nimic bun

si daca miine va fi mult mai bine,

sa-mi spui despre asta sau mai bine sa-mi cinti.

deja nu mai trec fiori reci prin mine,

cind imi amintesc momente fierbinti.

si daca miine vom muri in furtuna,

sa fii fericit, ca nu-i nevoie sa fugi.

eu nu te iubesc si, daca nu ti-e totuna,

poti azi sa vii si-ncet sa ma distrugi.

mi-e frica, ca miine n-o sa fie mai bine,

iar sa respiram ne va fi foarte greu.

eu stiu, sa ating tot nervul din tine,

iar tu stii, unde e sufletul meu.

uneori despre tine amuzant lumea-mi spune -

zgircit astepti, ca sa scriu versuri noi.

dar sa stii, la final, cind punct se va pune,

viu va ramine doar unul din doi.

si, daca victoria eu voi detine,

n-o sa mai iau pixu-n miina si nu voi mai scri.

eu nu te iubesc, dar cunosc foarte bine

a ochilor tai 50 de nuante de gri.

sinteti minunat, aveti cinste deplina,

fidel, ideal, prieten la greu.

dintre noi doi doar eu sint de vina.

sinteti bun, monstru sint eu.

imi dati soarele, eu sint amatoare de noapte.

rautate ascund sub grimasa.

cu credinta imi dati din suflet o parte.

sinteti bun, iar eu nemiloasa.

eu v-aduc suferinta, asta imi place,

iar iubirea v-o calc in picioare,

si de asta, mai bine, lasati-ma-n pace.

sinteti bun, eu sint o teroare.

cu picioarele trecutul usa imi deschide
si eu de el, se pare, ca ma tem demult.
daca-as fuma, acuma o tigara as aprinde.
farima-te. eu ma intorc. eu nu ma uit.

sub epiderma e Antarctida straina,
iar soarele ce ne-ncalzea de mult e stins.
nu-mi spune, ca din nou eu sint de vina.
cu radacini adinci in mine tu te-ai prins.

peste o saptamina imi planific evadarea,
nu pot sa-ti mai ascult nici o minciuna.
tu spui, ca n-o sa plec, ca nu-s de loc in stare,
dar eu te las, plec pentru totdeauna.

sub epiteliu pescarusi de mare zboara,
farima stratul de-amintiri ca gheata gros.
eu plec, chiar daca despatirea nu-i usoara,
eu plec, chiar daca-i foarte dureros.

dar sufletul alunga aceste stoluri.
sint obsedata de ceva ce nu-i al meu.
mi-e greu sa umplu cu ceva tristele goluri,
dar sa te dau cuiva este cu mult mai greu.

din nou cu radacini groase in mine cresti
si asta nu este deloc un semn de bine.
stiu sigur, poeziile mereu mi le citesti,
dar fa-te ca nu-s scrise pentru tine.

daca as fi Shakespeare, as scrie un sonet,

in ritm cu inimile noastre, sufleteste.

eu te iubesc asa, ca un poet.

asta e mai adinc, decit lumea iubeste.

scumpul meu, recunosc, sint bolnava, fara speranta.

medicina e neputincioasa, doctorii ce sa faca, nu stiu.

violez aspru si nemilos cu trecutul visele de dimineata,

cind ma trezesc de la plinsetul nenascutului nostru fiu.

primavara-a venit , dar vintul nu inceteaza sa bata.

eu traiesc la timpul trecut imperfect - al meu si al tau.

de-as putea, as intoarce, ce a fost intre noi doi odata:

poezii, sarutari, fericire, chiar si ceea ce-a fost mai rau.

boala mea-i incurabila si traieste in mine, vrei sau nu vrei,

(tot ce-a fost in trecut, ce-am trait foarte greu putrezeste),

dar, prin zimbete si incurajari a vechilor prieteni ai mei,

eu sint vie!, eu traiesc fara tine si se pare, ca-mi reuseste.

scumpul meu, nu uita sa zimbesti si, te rog, traieste-n realitate,

niciodata sa nu te pierzi in ceilalti si mereu fii sincer cu tine.

intre noi, (de la mine la tine) - zeci de versuri triste, epuizate

si foarte multa iubire cu alta, intre noi, (de la tine la mine).

El e rece, e atit de rece,

Buzele ii sint asa-nghetate.

Chiar si vremea rea repede trece,

Ins-a lui mereu cu viscol bate.

Poate sint de-acum doar o straina,

Poate c-au inchis deja caldura -

Dar cu el mereu capat angina

Si nu-mi pot scadea temperatura.

Oamenii au nevoie de iubire,

Ca sa se-ncalzeasca, cind e gerul,

Dar inima lui, fara-ndoire,

E mai rece decit frigiderul.

De la el iau bronsite acute -

Focul nostru n-are cum s-apara,

Iar atunci, cind o sa ma sarute,

Voi muri de tusa pulmonara.

E beznă-n zori și-n miez de amiază,

Pustiu e satul cel întins pe vale,

Icoana-n drum cu ochii goi veghează,

Cum vântul șuieră prin case goale.

Fântâna plânge singură sub vii,

Biserica demult stă încuiată,

Iar ruga nu mai suie către fii,

Și crucea s-a sfărâmat sub piatră.

La stână urlă lupii după oi,

Iar clopotul stă mut și fără sfoară,

Acum nu sunt nici griji și nici nevoi,

Pe strâmta și tăcuta ulicioară.

Prin gardul frânt e câmp de păpădie,

La geamul școlii crește-un rug păgân,

Iar clasa întâi de multă vreme e pustie,

Căci pe pereți se scurge-un alfabet bătrân.

Sub streșini plâng ulucele crăpate,

Iar dușumeaua urlă după pași…

Ce boală Doamne ai vărsat în sate,

De sunt pustii și fără de urmași?

Melodia mării, cântecul sălbatic,

În valuri se pierde și-n vânt se ridică.

O simfonie nesfârșită, ce-ți atinge inima,

Cu sunete blânde și putere divină.

Pe plaja pustie, nisipul strălucește,

Valurile dansează și soarele răsare.

Melodia mării ne cheamă să visăm,

Să simțim libertatea și să ne eliberăm.

În adierea vântului, se aude un suspin,

Pescărușii zboară într-un dans ușor.

Melodia mării ne umple de bucurie,

Ne aduce liniștea și o nouă energie.

Valurile se sparg cu putere pe stânci,

Un cor de scoici cântă în armonii divine.

Melodia mării ne îmbracă în albastru,

Ne învăluie cu mister și cu dor.

Pe malul nisipos, picioarele se scufundă,

În valurile calde, ca o îmbrățișare tandră.

Melodia mării ne cheamă să călătorim,

Spre orizonturi noi, într-un vis nemuritor.

Când soarele apune și cerul se aprinde,

Melodia mării rămâne mereu în suflet.

O amintire vie, ce ne aduce bucurie,

Și ne face să simțim că suntem parte din eternitate.

E erou, puternic, nenfricat,

Maestos pe calea lui,

Mergând, ușor și minunat,

Ca un copil, fără grijă-n viața lui!

Stiu ca o sa ies,

Din casa, o sa vezi

Cum ma duc in tramvai, 

Cucăştile înureche Vai!

Dar mai stiu că mă şi-ntorc,

Slab si greu ca un porc.

Si m-arunc in pat si ca o mâță torc.

Ba nu, los scuzienton!

Zâmbetu mi se ridică pe buze,

Ca vai ce videoclip amuzant mi-a aparut,

Vai că se pupă Trump cu Clinton,

Căcaturi ce-mi apar pe telefon,

Seara când incerc să dorm,

Când mai apare üûn corn.

Dar Dacą-ṣ fi maï deṣtept,

ş dacă,

Mi-aş ridica mai sus în pept,

Ñicăieri nar mai părea ciudat,

Si dacă-şdormi mai correct,

Tăt-ar fi mai biñe.

Dar eu am tras deja de frâñe,

Fārā sã-mi dau sama daca-ì biñie.

Călătoresc mereu prin a mea țară,

Și văd cum mulți români o părăsec,

Și nu cumva că n-ar fi una frumoasă

Și pentru că aici de muncă nu găsesc

Cândva eram peste 22 de milioane

Aici stăpâni pe-a noastră Românie,

Acum suntem aproape 16 milioane

Și nici acestia nu viețuim în armonie

Pe drumul meu prin țara mea de dor

Din nord spre sud și către est și vest,

Minunății la fiecare pas eu întâlnesc

Și ochiul mi-l încântă când le privesc

Nu sunt nostalgicul după trecut

Și nici să plâng că aș avea nevoi,

Dar am o vârstă și văd că nu e bine

Când bombe cad in lume și-i război

Mereu îmi pun multe-ntrebări

La care n-am primit răspunsuri,

Cum ar putea un om pe pământ

Să fie fericit, făra trăi cu lipsuri

Mă sui pe vârf, pe muntele Ceahlău

Și de aici privesc cum curge Bistrița,

Sunt printre nori și-aș vrea mai sus

Dar n-am cârlig și să-mi agăț scărița

Și-atunci privirea mi-o arunc în zare

Și bat departe către Marea Neagră,

Gândul mă poartă puțin prin deltă

Vai ce frumos, însă cobor că-i seară

Pentru ce văd vă chem în astă țară

Pe mame, tați, bunici, copii, nepoți,

Sunteți printre străini cam 6 milioane

Ce bine-ar fi să fim acasă, mâine, toți!

Tăcerea nu vine brusc.

Are un sunet discret

ca vibrația unui telefon

uitat pe masă.

Lumina alunecă pe pereți

fără să ceară atenție

iar ora se desface

în minute fragile.

Deschid fereastra

nu pentru aer

ci pentru spațiul dintre gânduri

unde nimeni nu mă caută.

Cuvintele rămân nefolosite

într-un colț de memorie

ca aplicații închise

care încă știu ce-au fost.

Respir mai rar

și lumea face la fel

ca și cum am fi decis

de comun acord.

Că uneori

cea mai importantă notificare

nu apare pe ecran

ci în liniștea

care rămâne.