nimic bun

Fără uși și fără geamuri îmi e casa,

Fără scaune împrejur mi-e masa,

Patu-mi este o pătură peste podele,

Și-s fericit că toate acestea-s ale mele.

Atunci când soarele pe cer ardea,

Trageam un nor și îl făceam perdea,

Printre pereți când vântul șuiera,

Mă prefăceam că-mi cântă soarta mea.

Dar a venit la mine astăzi primăvara,

S-o găzduiesc un anotimp doar seara,

Și arăta precum o zână de frumoasă,

Strângând-o în brațe am invitat-o-n casă,

Și-am convenit să stea aici o veșnicie,

Căci mirosea a flori, a râu și-a apă vie,

Și-n loc de uși aveam bujori și crini,

Și în ferestre doar roze albe fără spini,

Și în întreaga casă peste vechile podele,

Crescu o iarbă deasă și pe alocuri stele,

Iar împrejurul mesei, plutind ușor pe iarbă,

Stau două jilțuri din nuferi și rubarbă.

Și-n fiecare seară cu dânsa stau la masă,

Și azurul din privire o face mai frumoasă,

Răsună întreaga casă sub tril de păsărele,

Și-n toată sărăcia, acestea-s numai ale mele.

dacă n-am putea ”zâmbi” unii altora,
când ieșim din drogherie, am ști fiecare
ce fel de doftorie se pretează,
pentru a ne mai cârpi, pe ici, pe colo,
poate, poate, să mai prindem câteva cvartale de
răsărituri anxioase...

noroc că amintirile continuă să mintă
că ”înainte-a fost mai bine!”, pe cer
trec fără nici un ritm de ”dabum-dabum-dabum”
norii și animale înaripate imită păsările
de foc, de jale și de dor - există versuri
cu sonor în spate și pletoși care se scălămbăie
pe ritmuri orientale...

din bere curge dragoste și se nasc într-una,
câte una, câte două, câte nouă,
ființe, cu sau fără a le fi acceptată conștiința,
cu denumire și cod de bare, cu cip și zgardă
cu lanț și pașaport intercontinental,
cu fasoane și aere de rezidențial,
la margine de mahala...

vis, aieve, vis, aieve, aieve, vis, viseve, ais,
se schimbă-ntre ele, umede și reci, diplomate
cu cod și cu cătușe legate de încheieturi
asortate la desagi cu brânzeturi fine, sibiene
de la bulgari, cu care se desfată orbii cântând
marșul mut al unei schizofrenii trătită
în grup, exact în centrul capitalei...

,,Floarea albastră,, am citit
Floare albastră am iubit
Floarea albastra-nmugurit
Floarea albastră….
Vântul crud te-a legănat
Vântul crud te-a despuiat
Vântul crud mi te-a luat
Vântul….

Nisipul  clepsidrei
spartă de mal
a multor iubiri eșuate
m-atinge , mă mângâie,
mă-nțeapă cu cioburi
din clipele  de mult
trăite.

Mâinile mele caută
la fiecare val
clepsidra de tine
pierdută,
pierdută atunci în larg
când înserarea ne-a-nvăluit
și lumina își aduna
razele-n teacă.

Pe întinsul apei
talazul  depărtării
spre noi a urlat
tu singurul  naufragiat
rămâi o velă  la catarg.

Corpul nisipul mi-l atinge,
mă mângâie
alunecător
acoperind  cu scoici
rămășițe din cuvântul dor.

Câmpii mari și întinse,cât să acopere
Întregul orizont,ce ochiul ți-l dezvăluie
Cu o verdeață mai frumoasă ca orice fecioară
Inima ți-o va fura de îndată

Cântecul păsărilor te va seduce
Chiripatul lor ce în poezie ajunge
Niciun poet care se respectă
Nu poate să nu vorbească de această prietenă

Câte un copac ce se zărește
În întinsul pădurilor perfect
Cu o armonie
În care fiecare animal trăiește

Un lac cristalin ca o mare,plină de perle
O adevărată comoară la care multă lume geme
Așa o frumusețe fără față
Pe care nu o s-o mai întâlnești în viață

Noi nu avem nevoie de psihologi,

dar trăim într-o lume bolnavă.

Nu vorbim despre inimi rupte,

despre traume ascunse,

despre copii crescuți în umbra unui zâmbet fals.

Nu ne trebuie analize,

ci doar o adevărată privire în suflet.

Dar suntem prea orbi pentru asta.

Noi spunem că femeile ușoare sunt doar rezultatul alegerilor lor de a se indentifica în societate,

dar ce știm despre mamele lor?

Cum ajung să fie doar umbra unui dor adânc,

cautând o validare pierdută?

Le condamnăm, fără ca mai întâi să analizam, dar le vedem ca un simptom al unei boli mai mari.

O rană ce nu s-a închis niciodată.

Nu vorbim despre violatori,

dar acei bărbați nu sunt doar monștri,

sunt copii crescuți în haos,

unde iubirea era doar o iluzie,

un joc de cuvinte aruncate în vânt.

Ei sunt rezultatul unei lumi care i-a învățat

să iubească doar prin violență,

să consume, să distrugă pentru a simți ceva.

Noi nu ne gândim că, poate,

copiii noștri vor deveni cei care ne vor răni,

vor ajunge să vândă dragostea pentru un strop de drog,

să vândă corpul pentru o validare falsă.

Și nu putem da vina pe nimeni

decât pe noi, cei care nu am învățat să iubim

fără să așteptăm ceva în schimb.

Noi nu avem nevoie de psihologi,

dar trăim într-o lume bolnavă.

O lume în care am uitat ce înseamnă să vindeci,

ce înseamnă să spui „te iubesc” fără să aștepți nimic.

Și poate că fiecare dintre noi

poartă o rană nevăzută,

un gol emoțional pe care îl umplem

cu lucruri care nu ne fac decât să murim puțin câte puțin.

Nu susținem comportamentele acestea,

dar în fiecare dintre noi

există o fărâmă de aceleași răni,

de aceleași greșeli,

pentru că nu știm să vindecăm,

nu știm cum să trăim într-o lume care ne învață să uităm.

Vrem să condamnăm,

vrem să adâncim ura în aceste răni,

dar trebuie să înțelegem:

suntem toți rezultatul unui sistem

care nu știe cum să vindece,

cum să iubim fără frică, fără egoism.

Poate că, într-o lume mai bună,

copiii noștri nu ar vrea să-și vândă corpul,

nu ar căuta droguri pentru a simți că trăiesc,

pentru că nu am mai lăsa durerea să le definească viața.

Diana a rugat pe Domnul: "da, Doamne, sa fiu sotie.

m-am pocait aseara, constiinta-i ca cloramin,

masina far’ de-acoperis inca-mi mai trebuie mie,

dar sot mai tare-mi trebuie, te rog, da-mi, Doamne! Amin!

eu cred in tine, Doamne, stiu, ca ai multa putere,

stiu, ca din tron din ceruri tu ma auzi si ma vezi,

eu veau barbat frumos, tinar, destept si cu-avere,

betivi, zgirciti si saraci, te rog, sa nu-mi recomenzi."

din cer s-a dat jos un inger si a cerut amanunte:

"la ai tai ani, Diana, gindurile prea tare-ti zbor,

dorinta ta cere vreme, pentru ca tu vrei prea multe,

iar Calea Domnului, Diana, nu este Apple Store.

barbatii nu sint telefoane, ca in asa situatii

tu sa le-alegi design-ul, sa s-aiba WI-FI, 4G,

in lumea asta, Diana, n-o sa gasesti complectatii,

oamenii nu se repeta, oamenii-s unici, sa stii."

«Ingerule, - a spus Diana, - eu sint femeie frumoasa,

cind l-am rugat pe Domnul, ce vreau, eu clar i-am spus.

aproape ca nu ies din sala si nu maninc fainoase.

oare nu este clar? eu nu sint ieftin produs.

cite femei triste-n lume, pling pin la urlet si gemet,

«maritata»-i putin pentru mine, principalul "cu cine" si «cum».

am studiat bine piata, stiu foarte sigur ce merit,

in exterior sint perfecta, iar sufletu-mi este bun."

"sa-ti dau ce vrei tu, Diana, sa stii, ca inca se poate,

sot vei avea, desigur, frumos, nu sarac si nici rau,

doar o minuta asteapta, te scriu in baza de date,

acum memoreaza, Diana, numarul de coada al tau.

poti sa-l sculptezi pe piatra sau ca tatuaj pe miina,

numai sa nu-l uiti, Diana, n-o sa-l repet de-o sa vrei,

ce de la tine se cere? - s-astepti, ca rindul sa-ti vina,

scrie: un miliard saizeci si unu, sorry, deja saizeci si trei."

eu fara tine nu am nici patrie si nici macar nume,
nu am casa, un pat propriu si nici pamint sub picioare.
am incercat si n-am putut sa indragesc o-ntreaga lume,
dar, sa ma-ndragostesc in tine, am fost in stare.

sa dau ceasu-nainte c-o ora miine iar voi fi nevoita
si din nou intre noi va fi diferenta de zece mii km si-o ora,
iar privirea ta calda, patrunzatoare si de mine iubita
n-o sa pot s-o imbratisez nici in Adma, Sodoma, Gomorrah.

cu picioarele trecutul usa imi deschide
si eu de el, se pare, ca ma tem demult.
daca-as fuma, acuma o tigara as aprinde.
farima-te. eu ma intorc. eu nu ma uit.

sub epiderma e Antarctida straina,
iar soarele ce ne-ncalzea de mult e stins.
nu-mi spune, ca din nou eu sint de vina.
cu radacini adinci in mine tu te-ai prins.

peste o saptamina imi planific evadarea,
nu pot sa-ti mai ascult nici o minciuna.
tu spui, ca n-o sa plec, ca nu-s de loc in stare,
dar eu te las, plec pentru totdeauna.

sub epiteliu pescarusi de mare zboara,
farima stratul de-amintiri ca gheata gros.
eu plec, chiar daca despatirea nu-i usoara,
eu plec, chiar daca-i foarte dureros.

dar sufletul alunga aceste stoluri.
sint obsedata de ceva ce nu-i al meu.
mi-e greu sa umplu cu ceva tristele goluri,
dar sa te dau cuiva este cu mult mai greu.

din nou cu radacini groase in mine cresti
si asta nu este deloc un semn de bine.
stiu sigur, poeziile mereu mi le citesti,
dar fa-te ca nu-s scrise pentru tine.

maturizarea - ce este asta, poate ca nu as putea spune, 
de si nu prea pare un cuvint deosebit, 
dar, cind intelegi, ca fiinta mai scumpa ca mama pe lume 
nu e, ce parca intr-o secunda a inalbit. 

te superi pe ea, cind de la facebook, instagram te abate, 
unde flori, plimbari cu masina ei iti promit 
si-apoi ea iti spune, sa fii acasa numaidecit la zece jumate. 
spune-ti sincer, ei doar nu te-au iubit. 

te grabesti l-antilnire, unde-n camasa albastra te-asteapta, 
te saruta fierbinte si apoi in brate te stringe, 
iar tu esti deja gata sa crezi in orice cuvint, orice soapta 
si spui ca-l iubesti, iar mama va plinge. 

ii strigi ca vesela ieri de trei ori ai spalat si azi nu mai vrei, 
pornesti iar notebookul si nu ai regrete, 
dar nu te gindesti, ca pe cea mai scumpa dintre femei 
viata grea o farima cu viteza unei comete, 

(femeea ce te-a crescut asa mare, te-a ingrijit fara frica, 
femeea ce poate ierta a suta si mia oara) 
si poate cindva, peste ani, in pierduta de mult mica fiica 
la volumul intreg sentimente o sa apara. 

maturizarea, ce e? eu inca nu stiu sensul acestui cuvint, 
dar promit, c-o sa spal vesela si azi si miine 
si tot ce-i posibil, doar ca sa scad din viteza acestui vint, 
ca sa n-o ia pe mama de linga mine. 

nu, nu mai vreau sa fiu copil, mi-a ajuns copilaria pe veci, 
ca la scoala stiintele, si-a lumii enciclopedie, 
dar nu vreau, ca cindva peste ani zeci, douazeci, treizeci 
sa ma-ntorc iar la mama, iar casa sa fie pustie. 
 

El e rece, e atit de rece,

Buzele ii sint asa-nghetate.

Chiar si vremea rea repede trece,

Ins-a lui mereu cu viscol bate.

Poate sint de-acum doar o straina,

Poate c-au inchis deja caldura -

Dar cu el mereu capat angina

Si nu-mi pot scadea temperatura.

Oamenii au nevoie de iubire,

Ca sa se-ncalzeasca, cind e gerul,

Dar inima lui, fara-ndoire,

E mai rece decit frigiderul.

De la el iau bronsite acute -

Focul nostru n-are cum s-apara,

Iar atunci, cind o sa ma sarute,

Voi muri de tusa pulmonara.