Gemete …
Gemete sunt trăirile mele,
Picuri de neant şi de stele,
Ţipăt de râmă strivită,
Mângâiere neoferită.
Mă înţeapă un trandafir în demenţă,
Iubirea din mine cere clemenţă,
Privirea spre cer îmi este întoarsă,
A trăi… mi se pare o farsă.
De oameni mă separă umanul,
Prieten îmi este iarăşi duşmanul,
Alături de harpă-i o sfântă,
Şi melodii depravate îmi cântă.
Fluturi se sinucid spre amurg,
Fericit îi priveşte un demiurg,
Aud cum putrezeşte iubirea,
Cobor în abis, să jelesc omenirea.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 16 октября 2023
Просмотры: 655
Стихи из этой категории
Surioara...
Am o surioara foc
si imi place s-o invat
simplu,ca sa o conving
eu pe ea nu o alint.
Surioara mea dulcika
rea frumoasa mititica
am sa-ti pun o intrebare
mai ai de dormit tu oare?
Simpla vesela glumeata
Buna dimineata!
ma saluta in toata ziua
sora Albinuta.
Cine…
Cine n-a avut un necaz,
Nu poate oferi mângâiere,
Căci nu știe cum este să scazi,
Din nimic, nimicul ce cere.
Cine n-a iubit niciodată
Va trăi amputat și stingher
Într-o lume aparte, ciudată,
Departe de sublim și de cer.
Cine în puf mereu a dormit,
Nu poate avea nici un vis,
Căci fiind îndestulat, odihnit,
Nu mai poate zbura din abis.
Cine n-a gustat al vieții amar,
Va trăi o extremă durere,
Fiindcă inima se umple de har,
Când tristețea privește spre stele.
Regina iarnă
Stăteam la geam, oftând...
Când văd ceva alb străbătând
Satul de mult uitat,
În emoții triste pictat.
Apropiindu-se încet, încet,
A trezit în mine un foșnet.
Purta pe cap o coroană,
Parcă era scoasă din icoană.
Am fugit repede afară,
Să văd figura ca de ceară.
Când se uitară ea la mine,
Îi curgeau lacrimi cristaline.
Am întrebat-o cine este,
Iar ea mi-a spus să dau de veste:
Regina Iarnă a venit
Și tot ținutu’ a stăpânit!
Stârniți de vuietul de-afară
Sătenii au început s-apară.
De la mic la mare veneau
Și cu totii se mirau.
Purta o rochie lungă, brodată,
Cu trandifiri înghețați sculptată.
Regina avea așa o energie,
De ziceai că totu-i magie!
Cu trudă și ajutor,
Țesu covor după covor.
Strat de nea imaculat,
Domnind peste-acest regat.
Pentru o ultimă dată...
Îmi doresc să plec undeva departe de tot,
Nu vreau să rămân în viață cu sufletul mort,
Vreau să-mi demonstrez mie că și singur pot
Să fiu fericit chiar dacă-n viață n-am niciun scop
Nu tânjesc după succes sau după lucruri materiale
Toate astea sunt ca un trandafir rămas fără petale
N-au pic de frumusețe pentru mine, ști destul de bine...
Tot ce-mi doresc în viață e legat cumva de tine,
Tu ești tot ce-mi doresc, ești "totul" după care tânjesc
Tu ești tot ce visez, de asta delirez, de asta greșesc.
În fiecare zi, în fiecare clipă doar la tine mă gândesc,
Am s-o fac mereu, n-am să m-opresc nici dacă-nebunesc.
În prima strofă am mințit, tu ești al meu scop,
Fără tine nu pot fi fericit, fără tine-s pe deplin mort
Oferă-mi din râul iubiri tale măcar un singur strop
Ș-am să-ți ofel din al meu un întreg potop.....
Oferă-mi din timpul tău măcar câteva clipe,
Măcar o dată să fac parte din ale tale vise
Măcar o dată să mai aud că-mi zici că mă dorești
Pentru o ultimă dată să simt că mă iubești.....
Omul de zăpadă
Doi prieteni copilaș
Tare harnici și isteți
Vor să facă în ogradă
Un om mare de zăpadă
Încep treabă cu domulul
Dau zăpadă rostogolul
Și-astfel întocmesc ușor
Din zăpadă omul lor
Capu-l fac ,apoi drept nas,
Pun un morcov de pripas,
Pentru ochi sunt tocmai buni
Două cioturi de cărbuni
Pălăria,un castron
Doi trei nasturi la burtica
Și omul de zăpadă-i gata
Dar venit-a iepurașul
Urechiatul și poznașul,
Și-a mâncat pe negustate
Morcovul pe jumătate.
De Cocoru David Cristian
Singur...
Zorii-mi intră prin perdea,
Mii de sulițe cerești,
Singur stau și beau cafea,
Dar pe masă-s două cești.
Două scaune-s în casă,
Și de asemeni două linguri,
Câte una stă la masă,
Viața oamenilor singuri.
Vântul suflă pe afară,
Singur bântuie prin lume,
Parcă-i viața mea amară,
Ce nu am cui a o spune.
Iar clepsidra molcom curge,
Gongul sună peste ringuri,
Timpu-ncet, încet parcurge,
Lumea oamenilor singuri.
Parcă aud că-n ușă-mi bate,
Îi simt pașii pe podea...
-Tot tu ești singurătate?
Pleacă, du-te, nu mai sta!
Surioara...
Am o surioara foc
si imi place s-o invat
simplu,ca sa o conving
eu pe ea nu o alint.
Surioara mea dulcika
rea frumoasa mititica
am sa-ti pun o intrebare
mai ai de dormit tu oare?
Simpla vesela glumeata
Buna dimineata!
ma saluta in toata ziua
sora Albinuta.
Cine…
Cine n-a avut un necaz,
Nu poate oferi mângâiere,
Căci nu știe cum este să scazi,
Din nimic, nimicul ce cere.
Cine n-a iubit niciodată
Va trăi amputat și stingher
Într-o lume aparte, ciudată,
Departe de sublim și de cer.
Cine în puf mereu a dormit,
Nu poate avea nici un vis,
Căci fiind îndestulat, odihnit,
Nu mai poate zbura din abis.
Cine n-a gustat al vieții amar,
Va trăi o extremă durere,
Fiindcă inima se umple de har,
Când tristețea privește spre stele.
Regina iarnă
Stăteam la geam, oftând...
Când văd ceva alb străbătând
Satul de mult uitat,
În emoții triste pictat.
Apropiindu-se încet, încet,
A trezit în mine un foșnet.
Purta pe cap o coroană,
Parcă era scoasă din icoană.
Am fugit repede afară,
Să văd figura ca de ceară.
Când se uitară ea la mine,
Îi curgeau lacrimi cristaline.
Am întrebat-o cine este,
Iar ea mi-a spus să dau de veste:
Regina Iarnă a venit
Și tot ținutu’ a stăpânit!
Stârniți de vuietul de-afară
Sătenii au început s-apară.
De la mic la mare veneau
Și cu totii se mirau.
Purta o rochie lungă, brodată,
Cu trandifiri înghețați sculptată.
Regina avea așa o energie,
De ziceai că totu-i magie!
Cu trudă și ajutor,
Țesu covor după covor.
Strat de nea imaculat,
Domnind peste-acest regat.
Pentru o ultimă dată...
Îmi doresc să plec undeva departe de tot,
Nu vreau să rămân în viață cu sufletul mort,
Vreau să-mi demonstrez mie că și singur pot
Să fiu fericit chiar dacă-n viață n-am niciun scop
Nu tânjesc după succes sau după lucruri materiale
Toate astea sunt ca un trandafir rămas fără petale
N-au pic de frumusețe pentru mine, ști destul de bine...
Tot ce-mi doresc în viață e legat cumva de tine,
Tu ești tot ce-mi doresc, ești "totul" după care tânjesc
Tu ești tot ce visez, de asta delirez, de asta greșesc.
În fiecare zi, în fiecare clipă doar la tine mă gândesc,
Am s-o fac mereu, n-am să m-opresc nici dacă-nebunesc.
În prima strofă am mințit, tu ești al meu scop,
Fără tine nu pot fi fericit, fără tine-s pe deplin mort
Oferă-mi din râul iubiri tale măcar un singur strop
Ș-am să-ți ofel din al meu un întreg potop.....
Oferă-mi din timpul tău măcar câteva clipe,
Măcar o dată să fac parte din ale tale vise
Măcar o dată să mai aud că-mi zici că mă dorești
Pentru o ultimă dată să simt că mă iubești.....
Omul de zăpadă
Doi prieteni copilaș
Tare harnici și isteți
Vor să facă în ogradă
Un om mare de zăpadă
Încep treabă cu domulul
Dau zăpadă rostogolul
Și-astfel întocmesc ușor
Din zăpadă omul lor
Capu-l fac ,apoi drept nas,
Pun un morcov de pripas,
Pentru ochi sunt tocmai buni
Două cioturi de cărbuni
Pălăria,un castron
Doi trei nasturi la burtica
Și omul de zăpadă-i gata
Dar venit-a iepurașul
Urechiatul și poznașul,
Și-a mâncat pe negustate
Morcovul pe jumătate.
De Cocoru David Cristian
Singur...
Zorii-mi intră prin perdea,
Mii de sulițe cerești,
Singur stau și beau cafea,
Dar pe masă-s două cești.
Două scaune-s în casă,
Și de asemeni două linguri,
Câte una stă la masă,
Viața oamenilor singuri.
Vântul suflă pe afară,
Singur bântuie prin lume,
Parcă-i viața mea amară,
Ce nu am cui a o spune.
Iar clepsidra molcom curge,
Gongul sună peste ringuri,
Timpu-ncet, încet parcurge,
Lumea oamenilor singuri.
Parcă aud că-n ușă-mi bate,
Îi simt pașii pe podea...
-Tot tu ești singurătate?
Pleacă, du-te, nu mai sta!
Другие стихотворения автора
Protest
Mama ei de viață, mama ei de moarte,
Trupul la picioare zilnic le aștern,
Om cu idealuri, om cu multă carte,
Doarme și se scoală zilnic în infern.
Mama ei de moarte, mama ei de viață,
Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,
Frigul din odaie inima-mi îngheață,
Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.
Mama ei de soartă, mama ei de toate,
Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,
Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,
Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.
Mama mea de mine că stau și suport,
Inima de câine, talpa pe grumaz,
Dau cu semnătură, că mai bine mort,
Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.
Mama ei de moarte, mama ei de viață !
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Caut totul dar în acelaşi timp altceva… glosă
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Iubirea mea slabă vede peste tot mari greşeli,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Sunt o fiinţă de la începutul lumii rămasă,
Plutesc peste o moarte de vis,
Mă înghite noaptea şi nici că îmi pasă,
Căci infinite tragedii în mine s-au închis.
Trăiesc printr-o ironie tragică şi agonică,
Boabe de lacrimi pe obraji încep a se juca,
Şi printr-o iubire viciată, aproape comică,
Caut totul dar în acelaşi timp altceva.
Sub cerul brăzdat de falşi meteoriţi,
Torturat de viziuni, preţuiesc tăcerea,
Aproape de mine fac amor doi îndrăgostiţi,
Vrând parcă să-mi trezească plăcerea.
In zadar, căci sunt un iremediabil abandonat,
Iar singurătăţi glaciale mă năpădesc homeric,
Vreau ca de pesimismul demonic să scap,
Încercând să alung întunericul din întuneric.
Sub luna ce s-a ascuns de plictiseală,
Eternităţi de lumini şi umbre mă înghit,
Misterioase chemări mă atrag cu sfială,
În foc şi smoală sufletu-mi este topit.
Din cauza ideilor mă prăbuşesc,
În vârtejuri demonice încep a mă-nălţa,
Cu un râs negru, tragedii răspândesc,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca.
Graţia lumii temperează a mea tragedie,
Se destramă azurul sub privirile-mi triste,
Un avânt dezinteresat mă aruncă-n agonie,
Încep să mă caut pe a morţilor liste.
Iubirea nu o pot cumpăra, tristeţea gratis este,
Dar eu nu ajung decât acolo unde îi întuneric,
Unde sunt venerat şi îndrăgit ca o poveste,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Farmecul maladiv al neliniştii îl simt,
Atunci când trecutul ca o tornadă mă năpădeşte,
Încep să plâng, să râd, să distrug şi să mint,
Orice sau pe oricine mă iubeşte,
Căci sentimentele nu le mai stăpânesc,
Mă chinuie în groaznice torturi şi dureri,
Iar când încep din nou să iubesc,
Iubirea mea slabă, vede peste tot greşeli.
Nu mai suport, nu mai vreau să fiu minţit,
Vreau să explodeze mica bucurie din mine,
Să simt pentru o clipă că sunt iubit,
Iar voluptăţile negative să sfârşească ruine.
În zadar căci pasiunea haotică mă aruncă-n decor,
Chipul mi-e trist, nu schiţează nici o grimasă,
Încercând Domnului să implor puţin ajutor,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă:
- Ce eşti fără iubire… tu, fiinţă ciudată,
Iar dacă n-o vrei la ce mai poţi spera?
Răspunsul e tăcerea din vocea-mi sugrumată,
Şi trist cobor în noapte cu întuneric să mă pot mângâia.
Profunde resemnări îmi umbresc orice gândire,
Mă judec prea aspru, mă închid în dureri,
Iubiri şi nuanţe de viaţă trec fără oprire,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri.
Raze de o claritate amară mă orbesc,
O idee simplă, devine dorinţă de viaţă,
Refuz chiar la această idee să mă gândesc,
Căci o pasivitate supremă fiinţa-mi îngheaţă.
Pentru lumea aceasta sunt o calamitate,
Destinul mă chinuie, să mor nu mă lasă,
Visez să vină o zână plină de bunătate,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Să distrugă pesimismul care mă apasă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Iubirea mea slabă vede peste tot greşeli,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva.
Baladă iubirii
Din umbrele rămase pe retină,
Ți-aș construi un cer, dar n-ai să-l vrei,
Căci port în mâini o toamnă clandestină,
Ce-și pierde frunza-n ochii tăi.
Iar taina nopții ce veșnicia cere,
Se lasă-n noi ca plumbul în cuvânt,
Tu ești un foc ce arde în tăcere,
Eu, umbra lui, întinsă pe pământ.
Și vom pleca, când stelele apun,
Fugind de noi prin timpuri vinovate,
Cu rătăciri pe-un cer pierdut și brun,
Ce ne desparte-n lumi îndepărtate.
Din amintiri răzlețe, dezgolite,
Ți-aș naște lumea care îți lipsește,
Dar fiecare vis al meu se zbate,
Și fiecare pas, subit îmi împietrește.
Sub pleoape grele curge anotimpul,
Prea plin de clipe ce n-au fost să fie,
Iar noi luptăm mereu cu timpul,
Dintr-un destin ucis cu apă vie.
Și, totuși, parcă umbrele mai cântă,
În strălucirea unui trist apus,
E cântecul tăcerii ce cuvântă,
Un legământ ce încă nu l-am spus.
Rămânem două maluri de tăcere,
Pe râul care curge între noi,
Iubirea noastră, fulgeră durere,
Se stinge-n cer, dar arde-n amândoi.
Anticrişti revoluţionari glosă
Ne-am depărtat de Dumnezeu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
Ne place în ură să trăim,
Să gemem de păcate mari,
La fel ca demonul să fim,
Anticrişti revoluţionari.
Multe sunt în astă lume,
Zdruncinată de războaie,
Alte-s rele, alte-s bune,
Însă toate ne înmoaie,
Căci povara e prea mare,
Şi încercând s-o micşorăm mereu,
Am făcut-o şi mai mare, căci
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
Cum ploaia irigă puietul,
Din care creşte copacul,
Aşa ura ne inundă sufletul,
Din care se naşte păcatul.
Nu vrem să facem nimic,
Nu vrem ca iubiţi să mai fim,
Din rău muşcăm câte un pic,
Noi toţi ce creştini ne numim.
Lăsăm aşa în voia lui satan,
Purtaţi de a lui mreje viclene,
Reacţionăm doar gândind în van,
Fiind atraşi de ispite obscene.
Iar cum plin de omizi e pomul,
Plin de păcate ni-i sufletul şi greu,
Urând, ne-am depărtat de Domnul,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu.
Sperăm cu toţi într-o iertare,
Venită iar de la Isus,
Izbăvindu-ne de faptele murdare,
Făcându-ne egali Celui de sus.
Aşa de mult El ne iubeşte,
Dar noi iubiţi nu vrem să fim,
Cu dragoste, El tot ne mântuieşte,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
De ce cu visuri să trăim,
Când visul îl putem îndeplini?
Doar buni şi milostivi să fim,
Iar semenul să îl putem iubi.
Dar nu, e osteneala mult prea mare,
Căci inima-n păcate ne-o zidim,
Cu mintea înceţoşată şi mâinile murdare,
Ne place în ură să trăim.
Să fim conduşi spre întuneric,
Spre pierdere şi neeternitate,
De pofta şi simţul luciferic,
Ce ne împinge de la spate.
În spate stă şi tot ne-apasă,
Să devenim nişte tâlhari,
Să jefuim pe cel de-acasă,
Să gemem de păcate mari.
Ca Iuda vrem să devenim,
Să-L vindem pentru arginţi,
Părtaşi cu demonul să fim,
Şi apoi să cerem rugăminţi.
Inchidem cartea sfânta de pe raft,
Ca-n ură şi invidie să trăim,
Dorinţa noastră e de fapt,
La fel ca demonul să fim.
Veniţi-vă în fire oameni buni,
Acum cât nu e prea târziu,
Ardeţi ura prefăcând-o în tăciuni,
Şi îndreptaţi-vă privirea către Fiu,
Înainte ca răul din noi să stârnească,
Împotrivirea spre Cel Atot-vizionar,
Fiindcă atuncea o să ne numească,
Anticrişti revoluţionari.
Anticrişti revoluţionari,
La fel ca demonul să fim,
Să gemem de păcate mari,
Ne place în ură să trăim.
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
O veche noapte
Pe tâmpla mea apune-un soare stins,
Pierdut sub vraja ochilor tăi duși,
Iar dorul, ca un cavaler învins,
Își scutură armura de cenuși.
Sub pleoape ți se mistuie un vis,
Ca fumul alb din vetrele străvechi,
Și-n carnea serii, blând și indecis,
Coboară-un înger, cu pașii în perechi.
Mi-e noaptea căpătâi de asfințit,
Mi-e gândul frânt ca apele-n izvoare,
Și-n tine, fără rost, m-am rătăcit,
Ca-ntr-un blestem de stele căzătoare.
Dar zorii vin, cu ochiul lor de jar,
Și-n tremurul luminii se destramă,
Pe limbă simt al nopții gust amar,
Și te cuprind în brațe ca pe-o mamă.
Chemările ne scutură în sân,
Fiori dintr-o mai veche noapte,
Și atuncea, ca un pom bătrân,
M-aplec să-ți dărui fructe coapte.
Protest
Mama ei de viață, mama ei de moarte,
Trupul la picioare zilnic le aștern,
Om cu idealuri, om cu multă carte,
Doarme și se scoală zilnic în infern.
Mama ei de moarte, mama ei de viață,
Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,
Frigul din odaie inima-mi îngheață,
Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.
Mama ei de soartă, mama ei de toate,
Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,
Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,
Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.
Mama mea de mine că stau și suport,
Inima de câine, talpa pe grumaz,
Dau cu semnătură, că mai bine mort,
Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.
Mama ei de moarte, mama ei de viață !
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Caut totul dar în acelaşi timp altceva… glosă
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Iubirea mea slabă vede peste tot mari greşeli,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Sunt o fiinţă de la începutul lumii rămasă,
Plutesc peste o moarte de vis,
Mă înghite noaptea şi nici că îmi pasă,
Căci infinite tragedii în mine s-au închis.
Trăiesc printr-o ironie tragică şi agonică,
Boabe de lacrimi pe obraji încep a se juca,
Şi printr-o iubire viciată, aproape comică,
Caut totul dar în acelaşi timp altceva.
Sub cerul brăzdat de falşi meteoriţi,
Torturat de viziuni, preţuiesc tăcerea,
Aproape de mine fac amor doi îndrăgostiţi,
Vrând parcă să-mi trezească plăcerea.
In zadar, căci sunt un iremediabil abandonat,
Iar singurătăţi glaciale mă năpădesc homeric,
Vreau ca de pesimismul demonic să scap,
Încercând să alung întunericul din întuneric.
Sub luna ce s-a ascuns de plictiseală,
Eternităţi de lumini şi umbre mă înghit,
Misterioase chemări mă atrag cu sfială,
În foc şi smoală sufletu-mi este topit.
Din cauza ideilor mă prăbuşesc,
În vârtejuri demonice încep a mă-nălţa,
Cu un râs negru, tragedii răspândesc,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca.
Graţia lumii temperează a mea tragedie,
Se destramă azurul sub privirile-mi triste,
Un avânt dezinteresat mă aruncă-n agonie,
Încep să mă caut pe a morţilor liste.
Iubirea nu o pot cumpăra, tristeţea gratis este,
Dar eu nu ajung decât acolo unde îi întuneric,
Unde sunt venerat şi îndrăgit ca o poveste,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Farmecul maladiv al neliniştii îl simt,
Atunci când trecutul ca o tornadă mă năpădeşte,
Încep să plâng, să râd, să distrug şi să mint,
Orice sau pe oricine mă iubeşte,
Căci sentimentele nu le mai stăpânesc,
Mă chinuie în groaznice torturi şi dureri,
Iar când încep din nou să iubesc,
Iubirea mea slabă, vede peste tot greşeli.
Nu mai suport, nu mai vreau să fiu minţit,
Vreau să explodeze mica bucurie din mine,
Să simt pentru o clipă că sunt iubit,
Iar voluptăţile negative să sfârşească ruine.
În zadar căci pasiunea haotică mă aruncă-n decor,
Chipul mi-e trist, nu schiţează nici o grimasă,
Încercând Domnului să implor puţin ajutor,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă:
- Ce eşti fără iubire… tu, fiinţă ciudată,
Iar dacă n-o vrei la ce mai poţi spera?
Răspunsul e tăcerea din vocea-mi sugrumată,
Şi trist cobor în noapte cu întuneric să mă pot mângâia.
Profunde resemnări îmi umbresc orice gândire,
Mă judec prea aspru, mă închid în dureri,
Iubiri şi nuanţe de viaţă trec fără oprire,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri.
Raze de o claritate amară mă orbesc,
O idee simplă, devine dorinţă de viaţă,
Refuz chiar la această idee să mă gândesc,
Căci o pasivitate supremă fiinţa-mi îngheaţă.
Pentru lumea aceasta sunt o calamitate,
Destinul mă chinuie, să mor nu mă lasă,
Visez să vină o zână plină de bunătate,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Să distrugă pesimismul care mă apasă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Iubirea mea slabă vede peste tot greşeli,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva.
Baladă iubirii
Din umbrele rămase pe retină,
Ți-aș construi un cer, dar n-ai să-l vrei,
Căci port în mâini o toamnă clandestină,
Ce-și pierde frunza-n ochii tăi.
Iar taina nopții ce veșnicia cere,
Se lasă-n noi ca plumbul în cuvânt,
Tu ești un foc ce arde în tăcere,
Eu, umbra lui, întinsă pe pământ.
Și vom pleca, când stelele apun,
Fugind de noi prin timpuri vinovate,
Cu rătăciri pe-un cer pierdut și brun,
Ce ne desparte-n lumi îndepărtate.
Din amintiri răzlețe, dezgolite,
Ți-aș naște lumea care îți lipsește,
Dar fiecare vis al meu se zbate,
Și fiecare pas, subit îmi împietrește.
Sub pleoape grele curge anotimpul,
Prea plin de clipe ce n-au fost să fie,
Iar noi luptăm mereu cu timpul,
Dintr-un destin ucis cu apă vie.
Și, totuși, parcă umbrele mai cântă,
În strălucirea unui trist apus,
E cântecul tăcerii ce cuvântă,
Un legământ ce încă nu l-am spus.
Rămânem două maluri de tăcere,
Pe râul care curge între noi,
Iubirea noastră, fulgeră durere,
Se stinge-n cer, dar arde-n amândoi.
Anticrişti revoluţionari glosă
Ne-am depărtat de Dumnezeu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
Ne place în ură să trăim,
Să gemem de păcate mari,
La fel ca demonul să fim,
Anticrişti revoluţionari.
Multe sunt în astă lume,
Zdruncinată de războaie,
Alte-s rele, alte-s bune,
Însă toate ne înmoaie,
Căci povara e prea mare,
Şi încercând s-o micşorăm mereu,
Am făcut-o şi mai mare, căci
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
Cum ploaia irigă puietul,
Din care creşte copacul,
Aşa ura ne inundă sufletul,
Din care se naşte păcatul.
Nu vrem să facem nimic,
Nu vrem ca iubiţi să mai fim,
Din rău muşcăm câte un pic,
Noi toţi ce creştini ne numim.
Lăsăm aşa în voia lui satan,
Purtaţi de a lui mreje viclene,
Reacţionăm doar gândind în van,
Fiind atraşi de ispite obscene.
Iar cum plin de omizi e pomul,
Plin de păcate ni-i sufletul şi greu,
Urând, ne-am depărtat de Domnul,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu.
Sperăm cu toţi într-o iertare,
Venită iar de la Isus,
Izbăvindu-ne de faptele murdare,
Făcându-ne egali Celui de sus.
Aşa de mult El ne iubeşte,
Dar noi iubiţi nu vrem să fim,
Cu dragoste, El tot ne mântuieşte,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
De ce cu visuri să trăim,
Când visul îl putem îndeplini?
Doar buni şi milostivi să fim,
Iar semenul să îl putem iubi.
Dar nu, e osteneala mult prea mare,
Căci inima-n păcate ne-o zidim,
Cu mintea înceţoşată şi mâinile murdare,
Ne place în ură să trăim.
Să fim conduşi spre întuneric,
Spre pierdere şi neeternitate,
De pofta şi simţul luciferic,
Ce ne împinge de la spate.
În spate stă şi tot ne-apasă,
Să devenim nişte tâlhari,
Să jefuim pe cel de-acasă,
Să gemem de păcate mari.
Ca Iuda vrem să devenim,
Să-L vindem pentru arginţi,
Părtaşi cu demonul să fim,
Şi apoi să cerem rugăminţi.
Inchidem cartea sfânta de pe raft,
Ca-n ură şi invidie să trăim,
Dorinţa noastră e de fapt,
La fel ca demonul să fim.
Veniţi-vă în fire oameni buni,
Acum cât nu e prea târziu,
Ardeţi ura prefăcând-o în tăciuni,
Şi îndreptaţi-vă privirea către Fiu,
Înainte ca răul din noi să stârnească,
Împotrivirea spre Cel Atot-vizionar,
Fiindcă atuncea o să ne numească,
Anticrişti revoluţionari.
Anticrişti revoluţionari,
La fel ca demonul să fim,
Să gemem de păcate mari,
Ne place în ură să trăim.
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
O veche noapte
Pe tâmpla mea apune-un soare stins,
Pierdut sub vraja ochilor tăi duși,
Iar dorul, ca un cavaler învins,
Își scutură armura de cenuși.
Sub pleoape ți se mistuie un vis,
Ca fumul alb din vetrele străvechi,
Și-n carnea serii, blând și indecis,
Coboară-un înger, cu pașii în perechi.
Mi-e noaptea căpătâi de asfințit,
Mi-e gândul frânt ca apele-n izvoare,
Și-n tine, fără rost, m-am rătăcit,
Ca-ntr-un blestem de stele căzătoare.
Dar zorii vin, cu ochiul lor de jar,
Și-n tremurul luminii se destramă,
Pe limbă simt al nopții gust amar,
Și te cuprind în brațe ca pe-o mamă.
Chemările ne scutură în sân,
Fiori dintr-o mai veche noapte,
Și atuncea, ca un pom bătrân,
M-aplec să-ți dărui fructe coapte.