Potop

Echilibrul existențial are nevoie de momente extreme pentru a rămâne constant și funcțional.

Marius Ene, Aprilie 2026, Turcia

Şi cum să fie alb, când noi îl înnegrim?

De false judecăți corecte 

Crescute-n ani de critici, de suspin

De mari orgolii ce revin

Şi iarăsi.. tot revin

Oh, tu Mândrie! mândră rece calitate

Ce crezi că tu le poți a socoti pe toate

Eşti frate geamăn cu Orgoliul

Şi el şi tu, aievea judecați

Ca fiind superiori şi veşnici

Dar veşnic asprii, neînduplecați

Sunteți doar falşi modeşti şi binevoitori

Şi totuşi ..judecați!

Nici Soarele-n splendoarea-i rumenă de foc

Nu poate potoli asemenea potop

Potop de sete de dreptate,

Potop de ruginite creiere deşarte

De ură, de mândrie, de umilință vie

Ce te aduc să simți, să spui, 

Să crezi cu patos, cu tărie

Că viaţa e doar parte din Mândrie

Deşi eşti ființă unică şi încă vie

Ce ai crescut cu demnitate pură şi lucie

În zece ani de lupte de dreptate

De compromisuri limită, forţate

Ajuns-ai să le spui pe toate

Cuvinte aspre şi grețoase

De-ar fi mai blânde ale tale

Limbă de foc, inimă de taur

De-ai şti că tot şi toate ce le judeci

Au şi din gena ta o parte

Poate ai fi mai iubitoare

Aşa cum spui că eşti de fapt

Aşa cum le pretinzi pe toate

De cauți mereu vină

De critici în surdină

De poveşteşti adesea tuturor

Că tu eşti doar lumină

Iar eu adesea întuneric copt

De crezi că astfel sunt de vină

Cum vrei să nască un nou nou

Şi-o mare nouă, pură, fragedă lumină?

Când frate ți-este ura, mândria şi orgoliul 

De tot repeți aceeaşi strofă

Ți doar să-mi spui că eu,

Sunt tot acelaşi negru vis, 

Sunt tot acelaşi om - neomul

Marius Ene, 27.07.2023, Brasov, Romania

Pe acest tărâm presărat cu piscuri

Presărat cu dealuri și cu verzi câmpii

Este marea-albastră, ce ni se deschide

Și ne-ndeamnă zilnic să mai fim copii

Este țara toată, eul nostru demn

Doruri multe poartă, doruri mult dorite

"O, rămâi, Luceafăr!" viu în vremuri mute

Eminescu astăzi, Eminescu mâine 

Viu în cărți, în suflet, viu și în cuvinte 

Știm că "Vreme trece,", știm că "vreme vine"

Până când, din nou ne-om aminti de tine,

"O, rămâi" al nostru, "O, rămâi" cu bine!

Marius Ene, 15.01.2025, Polonia

Tac și tic, ușor dramatic,

Acele de ceas o spun

Când se mișcă sistematic,

Ticăie neobosite, se rotesc, dar nu scot fum

Înapoi ori înainte, tac și tic neîncetate,

Cântă monoton, etern în propriile cuvinte

Marius Ene, Iulie 2025, Polonia 

Primăvară

În glasul unui nou, tăcut amurg

De Martie întârziat

Se prevesteşte iar, acum

Un proaspăt soi de verde crud

De verde necălcat şi ud

Cu paşi grăbiți către lumină

Răsar de-odată ghiocei

Lăsând în urmă iarna cea deplină

Să-şi ducă iarăşi traiul ei,

În alte depărtări permise

Dar nu aici, nu lângă ei.

Vifornițele vechi suspină

Şi se retrag în alte zări

Căci vânturi noi si calde vor să vină

Să-mprăstie, s-aducă, să mențină

Mirosuri proaspete şi noi.

În crudul grai, armonios şi dulce 

Vioi le cântă iarăşi ciripind

Firave păsări, 

Vesele cântări, idilice fragmente, 

iubitelor lor flori.

Câmpii încep a înverzi cu sete

Şi flori şi gâze şi insecte

Se-adună ca să concerteze

Adevărate simfonii măestre. 

Copaci cu ramuri ațipite

Au început a se trezi

La glasul unic de copii

Râzând în hohote, cântând

Cu sufletele mari, deschise

De-a primăverii poezii!

Marius Ene, Elblag, Poland, 14⁰⁰, 22.03.2023

Vântul călător prin lume

Cântă astăzi pentru noi

Despre tot ce-i românesc 

Flutură necontenit pe culme

Tricolorul strămoșesc 

Mai la sud, eternul fluviu

Curge-n laude firești

Curge-n salve de omagii

Pentru toți eroii noștri

Ostași ai țării românești 

Eroi pribegi ai neamului dibace

S-au osândit la veșnicie

Ce au zidit un singur crez:

E roșu, galben și albastru 

E steagul nostru românesc

Marius Ene, Polonia, 30.11.2024

Despre pisicile mele din curte.
Și prunele căzute pe jos juma crude.
Despre cât de mult iubesc diminețile
Simțind mirosul ceaiului preferat ce-mi mai umple nările.

Despre vița-de-vie înconjurată pe fier,
Și zilele ploioase pe eu care le aștept.
Făcând clătite punând nutella și gem.
Gândindu-mă la viața pe care mi-o doresc.

Despre pomul bătrân cioplit,
Gândindu-mă cât de mult a trait.
Stând iar acolo amintindu-mi cum am copilărit,
Văzând apusuri și prinzând un răsărit.

Gândindu-mă la tine eu

Te privesc tăcut-mirată;

Sărutându-ți fruntea ta

În noaptea mea uitată.

Tu ești cerul meu senin 

Plin de stele luminoase,

În noaptea ce se perindă lin 

Ce-mi scânteie în ochii mei raze.

Iubirea mea ești tu,

Cerule, senin, albastru,

Cel ce-nrourezi pământu 

Umplându-l de verdeață.

O linie își caută începutul
și se pierde în cerc.
O întrebare cade
într-un puț fără fund
și urcă înapoi —
altă întrebare.
Cine atinge pe cine
când bătăile inimii
sunt de fapt din afară?

Azi mai mult ca niciodată 

De vrei șef mare să fii, 

Capul să-ți fie plecat 

Iar rușinea să n-o știi. 

Ia poziție de ghiocel 

Când șefu mare te ceartă, 

Că nu-i bine drept să stai 

Nici să-i sufli vorbă-n ceafă. 

Nu le spune c-ai dreptate 

Și-ncerca să schimbi ceva, 

Că doar ei cunosc ce-i bine 

Deci...fii calm,  nu t-enerva. 

Fii atent ce scoți pe gură 

Mai bine rămâi drept mut, 

Când în jur este gâlceavă 

Fă-ți din rugă,  al tău scut. 

Iar, când vezi prostie multă 

Și nu știi cum s-o oprești, 

Fugi cât te ține puterea 

C-altfel tu, te...molipșesti!

Azi mă aflu pe la Ocna

Pe la lacuri, prin Sibiu,

Pun pe mine tot nămolul

Poate plec...cât mai târziu. 

Mă expun puțin la soare

Să usuce ce-am pe mine,

Și-apoi mă afund în apă

Să mă spăl cum se cuvine. 

Lângă mine stă o doamnă

Neagră din cap în picioare,

Care-mi spune printre dinți

Că-i în vârstă și tot..doare. 

Dinspre bar apare moșul

Ducând în mâini două beri,

Și-o îndeamnă pe-a lui babă

Gustă, să se ducă din dureri. 

Îi las să-și consume berea

Și mă-ndrept către soție,

Ce îmi zice c-ar vrea unsă

Cu ulei pentru...protecție. 

Lacul ne-aștepta cu sarea

Să plutim întinși pe spate,

Îndurăm sub raza soarelui

Pentru-n pic..de sănătate. 

Lume de pe tot pământul

Discutând pe a lor limbă,

Nimeni nu are vreo grabă

Stau la mese, mancă ciorbă. 

Seara se strecoară-n lac

Când pe cer răsare luna,

Obosiți pășim spre casă

Unde ne așteaptă..cina.

Zilnic vom pleca la lacuri

Pentru apă, sare și nămol,

Pân' se termină concediu

Și-apoi la muncă-n control!

Nu cu tunet m-ai chemat, Doamne,

ci cu o liniște adâncă,

în care voia mea

s-a recunoscut trecătoare.

Mi-ai dat cruce nu ca semn al cîderii,

ci ca loc al rămânerii,

unde frica mea

și mila Ta

se întâlnesc fără cuvinte.

Am voit să fug -

dar nu fuga are chip,

iar ascultarea se naște numai

din statornicie.

Asumarea nu e tărie,

ci golire de sine,

o coborâre lentă

din zgomot în adevăr.

Și când nu mai apăr nimic -

nici dreptatea mea,

nici chipul meu,

nici numele,

Tu începi să lucrezi.

Căci omul nu se mântuiește

prin biruință,

ci prin răbdare

prin smerenie

sub mâna Ta

până la capăt.