P.S.

E fadă orice amintire,

Iar visu-mi dănţuie pe-un gând,

Strivesc cu lacrimi a mea nenorocire,

Şi mă predau în faţa zeilor înfrânt.

În lanţuri zace al meu suflet,

Şi-i biciuit de tragice năpaste,

Mi-e fuga un apocaliptic umblet,

 Divina suliţă mă-npunge-n coaste.

Lumini îmi obosesc privirea,

Iar oboseala carnea-mi stoarce,

Durerea mi-e servită cu de-a sila,

Doar moartea…ea mă lasă în pace.

Îmi murmur doine suspinând,

Căci stramoşesc îmi este chinul,

Ai mei, cu toţii, rând pe rând,

În patimi şi-au trăit destinul.

Într-o picătură de timp,
unde cerul atinge pământul,
mă pierd și mă regăsesc.

Nici eu, nici tu, doar suflul.
Un cântec ce nu-și cere glasul.

Deschide ochii
în inima liniștii,
unde valurile uită de țărmuri
și devin ocean.

Să poți mai mult dar tu nevrând în ignoranță mulțumit de sine să rămâi;

Și așteptând nimicul ce sosește-n fiecare clipă,

Neștiind ce vrei sau nu,

Chiar dăruit de zei fiind;

Strâmbându-te la ei și înjurând locașul lor cel sfânt

Pari fericit!

Halal asemenea trăire fără viețuire!

Căci mediocritatea te alege chiar pe tine,

Doar dacă ești amicul ei loial!

Nevrând să-ți înțelegi menirea spirituală,

Ci judecând doar prin instincte și stomac,

Vai bietul om!

Fie bogat avar, sărac ori gospodar de rând

Căci nu-i tot una îngerul cu-n drac,

Cel harnic cu leneșul trândav,

Iar învățatul să-l pui egal cu prostul îngâmfat!

Toți vor ajunge ,cum se spune popular,

Pământ de flori sau țigla de pe casă!

Dar asta-i altă povestire tristă,

Ce loc aici nu văd să aibă...

Și totuși se naște o-ntrebare:

Ce poate fi mai groaznic

Să mori fără virtuți și mediocru,

Precum un biet măgar în nepăsare se sfârșește!

(10 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Într-o poiană în pădure,

Unde îs multe fragi şi mure.

Se spune că a stat odată,

Albă ca Zăpada noastră.

Şi avea şapte pitici,

Unii mari şi alţii mici.

De ea s-au îndrăgostit,

Şi-o iubeau necontenit.

Şi-o iubeau, şi-o adorau,

Cu ea toţi ei se jucau.

Când veneau din fund de mână,

O vedeau ca pe o zână.

Şapte pitici, ce erau afurisiţi,

Unii mari şi alţii mici.

După ce seara mâncau,

Cu ea dragoste făceau.

Dragă Alba cum îţi place,

O întrebă Înţeleptul în şoapte?

Ruşinosul stă şi aşteaptă,

Răspunsul ca să îl primească.

Bucurosul şi Hap Ciu,

De la început ei ştiu.

Că atunci când rândul le vine,

Bucuroşi ei o să fie. Somnorosul,

Mutulică, Dau la buci şi nu au frică.

Căci la final vine bossul, Ăla rău, morocănosul.

Unii o iau pe la spate,

Că la doamnă aşa îi place.

Unii io trag sus încet,

Că acolo au mult succes.

Alţii în patru labe o pun,

Că îi futaiul cel mai bun.

Alţii îi dau un număr, două,

În poziţia şaizeci şi nouă.

Şi uite după o noapte întreagă,

Ea Alba ca Zăpada noastră.

Este acum terminată,

Că piticii au tras-o toată.

Albă ca Zăpada îi tare fericită,

De pitici că a fost iubită.

În căsuţa fermecată,

Chiar în păduricea deasă !

Aşa departe stã înţelepciunea

De gândul oricãrui nepãsãtor!

Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã

Şi mai lipitã coada, de topor.

El nu e deranjat defel, sãracul,

Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.

Ba-i mulţumit, având stimã de sine

Şi zice cã aşa e felul lui...

Nu are nici mustrãri de conştiinţã,

Cã pierde-atâta vreme în zadar

Ci, din pocalul firii, socoteşte

Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.

Îşi vânturã secundele, de-a dreptul

Şi crede c-are vreme, berechet,

Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã

Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...

Mă uit în jur si, nu-nteleg,

De unde vine, atâta răutate,

Aș vrea s-adun și, să culeg,

Un mic buchet, de bunătate

Ma rog si, zilnic mă închin,

Și îmi doresc, eu, cu ardoare,

Să văd mereu, Cerul senin,

Și Soarele, cum după nor apare

Dar parcă, a mea ruga zboară,

Și-mi pun mereu o întrebare,

De ce norii, mai rar coboară,

Și nici atunci, nu lasă apa roditoare?

Când mic copil, creșteam în sat,

Îmi amintesc, de cele 4 anotimpuri,

Ca ele azi și, omul s-a schimbat,

Și noi trăim, în rătăcire, alte vremuri

Ne punem întrebări, fără răspunsuri,

Vedem, că tot mai rău, e, pe pământ,

Și ne expunem, permanent la riscuri,

Și nimic sfânt, nu mai e, în cuvânt

Suntem, din ce în ce, mai mândri,

Și lacomi, fără nicio cumpătare,

Cu toții am uitat, să mai fim tandri,

Și uneori chiar mânioși, fără răbdare

Avem cu toții, iubire mare de arginți,

Si ne lipsește, dragostea aproapelui,

Nu știm ce-nseamnă, să fim smeriți,

Avem doar grija trupului și, nu și a sufletului

Cu cel sărac, nu suntem milostivi,

Să-l bucurăm, cât de puțin se poate,

În lumea noastră, suntem captivi,

Și adunăm muncind și, zi și noapte

Vedem cu ochii noștri, nedreptatea,

Și judecăm ușor, cu măsuri diferite,

Si implorăm mereu, Divinitatea,

Să ne ajute și, să-navem suferințe

Nu știm și, nici nu vrem a mai ierta,

Pe cei ce credem, că ne-au greșit,

Și nici să dăm, din pâinea câștigată,

Celor ce-n viață, norocul le-a lipsit

Dacă deschidem, bine, ochii minții,

Vedem în clar, când Sus plecăm,

Cum toți suntem egali, în fața morții,

Nimic material, nici bani, noi nu luăm

Așa că pe pământ, cât mai trăim,

Să nu uităm, să facem fapte bune,

Că doar așa și, nu altfel ne-nbogățim,

Și-n Cartea Vieții, noi vom purta..un nume!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Cind noi ne-am despartit pentru ultima data,

Era a suta zecea si ULTIMA - asta precis.

Undeva, pe Arbat, in noaptea intunecata

Un felinar de tristele s-a stins.

Ne-am parasit unul pe altul fara-ndoire,

Teatral trintind usa, fara a privi inapoi,

Tot la fel cum cindva ne-am jurat din iubire,

Sa-ntilnim batrinetea in doi.

Tot la fel cum cindva ne trezeam dimineata

Impreuna, iubindu-ne cu-adevarat,

Dar apoi fericire-a fost acoperita de ceata

Si noi doi in razboi am intrat. 

Si vreodata de vei vedea trist, in noapte

Un felinar ce-nceteaza sa bata pe strada, in gara,

Sa stii, ca noi doi undeva iarasi, poate

Ne despartim pentru ultima oara.

si daca miine va fi mult mai bine,

sa-mi spui despre asta sau mai bine sa-mi cinti.

deja nu mai trec fiori reci prin mine,

cind imi amintesc momente fierbinti.

si daca miine vom muri in furtuna,

sa fii fericit, ca nu-i nevoie sa fugi.

eu nu te iubesc si, daca nu ti-e totuna,

poti azi sa vii si-ncet sa ma distrugi.

mi-e frica, ca miine n-o sa fie mai bine,

iar sa respiram ne va fi foarte greu.

eu stiu, sa ating tot nervul din tine,

iar tu stii, unde e sufletul meu.

uneori despre tine amuzant lumea-mi spune -

zgircit astepti, ca sa scriu versuri noi.

dar sa stii, la final, cind punct se va pune,

viu va ramine doar unul din doi.

si, daca victoria eu voi detine,

n-o sa mai iau pixu-n miina si nu voi mai scri.

eu nu te iubesc, dar cunosc foarte bine

a ochilor tai 50 de nuante de gri.

maturizarea - ce este asta, poate ca nu as putea spune, 
de si nu prea pare un cuvint deosebit, 
dar, cind intelegi, ca fiinta mai scumpa ca mama pe lume 
nu e, ce parca intr-o secunda a inalbit. 

te superi pe ea, cind de la facebook, instagram te abate, 
unde flori, plimbari cu masina ei iti promit 
si-apoi ea iti spune, sa fii acasa numaidecit la zece jumate. 
spune-ti sincer, ei doar nu te-au iubit. 

te grabesti l-antilnire, unde-n camasa albastra te-asteapta, 
te saruta fierbinte si apoi in brate te stringe, 
iar tu esti deja gata sa crezi in orice cuvint, orice soapta 
si spui ca-l iubesti, iar mama va plinge. 

ii strigi ca vesela ieri de trei ori ai spalat si azi nu mai vrei, 
pornesti iar notebookul si nu ai regrete, 
dar nu te gindesti, ca pe cea mai scumpa dintre femei 
viata grea o farima cu viteza unei comete, 

(femeea ce te-a crescut asa mare, te-a ingrijit fara frica, 
femeea ce poate ierta a suta si mia oara) 
si poate cindva, peste ani, in pierduta de mult mica fiica 
la volumul intreg sentimente o sa apara. 

maturizarea, ce e? eu inca nu stiu sensul acestui cuvint, 
dar promit, c-o sa spal vesela si azi si miine 
si tot ce-i posibil, doar ca sa scad din viteza acestui vint, 
ca sa n-o ia pe mama de linga mine. 

nu, nu mai vreau sa fiu copil, mi-a ajuns copilaria pe veci, 
ca la scoala stiintele, si-a lumii enciclopedie, 
dar nu vreau, ca cindva peste ani zeci, douazeci, treizeci 
sa ma-ntorc iar la mama, iar casa sa fie pustie. 
 

oamenii sint rai, ades fac prostii,
sint sigura, urmaresti acesta multime.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii,
si-acestea oricum sint scrise de mine.

oamenii sint rai, inauntru-s pustii,
pe fata au masti,- sindromu-i tare acut.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii.
in mine ce-i bun? nimic, absolut.

El e rece, e atit de rece,

Buzele ii sint asa-nghetate.

Chiar si vremea rea repede trece,

Ins-a lui mereu cu viscol bate.

Poate sint de-acum doar o straina,

Poate c-au inchis deja caldura -

Dar cu el mereu capat angina

Si nu-mi pot scadea temperatura.

Oamenii au nevoie de iubire,

Ca sa se-ncalzeasca, cind e gerul,

Dar inima lui, fara-ndoire,

E mai rece decit frigiderul.

De la el iau bronsite acute -

Focul nostru n-are cum s-apara,

Iar atunci, cind o sa ma sarute,

Voi muri de tusa pulmonara.

cu picioarele trecutul usa imi deschide
si eu de el, se pare, ca ma tem demult.
daca-as fuma, acuma o tigara as aprinde.
farima-te. eu ma intorc. eu nu ma uit.

sub epiderma e Antarctida straina,
iar soarele ce ne-ncalzea de mult e stins.
nu-mi spune, ca din nou eu sint de vina.
cu radacini adinci in mine tu te-ai prins.

peste o saptamina imi planific evadarea,
nu pot sa-ti mai ascult nici o minciuna.
tu spui, ca n-o sa plec, ca nu-s de loc in stare,
dar eu te las, plec pentru totdeauna.

sub epiteliu pescarusi de mare zboara,
farima stratul de-amintiri ca gheata gros.
eu plec, chiar daca despatirea nu-i usoara,
eu plec, chiar daca-i foarte dureros.

dar sufletul alunga aceste stoluri.
sint obsedata de ceva ce nu-i al meu.
mi-e greu sa umplu cu ceva tristele goluri,
dar sa te dau cuiva este cu mult mai greu.

din nou cu radacini groase in mine cresti
si asta nu este deloc un semn de bine.
stiu sigur, poeziile mereu mi le citesti,
dar fa-te ca nu-s scrise pentru tine.