Potop

Doi e mare gospodar

Doi e mare făurar

An de an sunt în pătrar

Doi de doi pe-un piedestal

Au mai pus în sac, un număr

Sacul, gata să se rupă 

Plin de-atâtea cifre mari

Cinci e numărul din sac

Care şade-acum pe burtă

Istovit de-atâta muncă

Peste el se puse-acuma

Un alt cinci, de nou pătrar

Amundouă vor să fie

Frați cu noul făurar

Marius Ene, Polonia, 31.03.2024 ( la cerere Ionel A. și Cîmpean care pe 22 Aprilie au ziua de naștere, una de 55 de ani) 

E vis de ianuarie, e zi încă scurtă,

Așa cum îl văd, deloc nu mă-ncântă,

Pornit pe un ton ce încă e mut, 

Mă lasă să dorm puțin în strănut 

Lumina subțire de zi se agață,

Doar norii acum se mai răsfață,

Captiv de imaginea albă, pustie,

Un nou strănut îmi dă frenezie

Deși pare că totul e gol și domol,

Mi-am amintit de sertarul cu biseptol,

Și-i plin și de blistere ce sună a tablă 

În singura lună ce pare a iarnă 

Abia trece timpul, un leneș ca noi, 

Cu planuri mărețe, lăsate pe joi,

În haina de casă, cu lână și scame,

Devin actorul aceleiași drame

[Marius Ene, Ianuarie 2026, Sibiu]

Şi patimi şi suspine

Au tot venit ca să-ți confirme, ție

Şi vieții tale rătăcite

Că tot ce nu eşti tu, e bine

Şi rând pe rând, ți se tot spun

Filosofii, idei, moralități de plumb

Căci zece au trecut de când ți se tot spune

Că tot ce nu eşti tu, e bine

Şi de-ai fi tu chiar şi perfect, 

În mintea lor, eşti doar defect

Un singur drept ei cred că se cuvine:

Să schimbe eul lor, la tine!

Răbdare, milă şi blândețe

Cuvinte tot mai ne-nțelese

Cerute parcă doar din sete

Să spargă fresca ta în zece

Ce tu ai plămădit, în zile râncede şi lungi 

Chinuitoare cruci

Azi, negru vechi a devenit

Şi nu mai poți s-aştepți, să plângi

E alb pe negru sfânt: un veşnic sufletesc prurit

Cerințe tot mai uzate vin în aval

Curgând în şiroaie, în tulburi puhoaie

Cu debite mari, dar goale de har

Pe-un suflet deja tot mai amar

E trist, e dureros că într-un fals de dulce

Ai stat atâta timp şi-ai pus

O mare inimă pe cruce

Eliberează-te deci, du-te! 

Elblag, Poland, 29 Mai 2023, 18⁰⁰

Se pierd simțuri, se pierd gânduri

Mii nenumărate suflete se pierd

Sunt doar valuri care se petrec

Se tot duc în largul nesfârșit, în rânduri

Rătăcit-am gusturi, rătăcim tradiții

Căutăm în van esența altor lumi, făliți

Mai presus de oameni și de sfinți copii

Facem decadența altar de neciopliți

Ne-am închis în viduri, ne-am închis în noi

Ne-am făcut armate, cuiburi, cazemate

Respirăm parfumuri, doar mirosuri noi

Repetăm haotic vise despre noi

Mințile, grădini întortocheate

Cândva temple raționale

Temple luminate, pline de balans

Pierd dendritele vibrante

Rătăcesc în golul ce le-a prins

Rămân acum adânc iraționale

Marius Ene, Iulie, Polonia 

Dacă tot faci umbră pământului, fă-o să fie răcoroasă.

Marius Ene, Elblag, Poland, 20:06

Freamăt fin de apă dulce

Lin, încet încet se scurge

Spre apus, spre lungi izvoare

Ape line, curgătoare

Sunet amortiț de vreme

Sunet de izvoare

Pe ici-colo, câte-o gâscă 

Slobode, se scaldă-n pace

Lunecă ușor și cântă 

În cromatice secvențe, 

Sunt ușor stângace 

Crengile adorm în voie

Ghemuite de omături

Picură ușor, timide, nevoite

Vor cu totul să încerce

Vor să se ridice, vor să fie stalagmite 

Marius Ene, 03.12.2024, Polonia

Iubire scrijelită în zăpadă
Și dăltuită pe versanți de munți
Zadar îți cad cuvintele-n cascadă,
Zadar te vrei jurată pe la nunți,

Zadar te vezi pornită-n avalanșă
Spre nu știu care suflet prea naiv,
O viață pentru tine-i o revanșă
Pictând în cenușiu un ROGVAIV.

Mă-ntreb câți oare-ți vor cădea în plasă,
Oare la câți speranțele-ai să-neci
În marea înghețată ce nu-ți lasă
Vreun strop de val în iernile prea reci?

Pe câți vei păcăli pictând cu-albastru
Un cer ce se refuză colorat,
Visând aiurea vreun departe astru
Ce din greșeală să-l fi luminat?

Și câți îți vor jura apoi credință
Așa cum ți-au jurat și-n alte dăți,
Iubire, tu izvor de suferință,
Iubire, tu izvor de nedreptăți?

Uneori mă gândesc la tine

La soarta ce mă așteaptă

La temnița de răni

Ce am adunat-o.

Eu vreau a ta durere

S-o pun la inima mea

Să simți fericirea

De la mine cândva.

Nu vreau să te alung

Pe tine, rană dulce,

Căci vreau ca să te am

La mine mereu.

Te-am iubit enorm de mult

Vreau să te păstrez mereu

Căci vreau să te am

La inima mea.

Alerg pe urmele dimineţii să prind albastrul.

Mă împedic în verde şi cad ,

Ochiul meu drept sare şi prinde la timp ochiul meu stâng .

Eu rămân cu genunchii înverziţi ,

De unde păsări ciugulesc iluzia de muguri roşii .

Sta fetita la fântână, 

Sta cu lacrimi de durere,  

Are o poza în mana, 

Ce o strânge cu putere. 

E portretul mamei sale, 

Chipul ei de îngeraș, 

Sta fetita, plânge tare, 

Are lacrimi pe obraji. 

La fântână se retrage, 

Și o cheamă, o imploră, 

S-o mai ia o data-n brate, 

Sa-și mai vadă viitorul. 

Un izvor de apa lina, 

Ochii ei înlăcrimați, 

Nimeni nu o mai alina, 

Nici chiar tata, nici chiar frați. 

La fântână, 

Sta fetita supărată, 

Fără mama, fără tata, 

Pe-al ei suflet cu o pată. 

Pata ce nu se mai șterge, 

Rămâne un mare semn, 

Imprimat în ochi și in sânge, 

Si-n viata ei etern. 

Trece timpul iute, Doamne,

Noi zăbovim pe la icoane 

In speranța că poate,

Ne vei ierta de păcate.

Ne-agătam de -al tău renume,

Ce strălucește pe o culme,

Îți închinăm ode sublime;

De -ai pogorâ din înălțime,

Să ne mai rostești din pilde 

Și să te urmăm oriunde.

Avem atâtea întrebări,

Încercați de provocări.

Doamne, răbdare ai cu noi,

Nu ne lasă la nevoi;

Tu ești etern,noi muritori,

Ești Creator,noi visători.

Suntem atât de slabi, părinte 

Și străini de cele sfinte..

In ochii tăi egali suntem,

Tu ești unicul suprem.

In catastiful tău,de veacuri 

Notezi băbește leacuri 

Pt sufletele frânte 

Scăpate din morminte,

Ce nu găsesc calea spre tine,

Rătăciți de -ai lor destine.

Ne privești tăcut și judeci,

Rănile din noi le vindeci..