Gemete …
Gemete sunt trăirile mele,
Picuri de neant şi de stele,
Ţipăt de râmă strivită,
Mângâiere neoferită.
Mă înţeapă un trandafir în demenţă,
Iubirea din mine cere clemenţă,
Privirea spre cer îmi este întoarsă,
A trăi… mi se pare o farsă.
De oameni mă separă umanul,
Prieten îmi este iarăşi duşmanul,
Alături de harpă-i o sfântă,
Şi melodii depravate îmi cântă.
Fluturi se sinucid spre amurg,
Fericit îi priveşte un demiurg,
Aud cum putrezeşte iubirea,
Cobor în abis, să jelesc omenirea.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 16 октября 2023
Просмотры: 661
Стихи из этой категории
Lentila bunăvoinței
(sau despre cum să nu îi judecăm pe semenii noștri)
Din păcate, întâlnim tot mai des persoane care nu știu altceva decât să-i judece pe alții.
Acest lucru se întâmplă pentru că aplică filtre prin care ne văd.
Da, filtre au existat întotdeauna, ca și la telefon când vrem să facem o poză ne lasă să selectăm lumină mai rece, mai caldă,
Dar telefonul sufletului lor este prea stricat să mai focuseze ceva,
Acționează precum lentila spartă a unei perechi de ochelari,
Printr-o astfel de lentilă se vor vedea doar fațetele pe care ne-am dori să-l focalizăm, însă niciuna nu va fi reală, întreagă sau normală,
Va fi o vedere repetitivă a unei părți redate dintr-un întreg,
Pe când, cu lentila cealaltă ce vedem?
Vedem obiectul exact așa cum este el, cu părțile lui bune și cu cele mai puțin bune.
Lentila spartă trebuie fie înlocuită, fie reparată.
Cum reparăm o lentilă spartă, moral vorbind?
Aplicând lipiciul înțelegerii reciproce.
Dacă vedem doar ce vrem, ne agățăm doar de anumite aspecte,
Lentila este pur și simplu defectă
Sau oare cum este posibil ca fix cu aceeași lentilă să privim restul obiectelor,
Să le vedem cum trebuie, doar unul dintre ele să afișeze acele reflecții repetitive, aiurea redate?
Prin ce ciob de lentilă am ales să-l privim?
Că dacă mutăm privirea, o idee mai la stânga sau mai la dreapta, îl vom vedea normal,
Efortul nu este chiar atât de mare,
Trebuie doar să vrem să privim cu lentila intactă,
Când vom alege să privim oamenii din perspectivă morală, în toată complexitatea lor, ținând cont de toate circumstanțele lor,
Atunci va fi bine, nu vor exista certuri, neînțelegeri, conflicte care nu își au rostul.
Ne plac situațiile tensionate, vrem să ne simțim bine supărându-i pe alții în mod constant?
Da ...vor mai dura alte sute de ani ca acea lentilă să focalizeze cum trebuie...
Cercul netrasat
O umbră nu știe
cine o proiectează.
Nici eu
nu știu
unde încep:
în privirea ta,
sau în gândul
pe care încă nu l-ai avut?
Ultim drum
Azi am plecat pe ultim drum,
Cu îngerul plângând pe umăr,
Purtam în plete vin și scrum,
Femei și dansuri fără număr.
El tot plângea pe înfundate,
Oprind la crâșma lui Satan,
Şi am băut pe nemâncate,
Plătind ca-ntodeauna cu un an.
Pe toți i-am cheltuit cu ardoare,
Şi nu mai am o zi în buzunare,
Aș mai lua puţin de la fârtaţi,
Dar toţi sunt lefteri şi plecaţi.
Colțul fericirii
Lumea asta e imensă,
Dar văzut, e doar un colț.
Fiind mereu cât mai intensă
De prin umbra cea din bolț'.
Să fie ea cât mai lungă
Pentru fiecare-n parte,
Fericirea multă-n pungă
Ea, cu drag ne-o tot împarte.
La limită când stai
Cu relaxul la hotare,
Ține cont de tot ce ai
Deja-i o bogăție mare!
Cât soarele-ți zâmbește
Și luna te ghidează,
Mereu ia și iubește
Ș-pe restu-i motivează.
nimic bun
oamenii sint rai, ades fac prostii,
sint sigura, urmaresti acesta multime.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii,
si-acestea oricum sint scrise de mine.
oamenii sint rai, inauntru-s pustii,
pe fata au masti,- sindromu-i tare acut.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii.
in mine ce-i bun? nimic, absolut.
Fluturi
Presimt secretul ce stă ascuns
în aripile tale de nepătruns.
Zborul cu viteza unei stele căzătoare
mă face ascuns printre norii călători
Valurile mării ating țărmul
cu puterea aripilor în zbor.
Cascada iubirii,
care nici o tornadă
nu poate să o doboare.
Din fire de apă colorată,
roșu aprins pus pe inima unui Cupidon
ți-am croit destinul,
săgeata iubirii aruncată în marea inimii.
Lentila bunăvoinței
(sau despre cum să nu îi judecăm pe semenii noștri)
Din păcate, întâlnim tot mai des persoane care nu știu altceva decât să-i judece pe alții.
Acest lucru se întâmplă pentru că aplică filtre prin care ne văd.
Da, filtre au existat întotdeauna, ca și la telefon când vrem să facem o poză ne lasă să selectăm lumină mai rece, mai caldă,
Dar telefonul sufletului lor este prea stricat să mai focuseze ceva,
Acționează precum lentila spartă a unei perechi de ochelari,
Printr-o astfel de lentilă se vor vedea doar fațetele pe care ne-am dori să-l focalizăm, însă niciuna nu va fi reală, întreagă sau normală,
Va fi o vedere repetitivă a unei părți redate dintr-un întreg,
Pe când, cu lentila cealaltă ce vedem?
Vedem obiectul exact așa cum este el, cu părțile lui bune și cu cele mai puțin bune.
Lentila spartă trebuie fie înlocuită, fie reparată.
Cum reparăm o lentilă spartă, moral vorbind?
Aplicând lipiciul înțelegerii reciproce.
Dacă vedem doar ce vrem, ne agățăm doar de anumite aspecte,
Lentila este pur și simplu defectă
Sau oare cum este posibil ca fix cu aceeași lentilă să privim restul obiectelor,
Să le vedem cum trebuie, doar unul dintre ele să afișeze acele reflecții repetitive, aiurea redate?
Prin ce ciob de lentilă am ales să-l privim?
Că dacă mutăm privirea, o idee mai la stânga sau mai la dreapta, îl vom vedea normal,
Efortul nu este chiar atât de mare,
Trebuie doar să vrem să privim cu lentila intactă,
Când vom alege să privim oamenii din perspectivă morală, în toată complexitatea lor, ținând cont de toate circumstanțele lor,
Atunci va fi bine, nu vor exista certuri, neînțelegeri, conflicte care nu își au rostul.
Ne plac situațiile tensionate, vrem să ne simțim bine supărându-i pe alții în mod constant?
Da ...vor mai dura alte sute de ani ca acea lentilă să focalizeze cum trebuie...
Cercul netrasat
O umbră nu știe
cine o proiectează.
Nici eu
nu știu
unde încep:
în privirea ta,
sau în gândul
pe care încă nu l-ai avut?
Ultim drum
Azi am plecat pe ultim drum,
Cu îngerul plângând pe umăr,
Purtam în plete vin și scrum,
Femei și dansuri fără număr.
El tot plângea pe înfundate,
Oprind la crâșma lui Satan,
Şi am băut pe nemâncate,
Plătind ca-ntodeauna cu un an.
Pe toți i-am cheltuit cu ardoare,
Şi nu mai am o zi în buzunare,
Aș mai lua puţin de la fârtaţi,
Dar toţi sunt lefteri şi plecaţi.
Colțul fericirii
Lumea asta e imensă,
Dar văzut, e doar un colț.
Fiind mereu cât mai intensă
De prin umbra cea din bolț'.
Să fie ea cât mai lungă
Pentru fiecare-n parte,
Fericirea multă-n pungă
Ea, cu drag ne-o tot împarte.
La limită când stai
Cu relaxul la hotare,
Ține cont de tot ce ai
Deja-i o bogăție mare!
Cât soarele-ți zâmbește
Și luna te ghidează,
Mereu ia și iubește
Ș-pe restu-i motivează.
nimic bun
oamenii sint rai, ades fac prostii,
sint sigura, urmaresti acesta multime.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii,
si-acestea oricum sint scrise de mine.
oamenii sint rai, inauntru-s pustii,
pe fata au masti,- sindromu-i tare acut.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii.
in mine ce-i bun? nimic, absolut.
Fluturi
Presimt secretul ce stă ascuns
în aripile tale de nepătruns.
Zborul cu viteza unei stele căzătoare
mă face ascuns printre norii călători
Valurile mării ating țărmul
cu puterea aripilor în zbor.
Cascada iubirii,
care nici o tornadă
nu poate să o doboare.
Din fire de apă colorată,
roșu aprins pus pe inima unui Cupidon
ți-am croit destinul,
săgeata iubirii aruncată în marea inimii.
Другие стихотворения автора
Oare unde...?
Oare unde mai esti?
Oare unde te-ai dus?
De te-aș ști undeva,
Ți-aș fi zori și apus.
Oare unde-ai plecat?
Oare ce ai simțit?
În ce tărâm fermecat,
Să te caut smintit?
În ce doruri trăiești,
În ce suspin lăcrimezi,
Oare unde mai ești,
Și de ce nu mă vezi?
Oare te voi găsi,
Sub un cer neumblat?
Oare cum e o zi,
Fără chin și oftat?
Oare unde te-ai dus?
Urma nu-ți văd,
Ochiul meu a apus,
Și în mine-i prăpăd.
Oare unde-ai ajuns?
Pe ce drum te-ai pierdut?
Nicăieri nu-i răspuns,
Doar urme de lut...
E toamnă...
E ceaţă, e frig, nu se vede,
Pământul e orb iar ceru-i pustiu,
Toamna înspre mine purcede,
Şi mă-mbracă în costum argintiu.
Plouă, doar plouă întruna,
Pasărea în cuib stă amorţită,
Iar eu îmbrăţişat sunt cu Luna,
Şi gândesc întomnat la iubită.
Coşuri de case încet înviază,
Expiră un fum negricios,
E frig şi cred că-i amiază,
Căci toamna-mi pătrunde în os.
E ceaţă, e frig, nu e verde,
Soarele stă ascuns după nori,
Ochiul peste câmp mi se pierde,
Căutând disperat nişte flori.
E urât, e pustiu, e tăcere,
Copacii spre pământ se apleacă,
Căci vântul începe să zbiere,
Iar Toamna a început să petreacă.
Singur în raclă
Singur în raclă,
Veșnicia aștept,
Și-o lâncedă faclă,
Îmi pâlpâie-n piept.
La cap plânge-un crin,
Rămas fără apă,
Îl ud cu-al meu chin,
Și cerul se crapă.
Umblă-o fecioară,
Pe drumul pustiu,
Și păsări ce zboară,
Îi strigă că-s viu.
Cu brațele-ntinse,
Pe vânturi mă frâng,
Și doruri ucise,
În tăcere mă plâng.
Pe tâmple-mi coboară,
Ninsori fără timp,
Și iernii, spre seară,
Îi dau soare la schimb.
Mormântul mă cheamă,
În lunci fără glas,
Și-n suflet cu teamă,
Îi strig, bun rămas…
Dar moartea ezită,
Să-mi cearnă hotar,
Căci umbra-mi albită,
Se-ascunde-n altar.
Singur în raclă,
Veșnicia aștept,
Și-o lâncedă faclă,
Îmi pâlpâie-n piept.
Bocetul dintâi
Mă sting sub frunze de-nserare,
Cu-o inima de nou-născut,
Şi port în glas un cântec de plecare,
Fără sfârșit, și fără început.
Pe umeri port tăcerea ca pe-o rană,
Ce-mi sângerează-n fiecare gând,
Şi-ascult cum clipe reci, în goană,
Se sting în mine, rând pe rând.
Se frânge-n zori o rugă fără glas,
Pe tâmplă îmi rămâne o pată de cenușă,
Iar pașii mei, pierduți în propriul pas,
Rămân mereu blocați în prag de ușă.
Culeg din aer fumul amintirii,
Și-l strâng în pumni ca pe un legământ,
Dar mi se scurge agale împotriva firii,
Tot trupu-mi palid până la mormânt.
Sub pleoape-mi plouă de pe dricuri ceara,
Iar eu, sfios, îmi plâng la căpătâi,
De gât îmi șade atârnată sfoara,
Și-mi fluier moartea cu bocetul dintâi.
Sfârșit
Toți anii se risipă ca bobul de nisip,
Iar vremea-mi cară-n minte molozul de uitare,
Spre tronul tău din ceruri zadarnic iarăși țip,
Și toate sunt deșarte căci nu le dai crezare.
Sculptată-mi stai în minte aidoma o statuie,
Și rece ca o piatră pe suflet mă apeși,
Din tristele morminte spre mine vor să suie,
Toți morții din iubire și cei neînțeleși.
Dar mintea omenească nu poate să cuprindă,
A cerurilor taină și-a gândurilor urme,
Mă văd sleit de sânge și atârnat de grindă,
Dar mi-ai luat călăii ce viața vor să-mi curme.
Of, câtă suferință pe patul nostru zilnic zace,
Privesc cu jind la stele și-o clipă-s fericit,
Dar sufletul iubito, mă strânge-n carapace,
Că nu te am în brațe să-ți spun cât te-am iubit.
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Oare unde...?
Oare unde mai esti?
Oare unde te-ai dus?
De te-aș ști undeva,
Ți-aș fi zori și apus.
Oare unde-ai plecat?
Oare ce ai simțit?
În ce tărâm fermecat,
Să te caut smintit?
În ce doruri trăiești,
În ce suspin lăcrimezi,
Oare unde mai ești,
Și de ce nu mă vezi?
Oare te voi găsi,
Sub un cer neumblat?
Oare cum e o zi,
Fără chin și oftat?
Oare unde te-ai dus?
Urma nu-ți văd,
Ochiul meu a apus,
Și în mine-i prăpăd.
Oare unde-ai ajuns?
Pe ce drum te-ai pierdut?
Nicăieri nu-i răspuns,
Doar urme de lut...
E toamnă...
E ceaţă, e frig, nu se vede,
Pământul e orb iar ceru-i pustiu,
Toamna înspre mine purcede,
Şi mă-mbracă în costum argintiu.
Plouă, doar plouă întruna,
Pasărea în cuib stă amorţită,
Iar eu îmbrăţişat sunt cu Luna,
Şi gândesc întomnat la iubită.
Coşuri de case încet înviază,
Expiră un fum negricios,
E frig şi cred că-i amiază,
Căci toamna-mi pătrunde în os.
E ceaţă, e frig, nu e verde,
Soarele stă ascuns după nori,
Ochiul peste câmp mi se pierde,
Căutând disperat nişte flori.
E urât, e pustiu, e tăcere,
Copacii spre pământ se apleacă,
Căci vântul începe să zbiere,
Iar Toamna a început să petreacă.
Singur în raclă
Singur în raclă,
Veșnicia aștept,
Și-o lâncedă faclă,
Îmi pâlpâie-n piept.
La cap plânge-un crin,
Rămas fără apă,
Îl ud cu-al meu chin,
Și cerul se crapă.
Umblă-o fecioară,
Pe drumul pustiu,
Și păsări ce zboară,
Îi strigă că-s viu.
Cu brațele-ntinse,
Pe vânturi mă frâng,
Și doruri ucise,
În tăcere mă plâng.
Pe tâmple-mi coboară,
Ninsori fără timp,
Și iernii, spre seară,
Îi dau soare la schimb.
Mormântul mă cheamă,
În lunci fără glas,
Și-n suflet cu teamă,
Îi strig, bun rămas…
Dar moartea ezită,
Să-mi cearnă hotar,
Căci umbra-mi albită,
Se-ascunde-n altar.
Singur în raclă,
Veșnicia aștept,
Și-o lâncedă faclă,
Îmi pâlpâie-n piept.
Bocetul dintâi
Mă sting sub frunze de-nserare,
Cu-o inima de nou-născut,
Şi port în glas un cântec de plecare,
Fără sfârșit, și fără început.
Pe umeri port tăcerea ca pe-o rană,
Ce-mi sângerează-n fiecare gând,
Şi-ascult cum clipe reci, în goană,
Se sting în mine, rând pe rând.
Se frânge-n zori o rugă fără glas,
Pe tâmplă îmi rămâne o pată de cenușă,
Iar pașii mei, pierduți în propriul pas,
Rămân mereu blocați în prag de ușă.
Culeg din aer fumul amintirii,
Și-l strâng în pumni ca pe un legământ,
Dar mi se scurge agale împotriva firii,
Tot trupu-mi palid până la mormânt.
Sub pleoape-mi plouă de pe dricuri ceara,
Iar eu, sfios, îmi plâng la căpătâi,
De gât îmi șade atârnată sfoara,
Și-mi fluier moartea cu bocetul dintâi.
Sfârșit
Toți anii se risipă ca bobul de nisip,
Iar vremea-mi cară-n minte molozul de uitare,
Spre tronul tău din ceruri zadarnic iarăși țip,
Și toate sunt deșarte căci nu le dai crezare.
Sculptată-mi stai în minte aidoma o statuie,
Și rece ca o piatră pe suflet mă apeși,
Din tristele morminte spre mine vor să suie,
Toți morții din iubire și cei neînțeleși.
Dar mintea omenească nu poate să cuprindă,
A cerurilor taină și-a gândurilor urme,
Mă văd sleit de sânge și atârnat de grindă,
Dar mi-ai luat călăii ce viața vor să-mi curme.
Of, câtă suferință pe patul nostru zilnic zace,
Privesc cu jind la stele și-o clipă-s fericit,
Dar sufletul iubito, mă strânge-n carapace,
Că nu te am în brațe să-ți spun cât te-am iubit.
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!