.
Și știu acum:
lumina din spatele morții
e fața Ta,
ne arsă de nimic,
veșnică,
blândă,
sfântă.
Psalmi - VII - Amurgului mântuirii
Este amurg acum, Doamne,
și totuși nu este întuneric.
Este acea jumătate de lumină
care nu vrea să plece,
dar nici nu vrea să rămână.
Și mă aflu între două lumi:
una care mă cheamă să plec,
și alta care mă cheamă să mă întorc.
Aș vrea să rămân,
dar nu mai știu unde.
Am trecut printr-o viață de doruri nesatisfăcute,
de iluzii care au murit tăcut,
și acum în amurgul Tău
nu mai cer răspunsuri,
ci liniște.
Sufletul meu se așează în întuneric
ca într-un leagăn de dorințe împlinite.
Mântuirea nu vine cu vuiet de aripi,
ci cu o adâncire în sine,
ca o apă care se retrage
pentru a face loc unui nou răsărit.
În amurgul mântuirii,
nu mai caut drumuri,
nu mai caut mângâieri sau voci.
Doar tăcerea Ta
care mă îmbrățișează
înainte de a cunoaște lumina.
Știu că nu voi înțelege
până nu voi trăi mântuirea,
nu ca un țel de atins,
ci ca o întâlnire cu adevărul,
în amurgul în care Tu
mă înveți să mă odihnesc,
înainte de zorii veșnici.
Psalmi - III - Fuga de pe cruce
Am fost pe cruce, Doamne,
cu durerile mele, cu vinovăția mea,
cu tot ce nu am spus și tot ce am greșit.
Te-am privit o clipă,
și am simțit în mine o arsură sfântă.
Dar m-am temut.
M-am temut de goliciunea adevărului,
de rușinea răstignirii,
de moartea eului meu.
Și am fugit.
Am lăsat crucea să cadă în țărână,
ca și cum n-ar fi fost darul Tău.
Am alergat înapoi în mulțime,
ascuns printre cei ce nu Te cunosc.
Dar nici acolo n-am găsit pace.
Pentru că în inima mea,
crucea nu înceta să sângereze.
Doamne,
nu Ți-ai întors fața de la mine,
deși eu mi-am întors spatele de la jertfă.
Nu mi-ai închis cerul,
deși eu am închis ochii.
Întoarce-mă, Doamne,
nu la slavă, ci la cruce.
Nu la laudă, ci la suferința curățitoare.
Nu la biruință ieftină,
ci la rănile care sfințesc.
Fă-mă vrednic să rămân pe cruce
până ce Tu spui „S-a sfârșit”,
nu până când obosește voința mea.
Iar dacă voi fugi din nou,
aleargă după mine cu blândețea Ta —
și leagă-mă, Doamne, nu cu forță,
ci cu dragoste.
Psalmi - XXVII - Vindecă-mi slăbiciunile
Doamne, sunt o frunză care tremură în vânt,
un fir de nisip în bătaia furtunii.
Slăbiciunea mea mă urcă pe cruce,
dar nu în slavă, ci în rușine.
Nu mai am putere nici să lupt,
nici să cad cu demnitate.
Totul în mine se frânge,
chiar și dorința de a fi întreg.
Vindecă-mi slăbiciunile, Doamne,
nu cu izbândă, ci cu milă.
Nu cu strigăt, ci cu mângâiere.
Atinge rădăcinile fricii mele
și scoate de acolo boala uitării de Tine.
Mi-am pus curajul în oameni și în mine însumi,
și m-am clătinat.
Mi-am îmbrăcat glasul în vorbe tari,
dar înăuntru eram gol.
Un zid vopsit cu speranțe obosite.
Vino Tu, Doamne, și zidește în mine
ce eu n-am știut să păstrez.
Fă din neputința mea loc de minune.
Fă din tremurul mâinilor mele
o rugăciune tăcută care ajunge la Tine.
Întărește-mi curajul,
dar nu ca să fiu mare în ochii lumii,
ci ca să nu mă rușinez de lacrimi.
Să pot merge prin valea umbrelor
cu pași care știu că Tu ești cu mine.
Ridică-mă, Doamne, nu ca să înving,
ci ca să nu mă pierd.
Psalmi - LXIV - Suprimă-mi răzbunarea
Doamne, suprimă-mi răzbunarea,
fiindcă mi-a mâncat inima ca un foc
și m-a făcut robul unui dor rău.
Când m-au lovit, am simțit nevoia
să lovesc și eu, să arăt că nu sunt slab,
că nu sunt o pradă, că nu sunt doar un suflet în suferință.
Dar Tu, Doamne, mă înveți altfel.
Tu îmi arăți că răzbunarea
nu închide rănile,
ci doar le lărgește.
Căci dacă răspund cu ură,
voi rămâne în ură
și nu voi mai cunoaște nici pace, nici iubire.
Suprimă-mi răzbunarea,
care mă leagă de cel care mi-a greșit.
Dă-mi curajul să las în urmă ce am primit,
să nu țin minte răul,
ca să nu mă rătăcesc în el.
Fă-mă să uit când sunt lovit,
să nu mă răzbun,
ci să am liniștea celui care
nu mai vrea nimic altceva decât pace,
decât să mă eliberez de lanțurile urii.
Nu mă întreba dacă pot,
pentru că, Doamne, eu nu pot singur.
Dar Tu poți,
și în puterea Ta,
răzbunarea va muri,
iar eu voi trăi din harul Tău.
Psalmi - XLVIII - Copacului vieții
La marginea sufletului meu,
ai sădit, Doamne, un copac
care nu cere apă, ci răbdare.
Și timp.
Și tăcere.
Zi de zi a crescut în mine,
prin toamne de îndoială
și veri de patimă,
prin ierni de uitare
și primăveri abia simțite.
N-am știut că Tu ești rădăcina,
că trunchiul e cruce,
și frunza — rugăciune.
Că fiecare ram
duce către cer
o parte din mine
pe care am vrut s-o păstrez.
Și când am vrut să-l tai,
să-l smulg din adâncuri
pentru că nu dădea rod,
Tu ai șoptit:
„Fructul nu-i pentru azi,
ci pentru ziua
când vei muri pe deplin
ca să trăiești întreg.”
Acum îl privesc —
nu ca pe o podoabă,
ci ca pe o scară vie
între dor și împlinire.
Psalmi - LVIII - Lumina din spatele morții
M-am temut de moarte, Doamne,
ca de un hoț
venit să-mi fure tot ce sunt.
Am privit-o ca pe un sfârșit
și am încercat să fug.
Dar ai lăsat-o să mă urmărească
până am obosit să fug.
Și atunci, când am întors privirea,
nu am văzut o umbră,
ci o ușă.
Moartea nu era întuneric,
ci o mantie grea
pe care trebuie s-o port
ca să intru în lumină.
Ai ascuns viața veșnică
în spatele durerii,
ca doar cei ce iubesc
să o caute până la capăt.
Și când mi-ai arătat
că moartea este naștere
într-o lume fără sfârșit,
am început s-o privesc
cu ochi curați.
Nu o mai urăsc, Doamne,
ci o îmbrățișez
ca pe o trecere înspre Tine.
Și știu acum:
lumina din spatele morții
e fața Ta,
ne arsă de nimic,
veșnică,
blândă,
sfântă.
Psalmi - VII - Amurgului mântuirii
Este amurg acum, Doamne,
și totuși nu este întuneric.
Este acea jumătate de lumină
care nu vrea să plece,
dar nici nu vrea să rămână.
Și mă aflu între două lumi:
una care mă cheamă să plec,
și alta care mă cheamă să mă întorc.
Aș vrea să rămân,
dar nu mai știu unde.
Am trecut printr-o viață de doruri nesatisfăcute,
de iluzii care au murit tăcut,
și acum în amurgul Tău
nu mai cer răspunsuri,
ci liniște.
Sufletul meu se așează în întuneric
ca într-un leagăn de dorințe împlinite.
Mântuirea nu vine cu vuiet de aripi,
ci cu o adâncire în sine,
ca o apă care se retrage
pentru a face loc unui nou răsărit.
În amurgul mântuirii,
nu mai caut drumuri,
nu mai caut mângâieri sau voci.
Doar tăcerea Ta
care mă îmbrățișează
înainte de a cunoaște lumina.
Știu că nu voi înțelege
până nu voi trăi mântuirea,
nu ca un țel de atins,
ci ca o întâlnire cu adevărul,
în amurgul în care Tu
mă înveți să mă odihnesc,
înainte de zorii veșnici.