✨ Ochii de cristale 3. Tristețea

În umbra serii,

Se se plimbă cântarea de dor, 

Pe culmea durerii, 

Se renaște un blând amor. 

Privește-mă în ochi tăi de stele,

Ce zboară inima într - o lacrimă,

Ce mă duce cu ele, 

Se aude o patimă. 

Pe raza de petale, 

Strălucește universul colorat, 

În ochii tăi de cristale, 

Eu în culori te-am pictat.

Sa mergem în vremurile îndepărtate, 

Și să zburăm în văzduh,

Și să lăsăm gândurile uitate, 

În amintirea cerului de duh. 

Chipul blând cu un stil lucios 

Mi se răsună un mister gladios

Unde dorințele mele uitate și versurile răspicate

Se duc în vremuri blânde, îndepărtate.

Un glas blând și armonios aș cere 

Cu dor sincer și o dulce mângâiere 

Unde fulgi de mătase îmi șterg lacrimile triste fără durere, 

O rază veselă îmi răsună dorurile armonioase cu o tăcere. 

Fulgii de mătase colorate în catifea, 

Cu o plapămă tristă mă învelește într-o frumoasă timichea, 

Unde te aud mereu în gânduri răsuflate în fericirea mea, 

Ca să aud cântecul neuitat în tristețea mea 

În umbra serii, 

Cu lămpile deschise,

Se aude șoapta cântării, 

Cu drumurile închise. 

Într-o noapte albă de vis, 

Cu privirile tăcute, 

Se plimbă ecoul pe cărări 

Într-un cufăr de stele pierdute.

Tăcerea e albă, 

Și-mi îngheață ochii de cristale, 

Și mă îmbracă într-o nouă salbă, 

În razele tale de petale. 

Un luceafăr de sus, 

Mă mângâie lin cu blândețe, 

Și îmi spunea durerea care mi-a strapuns-o

Într-o privire de tristețe. 

Florile cântă șoptit, 

Într-o natură de argint, 

Pe umbra serii ai venit, 

Chipul tău nu-l mint. 

Acum plutește pe apele de smaralde, 

Și du-te departe în univers, 

Și gândul se dezgheață în dorurile tale calde,

Eu scriu câte un vers. 

Pornește pe galaxia tăcerilor, 

Și zboară între stele și planete, 

Spre izvorul tău al plăcerilor, 

Și te scaldă într - o umbră al suspinărilor.

Visele se pierd în dorința cenușie, 

Și se topesc de dor, 

Într-o sclipire purpurie, 

Îmi răsare un fior. 

Se renaște umbra morții, 

Pe calea tăcută de vis, 

Și mă duce în voia sorții, 

Unde cuvintele triste l-am zis.

Într-un ocean de patimi, 

Mă scufundă zarea, 

Și izvorul plânge în lacrimi, 

Unde mă găsește chemarea?

Întunericul mă cuprinde, 

Și mă sfâșie în spini durerii, 

Și în lanțurile pierzării mă prinde,

Să umilesc zi și noapte. 

— Of, de aș trăi până la un infinit,

Și să zbor cu petalele de safir, 

Într-o singurătate pură care nu ai venit, 

În ochii tăi de potir. 

Acum lasă singur și sa sufăr, 

Pe umbra lacrimi ce nu mă lasă, 

Și îmi curg din ochii petale de nufăr, 

Se întoarce sufletul stins acasă. 

Și ma acoperă într-o ramură de aur, 

Căci universul mă cere, 

Să mă ducă departe în tezaur, 

Și gândurile mele nu le-aș cere. 

Acum toată lumea se îngheată, 

Și florile se ofilesc, 

Și inima îmi îngheață, 

Căci pe tine mult te iubesc. 

Acum dormi împace, 

Cu chipul senin și etern, 

Suspinarea ta ce tace. 

Sufletul tău pleacă în inima maternă. 

În noaptea albă, visele se pierd, 

Eu pe tine în brațul meu, te aștept, 

Aplecată-n inima purpurie,

Chipul tău este drept. 

Visele călătoare ce cântă,

În lacrima pură se aude o oglindă, 

Pe cerul azuriu se avântă, 

Stelele aplecate cu o privire timidă. 

Pe câmpul de stele, noaptea e albă

Ciripind dorințele revărsate de dor, 

Se aude o melancolie, îmbrăcată - ntr-o salbă,

Pe cerul stelat, privirea ta e amor. 

Cum luna răsare, inima se așterne 

Cu privirea ei albă, el vorbește 

Sufletul dornic cu muzicile eterne 

Lacrima suspinată șoptește. 

Într-un univers ce nu se aude, 

Pădurea tace, doarme - n smarald 

Cu păsările oftând, cu dorurile surde, 

Într-o noapte purpurie, amorul e cald. 

Un gardian al lunii, cu privirii de durerii, 

Te privește - n spinii cu fiorul dulce, 

Pe ramura stelelor plină de cântării, 

Somnul dornic să te culce. 

O, geană dulce ce cazi într-o lacrimă de mare 

Într-o noapte întunecată de vis, 

În universul auriu, noaptea e o visare 

— Pune-ți dorința cum ți-am zis. 

Stele de smaralde, suflete luminate, 

Suspinări deșarte, vremuri îndepărtate, 

Între cântării de melancolie și vise suspinate, 

Se revarsă povestea cu zile uitate. 

Într-un codru ce nu e de spus, 

Pe drumul argintiu ai pornit, 

În noaptea albă, visele tale ți le-am spus, 

Într-un cufăr de stele, tu m-ai promis. 

Primăvară dulce, 

Care tu înflorești din tei, 

Și florile care răsar, să se culce, 

Lângă mila dragostei. 

Iarna se duce cu al ei gând, 

Și păsările ciripesc, 

Și se duc în văzduh, zburând, 

Spre vremurile îndepărtate. 

Ochii tăi de argint ce strălucesc, 

Și mintea ta se purifică în parfum, 

Și stele tale ce lucesc,

Se sparg în fum. 

— O, sufletul meu de primăvară,

De s-ar stinge în pustii,

Câtă suferință s-ar duce în povară,

La tristețea liniștii. 

Să merg cu tine, 

Mergând pe o rază de soare, 

Pe blândul luceafăr de sus,

Să fiu cu tine singur ca într-o închisoare. 

Pe universul primăverii, 

Lacrima ta plânge, 

Și o strânge la pieptul durerii, 

Amorul tău se înfrânge. 

Cuvintele mele se-nchid,

Și ochii  tăi s-au stins,

Și sufletul ei luminând, se deschide 

Geana ta de cristal s-a aprins.

Iarba răsare, natura se bucură, 

Florile cântă, iar copaci se-nveselesc,

Și ne acoperă într-o pătură

Spunând : noapte bună. 

Visele mele strălucesc, 

Într-un codru de diamant, 

Și de demult te iubesc, 

Într-o privire de gheață. 

Ochii de stele, 

Ce zboară în ecoul sufletelor 

Și adie tristețea printre rămurele, 

În visul dorințelor. 

M-oi prăbuși târziu,

În zbucium neîncetat,

Pe-o lacrimă de fiu,

Între suspin și oftat.

Mă strigă al vremii glas,

Din iarba peste piept,

Și sub al morții pas,

Mă pasc în zori discret.

Hai toamnă și dă-mi frunza,

Rămâi și tu cu mine,

Uscată îmi este buza,

Iar ploaia nu mai vine.

M-am prăbușit devreme,

Într-o tăcere surdă,

Pe umede poeme,

Din lacrima-mi absurdă.

În fiecare drum ce ni se frânge,

rămâne umbra pașilor uitați,

ne-mpleticim prin mama ce ne strânge,

doi rătăciți, ce-am fost odată frați.

Ți-am desenat pe prispa casei amintiri,

dar timpu-a șters urmele blând,

mă uit spre tine și zăresc priviri,

ce se îndreaptă numai spre pământ.

Am fost și foc, și răni, și aceleași visuri,

un joc al umbrelor ce-și caută ecou,

dar când ne strângem, suntem două abisuri,

ori doi străini, legați de-același hău.

Ne sfâșiem tăcerile pe rând,

cuvintele rămân fără de glas,

și-mbătrânim, întruna murmurând, 

de ce nu face celalt primul pas.

Dar într-un colț de suflet ruginim,

cu amintiri ce mușcă din lumină,

doi frați, ce încă ne privim,

dar nu găsim nici țărm, nici rădăcină. 

Culeg din ierni scântei de gheață,

Le fac coroană pentru zei,

Și-n fiecare dimineață, 

Împrăștii moartea peste ei.

Pe umeri port lumina crudă,

Și-o răstignesc pe munți de foc,

Din umbre fac o lume nudă, 

Și-i suflu viață și noroc.

Privesc cum cerul stă să frângă,

Nasc nemurirea prin Cuvânt,

Și las în urma mea să plângă, 

Eternitatea pe pământ.

În palme țin furtuni de argint,

Și le presar pe cerul obosit,

Pe îngeri tandru îi alint,

Vestind că raiul s-a sfârșit. 

Rămâne-un licăr de lumină, 

Cu trâmbițe și harpe fără cânt, 

Iar toți acei cu aură divină, 

Ca drept pedeapsă vor merge pe pământ. 

Să nu îți spui secretul, la nimeni, niciodată, 

Să nu îți verși amarul în cupa nimănui, 

Iubirile să-ți fie, în taină, sub lăcată, 

Iar lacrima n-o plânge pe umărul oricui. 

Să-ţi ţii lumina-n tine, s-o porți ca pe-o făclie, 

Să nu o știe lumea, c-o stinge fără milă, 

Căci ochiul care râde ascunde viclenie, 

Iar râsul lui e-o armă parșivă și abilă. 

Nu-ţi risipi cuvântul pe buze fără sete,

Căci se preface-n zgură în gura celor goi;

Ei calcă în picioare izvoare neînţelese,

Și lasă-n urma lor, doar gustul de noroi.

Păstrează-ţi libertatea ca pe-o comoară vie,

N-o da pe schimbul lumii, pe aur fără rost;

Căci ei îți curmă zborul, te-nchid în colivie,

Și-or frânge peste tine umilu-ți adăpost.

Iar dacă viața vine, să-ţi ceară socoteală,

Nu-ţi apleca genunchii în faţa nimănui;

În tine fă-ţi altarul, chiar dacă o să doară, 

Și răstignit pe cruce, tu, cere mila Lui. 

Umbra mi-a înțepenit pe ușă,

Râde luna din fântână,

Focul vântură plângând cenușă,

Până ziua încet se-ngână.

Noaptea molfăie o ziuă albă,

Pleoapa-mi leagănă un vis ciudat,

Pe ferestre îmi crește iarbă,

Gându-mi paște pe sub pat.

Mintea-mi rumegă o amintire,

Ochii mi-au făcut de treaz hernie,

Și citesc orbește din psaltire,

Despre îngeri, vis și insomnie.

În tine e-un erou ce încă mai doarme,

Ce poate înfrunta orice răni și arme,

Ridică-ți privirea, nu sta să te pierzi,

Destinul te cheamă, e timpul să-l crezi.

Luptă cu viața, căci ea te învață,

Chiar și din durere, să fii plin de viață,

Nu te lăsa învins de frica amară,

Eroul din tine nu cade-ntr-o seară.

Fiecare vis ce pare departe,

E-un munte ce-l urci pas cu pas, mai departe,

Nu e ușor, dar drumul e-al tău,

Și steaua din suflet străluce mereu.

Când greul te prinde, când totul se frânge,

Amintește-ți că totul în viață se schimbă,

Nu există furtună ce nu se termină,

Și nici rană adâncă ce nu se alină.

Tu ești făuritorul propriei sorți,

Chiar dacă drumurile te scot încoace și-n porți,

Fii stâlpul de care te sprijini cu iubire,

Căci lumea e-a ta, cu toată sclipirea din fire.

În ochii tăi vezi curajul aprins,

Chiar dacă trecutul ți-a fost interzis,

Din toate piedicile ce te-au înconjurat,

Ai învățat să fii omul adevărat.

Așa că luptă, căci lupta-i frumoasă,

Chiar dacă te simți uneori fără casă,

Eroul din tine e gata să zboare,

Spre vise mai mari și spre a vieții splendoare.

Cu inima plină de foc și de viață,

Îmbrățișează destinul ce tot te învață,

Tu ești eroul, puternic și viu,

Ce-nvinge furtuna, oricât de târziu.

Autor:Mihut Raul Alexandru.