Printre crăpături

Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,

La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,

Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,

Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,

foarte păcat de așa moarte...

Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,

Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,

Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,

Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,

tristă mare a lor soartă...

Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,

Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,

Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,

Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,

ce pornire, doar timp era și mâine...

Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,

Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,

Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,

Goana după acel nimic a provocat multe tentații,

noroc aveau, dar în alte spații...

Observând împuținarea sângelui întors pe față,

Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,

Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,

Povara altora va fi să le sape lor mormântul,

s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...

Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,

Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,

Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,

Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.

Tu, cel care mă privești de sus,

iartă-mă pe mine...

și ajută-mă, te rog, să fie mai bine...

Inima mi-e ruptă, trupu-i monoton,

scapă-mă de regrete și de tot ce este rău...

Te-ai uitat de sus, m-ai văzut cum plâng,

știi că simt că pier pe acest pământ...

Zilele sunt lungi, nopțile nu dorm,

vina ce o port e ca zbătaia-n somn...

Plâng și după tine, plâng și după mine,

mare e povara când te uiți la mine.

Mă sperie un gând, mă sperie aparte,

doar tu știi să le-aranjezi pe toate.

Și-ți cer să mă ajuți, să mă mai suporți,

chiar dacă și tu necazul mi-l porți...

Durerea mi-o alină, mintea mi-o însenină,

și stinge-mi focul aprins la inimă.

Ghidează-mă atent, căci simt un sentiment,

și fă-mă să aleg doar ce este corect.

Tu, cel care mă privești de sus,

salvează-mă pe mine, 

și nu mă părăsi, rămâi lângă mine...

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răcnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."

 În mijlocul somnului, parcă după moarte;

vreau să deschid ochii și nu se mai poate...

Aud cum pășesc și simt toată povara,

nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...

Și pășesc timid, merg spre destinație,

până când golul pierde din intonație...

Atunci mă opresc și urlu în neant,

gândul mă lasă, nici urmă de liant...

Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,

dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...

Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,

sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...

Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?

ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...

Peste o vreme mă opresc din mers,

mă tem c-o să am amintiri de șters...

Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,

un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...

Dac-am murit atunci sau mai târziu,

am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...

Am târât un sac cu greutate mare,

și mă opream, și mă gândeam...

apoi,

în distanță am zărit un izvor,

curgea mai lent pe lângă mergător.

Mă dureau brațele așa de tare;

cui mai trebuia să-i cer eu iertare?!

și auzeam,

auzeam în depărtare un urlet, și nu era–

decât sufletul meu sătul, fără răbdare.

Am privit adânc la diavolul din plasă,

nu se mișca când pe jos carnea-i era trasă–

și mă înșelam singur,

simțeam că s-a trezit, și ceva, ceva mai tare–

mă ardeau puternic cele două palme.

M-am gândit atunci să-l car în spate,

și nu mă opream în a mea disperare,

și sus,

l-am luat apoi în cârcă să merg mai departe,

cu pașii mei mărunți, cu spatele la soare.

L-am tot cărat și mă uitam în zare,

să găsesc o umbră, un loc de iertare;

și-am plâns,

când mi-a luat foc spatele cu tot cu haine,

și le-am dat jos înainte de moarte.

Am trântit oroarea într-o groapă adâncă,

dup-am fugit în teroare undeva pe-o stâncă–

și-am obosit,

am obosit de picioare și m-am prăbușit aproape,

lângă un morman înfășurat de gheare.

Am privit înaintea mea să găsesc alinare,

să mă-ndrept din cădere, să urc spre altă cale,

și-am râs,

am râs în ultima-mi suflare, fără oprire,

și m-am trezit într-o vale, surzit de disperare.

Pe când m-am ridicat de pe salteaua tare,

au prins viteză spintecătoare ferocele javre–

și-am căzut,

am căzut lat, cu capul crăpat, lâng-o margine de mare,

iar picioarele-mi erau din nou trase prin foc și disperare

și mai mare...

Eram mică...

dulce floricică, fugeam pe câmpie și mă-mpiedicam...

În bătaia austrului stăteam,

nu priveam în spate, nu mă întristam!

Val de armonie, mamă...

când te priveam, râdeai de bucurie și mă-mbrățișai...

Așa de mult mă iubeai,

nu te supărai, mereu mă iertai...

Dansam în ploaie...

prin bălți săream, broscuțe-adunam și nu răceam...

Peste tot eram,

nu mă plictiseam, mereu mă jucam...

Lătra și cățelul de la poartă...

la el mă duceam, îl hrăneam, pe cap îl mângâiam...

Ce fericită eram,

nicicând nu plângeam, doar zâmbeam...

Dar vremea a trecut,

am crescut, mare m-am făcut și am uitat...

Cum eram?

trăiam și mă bucuram?

...

Sunt din nou mică,

mă văd în oglindă, mai bătrână și mai gârbovită...

Mă doboară crivățul,

lacrimile-s amare, curg fără-ncetare...

Liniștea m-a terminat, mamă...

ai plecat de mult, te-ai dus și m-ai lăsat,

Așa de tare mă zbat,

de ce m-ai uitat, de ce nu m-ai luat?

Tremur în teroare,

e o teamă adâncă, arzătoare și mă distruge...

Oare poate se mai duce?

nu-i scăpare, nu-i oare altă cale?!

Rage în beznă și javra flămândă,

e liberă prin curte, mișună de zile multe...

Ce colți mari are...

nu știu cum de trăiește, dar mă dușmănește...

...

Vremea s-a înrăit...

m-am îmbolnăvit, am decăzut și am murit,

Ce fericită eram...

doar dihania-mi mai îngroapă oasele pe maidan...

Sub somn de veghe,

blande bestii!

Baze cardinale pe taramurile

Akashe.

Lei ce pazesc ale

intunericului fantezii,

Creaturi ce se dovedesc

in suflete sihastre.

Sculptati prin maini de

artisti si cavaleri,

Cu coama de baroc,sunt

soarele ce doarme!

Ei pazesc trecutul,a insusi

timpului averi,

Demoni cruciali,a

intunericului coarne!

Incalecat-am prea iubita

bestie de nord,

Puternica zare peste

istorie se asterne.

Pune in balanta al

meu sange,suflet,cord.

Tainic al meu destin,spre

piramida lasa semne.

Morbida carare un

drum secret arata,

Oculte cunostinte,pentru

suflet ca nectar.

Intreb de a mea menire

in soarta,

In jurul oglinzii apoi facu’ altar.

M-am reintors la bestie ce doarme,

In sud era Lilith,ca si un 

sarpe in jur copac.

Intreaba de familie,

al meu nume…

Sau dragostea e doar 

forma de atac?

-Nu ma regasesc in

cine am fost!

-Si timpul bate pe

incheietura-mi slaba.

-Nu il voi petrece intr-un

cotidian anost,

-Ma innec in durere,in lacrimi,

sunt calma.

Se deschid subtil portile

ale unui paradis macabru..

Pe cer rasare soare stralucind 

cu raza de eclipsa!

Romanta isi face carare in cadru,

Esenta timpului de melancolie

fiind cuprinsa.

Spinarea bestiei injunghie

a mea inima,

Prima dragoste imi da tarcoale...

Pentru cateva secunde

leul se anima,

Coloana-i sangerie,sculptata

in oroare.

Rani si cicatrici ce doar

fantezia-mi le vindeca,

Regele damnatilor aici sa-ti

fie somnul vesnic?

Numai amintirea,ce dusmani

iti spinteca!

Contur demonic...

sculptat atat de strasnic.

Iubirea acoperise sudul,

e gri si rece!

Nectar de sentimente,

lacrimi timpurii.

Primesc ciuperca din os,

magie ce imi face!

Ritmul incetineste printre

batai a inimii.

E o sete ce doar poezia

o astampara!

Pasi intunecati si acvilini

cauta continuare.

Tulpina neagra,trandafir,in

conturu-i crancena,

Dau la schimb icoana pentru

dulce a ei grandoare.

Incalec bestie de Est sa ma

intrebe de avere,

Ma citeste in suflet,lectie dura,

vrea sa invete...

-Aici mormantul lui Valentino

e in putere!

-Moneda e a intunericului

chiar pe ambe fete!

Las bogata floare si incalec

bestie de Vest.

Din zi se face noapte,contele-mi 

trecu’ prin gand.

Coroana a lui voce,bland

al timpu-i gest!

Orice inamic in calea lui plapand.

Puternica bestie sa rostesti

tu al sau nume!

Insusi Vlad Dracul vreodata

va sa vie?

Voi potrivii eu puzzle-ul,

perfecta asta lume?

Undeva in subconstientul

tuturora,sa stie!

Morman de pamant macabru

in curtea leilor...

Misterios mormant fara

nume si fara flori.

Acest monument e inchinat

a intunericului,a zeilor!

Vampirice ganduri ce dau

si demonilor fiori..

Intelepti gardieni croit-au

al meu drum,

Si multa speranta in

inima a incoltit.

Trecutul e un cosmar,il

prefacu-i in scrum.

Raman doar cicatrici ce le

port pan' la asfintit.

Stăteam pe-o piatră,pe vârful unei stânci, 

Priveam trist cum soarele răsare. 

Ziceam să sar având doar răni adânci

Și-o văd pe ea,pe fata dansatoare.

Vine grațios,îmi pare că zâmbește,

Și eu rămîn pe loc încremenit.

Iar chipul ei senin mă copleșește,

Mă uit la ea și stau nedumerit.

Vroiam de ea să mă apropii,

Să o întreb cum pot să o ajut.

Ea stă cuminte,de parcă-i fata popii,

Eu vreau să sar,nimic n-am de pierdut.

Ea zboară-ncet spre mine,de parcă e o pană,

Mă ia de mînă și mă invită la un ,,dans".

Cu toate că simțeam că e capcană,

Am început să ne rotim în vals.

O muzică din cer se revărsa cu jale,

Iar eu vedeam că dansul se sfârșește.

N-am observat cînd am zburat în vale,

Iar fata sus pe deal zâmbind privește.

Stau la pământ și râd ușor ironic,

Mă gândesc la dansul ăla fermecat.

La fata ceea cu un chip iconic,

Și înțeleg că viața mea s-a terminat.

Acest Crăciun e gol, nemângâiat,

Lumina-n casă parcă a plecat.

Nu vreau nici colind, nici foc pe vatră,

Căci fără tine, totul mă îngheață.

Privesc spre brad, dar e pustiu mereu,

Lipsa ta-i dorul ce apasă greu.

Îți simt privirea în amintiri șterse,

Și glasul tău ce-n suflet mi-l mai verse.

De astă toamnă cerul te-a luat,

Și Crăciunul n-are gust, e zbuciumat.

Din zâmbete s-au stins și bucurii,

A rămas doar tăcerea nopții gri.

Și totuși, tată, mă rog liniștit,

Să-ți fie locul cald, senin, dorit.

Crăciunul meu, cu dorul tău sub stea,

E un drum ce mă duce spre a te vedea.

Cumplite vremuri în zadar trecură,
Răpind a lumii inocentă vară, 
Prea multele cetăți căzute-n ură, 
S-au risipit în fum, ca să se-nalțe iară... 

Pe când femeile țeseau în tihnă, 
Și pruncii, cu blândețe, își păzeau, 
Bărbații lor lipsiți de odihnă, 
Război, în slava zeilor, porneau... 

Se-ncrucișară în lumina lunii, săbiile reci, 
Topind amurgul într-a nopții stele salbe. 
Întunecate-n sânge, armurile, ajuns-au seci, 
Nemaipurtând pe scuturi trupuri albe... 

Căci al cetății zid stă încă în picioare, 
Iar corbii zboară-n cercurile mii, 
Și ruguri nesfârșite-n cer se înălțară,
De prefăcu adânca noapte-n zi...

Și ce-i dacă o să mor,

că toți murim cândva;

de ani, de boli, de dor,

de orice altceva!?

 

Abia ajung și eu acasă,

că nu aici e casa mea,

dar viața nu mă lasă

să plec și sunt legat de ea!

 

Dincolo sigur e mai bine

că numai rău în lume este;

iară Sfârșitul oricum vine,

Apocalipsa nu-i poveste!

 

Am prea trăit răul din plin,

și doar o dată i-am cedat,

în rest băut-am vin pelin

într-una, neîncetat!

 

Când o să mor, cât de curând,

să nu vă întristați cumva;

de Bucurie am fost flămând,

acum merg înspre ea!

 

11.09.2025

Limpede ca valul vremii,

trece visul primăverii,

dulce dragoste a verii,

și pe înserate toamna lasă

întuneric peste viață,

și din munți și văi apare

frig și vuiet și ninsoare,

sufletul de mi-l adoarme.