Obsesie

Arta mea se rezumă în nimicnicie,

în nopți nedormite, în sticle goale,

șiruri de fumegânde țigarete, în suferințe reprimate,

în gemete nebănuite și cântece de requiem...

Lirica mea șade în morți, în vii supărări,

disfuncții și destine distruse...

Nu știu de unde vine această estetică de nedescris în rău,

din ce somn se scoală coșmarul creației în mine,

de unde izvorăsc febrilele stihuri cernite

precum cearcănele sub ochi șezând.

Miasme în mine se învârt,

curent horific prin mintea mea trece —

elegii pe portativ mi-au încremenit

și în veci nu par să aibă să mai plece...

Ce e viata
Viata e un fir de ata
Ce atarna in vazduh
Scrieti lectia de viata
Si invata sa o asculti
Ce e viata o secunta
Ai clipit si nu mai esti

S-au stins gîndurile Propti

În ale tale semne, șoptii

Și-n tălâmul tău voios

Împestat adînc reproș.

S-au stins temelii senine,

Fost-au amăgite visuri

Și cu aporie aspră

Mergi în timp neîncetată.

Și prin ale tale lacrimi,

Ce râurau necontenite,

Treceau timpuri neuitate

Ce erau cândva iubite.

În a stelelor stafie

Se aud trecând acolea

Ale vânturilor șoptii

S-au stins gândurile Propti.

(N. N. pentru L. B.)

Blestematule! Blestematule!
am strigat din vârful dealului,
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif!
ecoul îmi întoarce cuvintele
golite de suflet:
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvăești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
ajunsesem aproape de vârf
alături de mine Don Quijote alerga după fluturi…
nici nu știu cum am scăpat-o
la dracu! la dracu! la dracu!
am răbufnit
și-atunci am auzit o voce din cer
reverberând sacadat
ca un tunet

„ Ajunge, fiule!”

donne-moi un papier et un stylo

et je changerai le monde.

laisse-moi écrire

enfin le poème.

donne-moi la permission, brave homme !

pour vous surprendre avec mes poèmes !

et si je te donne le poème à lire,

lire jusqu'au bout.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 19.10.2024

Azi te am pierdut , uitat pe frunzele de August

Uitat in pasii pe nisipul cald

Caci s a racit fiorul pentru tine

S-a stins visarea atator ani…

Azi te am pierdut pe Cerul limped’

Si-n adierea de tarzie vara,

Caci e tarziu si-n inima si-n suflet

Iar timpul a inceput sa nu mai doara…

Azi te am pierdut si te am lasat în urma

Stralucitor , perfect si infinit

Îți multumesc ca-n ciuda atator ani

Inima mi ai hranit!

Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,

ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,

și se gândi și la sine, și la vecinii săi,

care nu încolțiseră încă de prin văi.

Cu părere de rău, dar cu sămânța înfiptă,

îl întrebă pe măr de când luă ființă,

însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,

și-și prioritiză îndatoririle de vară.

Prieten de scoarță cu mărul ocupat,

nici părul nu părea să fie interesat,

ori că n-auzea și nu putea a se apleca–

la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.

O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,

și din această pricină pe vrej nu-l auzea,

să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,

însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.

Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,

și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,

dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,

căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.

Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,

de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...

și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,

iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...

Am crăpat pământul-mamă și ne-am îndepărtat,

Deasupra crestei muntelui plat o moară s-a ridicat;

Și-atunci ne-am cutremurat și eu, și-ai mei, și cei fără de nume,

Și-am privit în spaimă către cerul care se scălda în spume;

În transa pieirii am stat toți îngrămădiți și priveam mai adânc,

Până când s-a rupt și Cerul și doar fumul negru putea fi văzut;

Steaua sorții unei omeniri întregi lumina acum parcă orbește,

Spre moară, oameni cu minți slabe se-ndreptau copilărește;

Și-au plâns pe drumul lung și plin de fumul ce-nconjura moara,

Iar la sfârșit au căzut cu toții și și-au îmbrățișat soarta;

Când mi-a sosit și mie vremea să-mi primesc pedeapsa grea,

Am văzut deja ce măcina și la urmă jarul nostru rămânea...

Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,

Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...

Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,

Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!

Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...

Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!

Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...

Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,

Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...

Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!

Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,

Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...

Stau,

nu simt nici gerul, nici incendiul;

deși tremur, nu-i de vină curentul...

Nu mă mișc,

deși încerc un vârf de deget să ridic,

nu reușesc, privesc și mă oftic...

Și degeaba se chinuie fostu-mi lăcaș–

acum e gol, chiar dacă l-au îmbrăcat;

după care speranța i s-a scufundat...

Cu ochii închiși,

mă gândesc la amintirea veche cu mine,

m-aș întoarce să le zic și lor că nu e bine...

Nu mă știu,

dacă plâng, nu e ca și cum ei mă aud,

așa că mai bine stau și-i ascult...

Se întâmplă mai rar,

să-i aud cum aprind un mic dar,

și acela parcă luminează tot în zadar...

Alte ori îi auzeam pe alții,

apoi mă gândeam și la ai mei... săracii,

să treacă și să-mi mai ude măcar macii.

Prin întregul tot mai negru,

ascult și aștept să vină sfârșitul cel greu,

să apară și el când și ei se vor sătura să vină la mine...

mereu.

(Avem să credem că timpul se oprește–

pentru niște clipe,

ființa nu crede că îmbătrânește–

apoi, un semn de agonie: ea nu mai trăiește...)

Printre adunătura de capete proaste–

colcăie misterul;

pățania trăită de comunitățile noastre–

refuză să-și poarte colierul...

Îl poartă însă alții și spart, doar să-l știe–

lumina din el tot nu licărește;

și-n neagra închisoare umplută cu pietre–

 mai caută altele, caută prostește...

Să fie mai mult decât întăia dată–

și tot așa și înainte;

într-o zi adaugă, într-alta se pierde–

nici lumina nu se mai vede...

Se adună apoi la statuia cea mare–

a unui posibil creator;

își întind mâinile fără rușine–

spre a se îndeplini dorința unui muritor...

Se desprinde uscată și rămurica dulce–

borcanul refuză să se umple,

culese au fost aromele mai bune–

și efectul lor plăcut va trece...

(Îi chinuie să treacă și de viața asta–

mai grea sau mai ușoară,

nu mai contează fapta lumii bune,

e demult uitată... îngropată...)

Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,

La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,

Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,

Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,

foarte păcat de așa moarte...

Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,

Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,

Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,

Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,

tristă mare a lor soartă...

Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,

Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,

Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,

Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,

ce pornire, doar timp era și mâine...

Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,

Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,

Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,

Goana după acel nimic a provocat multe tentații,

noroc aveau, dar în alte spații...

Observând împuținarea sângelui întors pe față,

Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,

Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,

Povara altora va fi să le sape lor mormântul,

s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...

Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,

Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,

Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,

Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.