Mutați icoanele înspre apus

Ce frumoasă ești când îmi lipsești,

Amintirea-mi ninge peste suflet,

Păsările-mi spun că mă iubești,

Soarele mă arde cu-al tău zâmbet.

Ce frumoasă ești când iar nu ești,

Luna plânge întruna și suspină,

Stelele îmi spun că mă iubești,

Ochiul mi se scaldă în lumină.

Ce frumoasă ești când ești departe,

Dorul mi te cântă-n poezie,

Te iubește!...scrie într-o carte

Cu o lacrimă rămasă pe hârtie.

Ce frumoasă ești în gândurile mele,

Adesea zbor cu ele înspre trecut,

Mi-am închis uitarea undeva sub piele,

Să nu te ia cu dânsa, de aia m-am temut.

Ce frumoasă ești când îmi lipsești,

Nu te mai întoarce niciodată acasă,

Păsările-mi spun că-mbătrânești,

Eu te port în suflet...tânără, frumoasă!

Ai fost precisă draga mea,

La fel ca un cuțit înfipt în splină,

Şi nu doar rana mă durea,

Ci faptul c-am avut și eu o vină.

O vină, dacă ar fi însemna,

Iubirea mea profundă și senină,

Și lasă-mă să-ți spun ceva,

Eu te-aș iubi de mi-ai purta aceeași vină.

Ai fost precisă draga mea,

La fel ca un călău din evul mediu,

Și nu tăișul bardei mă durea,

Ci vina mea aflată sub asediu.

Și vreau să-ți spun că acea vină,

E oarba dragoste, un ritual tabu,

Iar orb fiind, eu am văzut lumină,

Şi te-aș iubi dacă-ai orbi și tu…

Eu nu mi-am tras încă săgeata,

Și n-am nici bardă, nici cuțit,

Purced la braț acum cu soarta,

Şi-s vinovat… că te-am iubit!

Clipe multe curg în valuri,

Ca o ploaie zi și noapte,

Viața noastră-i între maluri,

Între naștere și moarte.

Bocet scos la zămislire,

Și-un surâs pe patul morții,

Viața ni-i un fir subțire,

Legănat în voia sorții.

Timpul trece fără milă,

Nu ne rabdă nici un veac,

Suntem numere pe-o filă,

Trupuri moarte fără leac.

Pe cărarea neființei,

Calcă pași cu glas tăcut,

Dorul stins al necredinței,

Se prelinge-n lutul mut.

Intonări în vechi scripturi,

Cete, mesageri de îngeri,

Ne vorbesc cu patru guri,

De momentul marii frângeri.

Totu-i plâns ori mângâiere,

Și ne poartă același vânt,

Suntem clipa de durere,

Ce dispare-într-un mormânt.

Aceeași zi de spart la piatră,

Cu târnăcoape de burete,

Cu apă chioară și azimă coaptă,

Zidim ferestre în perete.

Mâncăm betonul uns pe pâine,

Și bem rugină de Cotnari,

Ne latră mațul ca un câine,

Iar ochii-n cap privesc hoinari.

Ne plânge-n zid la fiecare,

Câte o Ana ce-a fugit de-acasă,

Ne-au pus în cap laboratoare,

Ca să ne facem alta mai frumoasă.

Dormim toți azi și pentru ieri,

Și împărțim avutul pe din două,

Între pereți zidim și prizonieri,

Și le dăm drumul când nu plouă.

Adio mamă! Adio, țară dragă!

Și toți copiii mei înstrăinați,

Vă spun, ca toți să ne înțeleagă:

Noi n-am plecat, am fost forțați...

Pe tâmpla mea apune-un soare stins,

Pierdut sub vraja ochilor tăi duși,

Iar dorul, ca un cavaler învins,

Își scutură armura de cenuși.

Sub pleoape ți se mistuie un vis,

Ca fumul alb din vetrele străvechi,

Și-n carnea serii, blând și indecis,

Coboară-un înger, cu pașii în perechi.

Mi-e noaptea căpătâi de asfințit,

Mi-e gândul frânt ca apele-n izvoare,

Și-n tine, fără rost, m-am rătăcit,

Ca-ntr-un blestem de stele căzătoare.

Dar zorii vin, cu ochiul lor de jar,

Și-n tremurul luminii se destramă,

Pe limbă simt al nopții gust amar,

Și te cuprind în brațe ca pe-o mamă.

Chemările ne scutură în sân,

Fiori dintr-o mai veche noapte,

Și atuncea, ca un pom bătrân,

M-aplec să-ți dărui fructe coapte.

Te pierde ochiul meu în peisaj,

Iar mintea caută să-ți recompună chipul,

În capul meu e-un amplu vernisaj,

Dar inima n-acceptă decât prototipul.

Și ilegal te port de atunci în suflet,

Și stau de veghe zilnic până-n zori,

Mi se preschimbă șoapta-n urlet,

Când mai întreb de tine printre trecători.

Și, nu știu, nici dacă ai fost reală,

Ori pofta mea te ține nefiresc în viață,

Sau poate căutarea mea este-o greșeală,

Dar chipul tău, e-un fel de boală rară.

Mă tem să nu te pierd deși nu te-am avut,

Pe fiecare umăr ce-l întorc îngheață mâna,

Dar în zadar că nimeni nu te-a mai văzut,

Ci numai ochiul meu și inima, păgâna.

Sunt prea bătrân să te mai caut zilnic,

Și nu știu nici o cale, instant să-ntineresc,

Adio, chip frumos, ce mă condamnă silnic,

Să spun himerelor, cu patos, te iubesc!

Vrednic sunt a vorbi doar despre mine,

Galerii subterane cu zăcăminte puține,

Miner furios, jegos, ce scuipă pe jos –

să dai la schimb sănătate,

pe, vezi tu… diamante...

Vrednic sunt a vorbi doar despre mine,

Galerii goale, aflate-n ruine,

Toată exploatarea, gândurile ș-apoi uitarea,

se strâng într-o lampă cu lumină difuză,

ce bate mai tare în mine decât pe tine.

In mina sanatatii mintale,

orizontul e limitat, perspectiva trădează,

adâncimea se ghicește de la suprafață.

Strălucirea eternă a minții neprihănite,

s-a rătăcit in doar câteva cuvinte.

Îmi pierd timpul, 

În cautarea timpului pierdut.

Între nucleul a ce sunt

și marginile a ce voi fi,

găsesc versiuni vechi ale mele

și nevoia de a le coase petice.

Strig străinului din mine:

— Băă, m-auzi?!

Îmi răspunde un ecou:

— Băă, m-asculți?!

Tu, Doamne, nu Te-ai coborât în palat,

ci într-o iesle.

N-ai ales tron de aur,

ci lemn de brad și paie aspre.

Atunci am învățat că slava Ta

se ascunde în smerenie.

Am văzut lumină

în mâna care ridică un fir de praf,

nu doar în soarele ce stăpânește cerul.

Am găsit har

într-o cană de apă dată cu iubire,

nu doar în jertfe strigate de pe munți.

Sunt zile când nu pot face minuni,

dar pot zâmbi cu iertare.

Sunt clipe în care nu pot răsturna munții,

dar pot tăcea ca Tine,

în fața celor ce nu mă înțeleg.

Doamne,

învață-mă să Te văd în lucrurile simple,

să nu caut slava Ta în tunete,

ci în foșnetul inimii curate —

și fă-mă vrednic să port cerul

în gesturile firave.

Pe aparente drepte cărărui 

Am început a socoti

Că este bine să nu mergi

Pe urma vechiului a fi

De poți opri procesul Lunii

Şi al Pământului aievea,

Înalță-mi către Soare denii

Exiguu genic fiind, redă-mi mărinimia

În sensul acelor de ceas apar

Diluvii nemiloase ce ies la suprafață 

și cad nemiluit într-un adânc hotar 

Pe care nu-l mai regăsesc în astă viață 

Acum poți reporni din nou

Întregul Univers minuscul înțeles

Cu fiecare pas ce poartă un ecou

Revin la tine iarăși, revin din vechi în nou

Marius Ene, Polonia,  25.03.2025

Mi-a rămas o carte nescrisă,

Și-n suflet o ușă deschisă,

O carte c-o singură filă,

Cea mai amară, cea mai umilă.

Ea stă pe un raft mai aparte,

Umbre se-ncovoaie pe coală,

Cine-o va scrie-i departe,

Ori pare să nu aibă cerneală.

Cu anii trecuți și galben ca ceara,

Cu trupul slăbit, aproape fosilă,

Văd îngerul cum cară cerneala,

Și moartea îmi scrie ultima filă.

Brusc o lumină m-absoarbe din trup,

O flacără albă, și ultima filă-i cenușă,

Cad cărți peste mine și ochii-mi astup,

Și-n suflet se-nchide ultima ușă.

Un fir de nicăieri,
mă ține.

Îl rup
și cad în cer.

Se deschide o ușă,
nimeni nu intră.

Eram deja
acolo.

Auzi… ascultă atent—
ritmul cardiac al florilor de mai.
Simți? oprește-te… simte
atingerea pleoapei de parfumul lui mai.

Cântă… auzi cum cântă?
S-au adunat toate florile
sub geamul sufletului unui trubadur—
ascultă serenada acestui mai.

Vai… ce vocalize suave
emană lalelele, narcisele, irișii—
au amețit până și dirijorul Soare,
iar vocile lor splendide mângâie cerul…

Auzi? Vezi? Simți?
Doamne— ce orchestră splendidă
ai creat sub geamurile împărăției Tale,
ce serenadă a vieții
într-un Mai al raiului pământesc.