Ai o menire,ai un dar

Câteodată vine ploaia,

Lăcrimând pereții,

Întunecând odaia 

În surâsul dimineții...

Uneori ne fulgeră 

Din cerul prăfuit 

Gândul care tulbură 

Obișnuitul circuit..

Din când în când e ceață 

Și umbre mișcătoare 

Privirea ne îngheață 

Sub febrilul soare..

Sporadic ne inundă 

Liniștea din hol,

Ce tremură -n oglindă 

Și ne prăbușim in gol...

De- aș pleca în pelerinaj,spre exemplu 

Prin nopți și zile de reculegere,

Aș ridica iubirii un templu 

Din pânză de stele și -un pumn de pulbere.

De-aș ajunge -n deșertul pustiu,

Unde nisipul pașii mi-i îngroapă,

Aș desena pe -al meu cer cenușiu 

Un râu de lacrimi sub pleoapă.

Prin bătrânul codru de m-aș rătăci,

M-aș preschimba în nălucă fugară,

Ce s-ar topi în umbră,cât ai clipi,

Tânjind să rămână solitară.

De-aș urca pe muntele uitat,

Mi-ar crește aripi frânte .

Cu numele tău pe piatră crestat,

Să -mi fac din jurăminte punte.

În spuma mării de -aș pluti,

Mi-ar bate inimă de sare.

Cânt de sirenă m-ar ispiti,

Furnicându-mä până -n picioare.

De m-aș topi în negură deasă 

Aș sufla și -n stropi de gheață;

Tainic de trupul tău atrasă,

Să revin din nou la viață.

Ani de a rândul ne leagă 

Idila noastră clandestină;

Blamați de o lume -ntreagä,

Noi ne iubim fără vină..

Răscoliți de vânt și ploi,

Împroșcați cu vorbe grele;

Nu ne lepădăm de noi

În pofida gurilor rele.

Născuți unul pentru altul,

Suntem stoici ca o stâncă;

Cuibărim in noi păcatul,

Chiar de cerul se oftică.

Ori ne frige ,ori de îngheață 

Ochii lor din umbră,

Nu ne vom topi în ceață,

Ori că doare,ori de tulbură..

Pășim pe -un câmp minat,

Cât vom rezista,nu știu 

Statului de renegat,

Căutând în van refugiu..

Totu-n jur se prăbușește,

Pe loc, cât ai zice pește,

Când năpasta îți surâde 

Și ironic te surprinde.

Și nu vezi nici o scăpare 

Lipsit de vlagă și culoare ,

Te scufunzi în neputință 

Și te macini în căință.

Te întrebi,cu ce ai greșit?..

Cât mai ai de pătimit?..

Te revolți și strigi la Cer,

Destinul tău ți -e un Mister..

Te-ncearcă pe nepregătite,

Chiar te scoate din sărite!..

Tragi un Zeu la socoteală 

Fără echivoc ori fereală:

-Cu ce mă -ntămpini mâine,

Spune -mi Doamne,tu stăpâne..

E nemilos și nu ți răspunde,

Undeva-n etern se -ascunde.

Între două lumi te zbați 

Cu ochii obosiți, umflați,

Privești zarea nebuloasă 

Și -nduri viața ta spinoasă...

Ferice de omul simplu,

Ce nu aleargă după vise,

Satisfăcut de trai modest;

Veritabil,un exemplu.

Iar pentru cele nepermise,

Nu -ar face vreun gest.

Clipa o trăiește din plin,

Străin de goluri ori frustrări,

De temeri ori eșecuri.

Împăcat cu al său destin,

Nu se plânge de urmări,

Nu se împiedică de fleacuri..

Spirit liber,chiar naiv,

Nu duce lipsă de nimic,

Căci se simte împlinit.

Nu caută vreun motiv,

Să -l deprime ceva psihic,;

Este mereu mulțumit.

Chiar de-i absolut banal,

Este putred de bogat,

Neatins de metehnele firii;

Trăiește intens, natural 

În al său umil regat 

Sub adăpostul fericirii..

S-a scurs amar de vreme;

Sortiți să ne dezbinăm,

Ne -am înstrăinat de noi...

Acu ne frământă dileme,

Din amintiri depănăm,

Călcând un pas înapoi..

Creasem un fel de conexiune 

In căutarea de -o verigă,

Ce ne-ar uni din nou..

Cea mai bună versiune;

Chemarea sângelui strigă 

In tăcerea inimii ca un ecou;

Pt cei ce se regăsesc cândva 

Și nopțile au plâns de dor,

Simțind absența real.

Ori timpul ne răcise cumva;

Captivi Intr -un decor 

Ne intersectăm formal..

Ne rătăcisem la răscruce 

Și ne -am rupt de ce ne leagă 

Dintr-un motiv cert meschin..

In loc să împărțim emoția dulce,

Fugim în lumea largă,

Smulgând din piept suspin..

Cred cu tărie în soartă 

La clipa unei revederi,

Oricât de mult as îndura;

Inima în gând vă poartă 

Pe înruditele cărări,

Incerc să dreg ruptura..

Am stat prea mult în umbră, Doamne,

și ochii mi s-au deprins cu bezna.

Am învățat să pipăi zidurile sufletului

ca un orb,

și mi-am făcut din întuneric un adăpost.

Dar într-o zi — sau poate noapte —

Tu ai intrat cu o rază,

nu cu vuiet, ci cu o liniște orbitoare.

Și am văzut ce înseamnă

frumusețea Luminii.

Nu e doar strălucire,

e mângâiere.

Nu e doar adevăr,

e căldură care nu arde,

ci te adună din risipire.

Frumusețea Luminii,

e că nu țipă ca să fie văzută,

ci rămâne, răbdătoare,

până o lași să intre.

E o prezență care nu se impune,

dar fără ea, totul se frânge.

O, Doamne,

fă-mă o fereastră spre Lumina Ta.

Nu mă lăsa să mă închid iar în mine.

Scoate-mi întunericul din oase

și așază acolo tăcerea Luminii.

Lasă-mă să văd chipul Tău în lucrurile mici:

într-un fir de iarbă,

într-o lacrimă care cade și curăță,

într-un om care iartă.

Tu ești Frumusețea Luminii,

nu pentru că ești văzut,

ci pentru că, văzându-Te,

începem și noi să fim,

scântei de Lumină.

Acum serile devenit-aureci,cumplite

Şi straăzile sunt un haos puternic ce tulbura inimile dezgolite

Ştiu si a ea e,

Dar nu ştiu la ce să mă aştept

Facem schimb de inimi să-ți vezi în ea chipul cel senin?

Cum cuvintele tăioase s-au înfipt ca un cuțit în carne

Sub amintiri de pe retină care-n tăcere îți mai revin?

Orice lacrimă de-a ta a umplut destule oceane...

A.A

Diminețile nu mai încep cu soarele,

ci cu alarma

care ne scoate din vise

ca dintr-o aplicație închișă brusc.

străzile curg în grabă,

oameni cu căști în urechi,

fiecare ascultă altă lume

și o numește realitate.

Ne spunem: „sunt bine”

prin mesaje scurte,

ca și cum emoțiile

ar consuma prea multă baterie.

Uneori aș vrea să apăs pe pauză,

să pun viața pe mod avion,

să nu mai ajungă nimic la mine

în afară de liniște.

Pentru că dincolo de zgomot,

de like-uri și semnale slabe,

încă există un eu

care nu are nevoie să fie încărcat.

Există un loc în lume
unde nu mai plânge nimeni.
Acolo stau toate lacrimile
care n-au apucat să cadă.
Sunt păstrate în borcane de sticlă,
etichetate:
„Mama”,
„Octombrie”,
„A fost, dar nu mai e.”

Timpul acolo
nu mai merge.
Stă.
A obosit și el
să treacă degeaba.

Renunță pentru Dumnezeu la gândul de mărire,

Smerenia e drumul drept, izvor de nemurire.

Modest e cel ce-n taina Lui își poartă alinarea

Și-n loc de aur pământesc primește iertarea.

Iubește-ți aproapele și-ți cinstește părinții,

Că-n lacrima lor caldă stau comorile sfinte.

Nu-n bogății pieritoare, ci-n darul iubirii

Se înalță sufletul curat spre cerul mântuirii.

Caută-n toate pacea și lasă dor lumesc,

Că-n cele cerești ascunde Domnul tot ce-i firesc,

Cine renunță lumii, spre El călătorește

Și-n harul cel divin, o viață nouă înflorește.