Obsesie

Demult visam la a trăi,

Acum trăiesc ca să visez,

Valuri multe; un nufăr–

Se pribegește sub curenți...

Capul iese, capul intră,

Alge, pietre și gunoaie...

Totul vine dinspre mal,

Nisipul curge, apa-i rece,

Eu tot în apă mă scald.

Mă trezii și văzui în oglindă,

O pată ca o urmă de pantof închisă–

Pe chipul meu; o durere aprinsă,

Stătu în transă, parcă amorțită...

Pe arșița acoperită de duhoare,

Singură nu respiră, ci moare,

Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,

Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.

Deranjat de chinul ce-l îndură,

Mă grăbii spre găleata cu untură,

Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,

Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.

Din dorința salvării morții cu-a mea față,

Din perete, lama mă cutremură de-ndată,

Și privii spre singura oglindă atârnată,

Și văzui o față distrusă și pătată.

Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,

Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,

Tăieturi pe față-mi mai creară,

Dureri și-o strigare cam amară.

Când în locul umbrei din sticla rară,

Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,

Crăpă și rama de p-acel perete,

Să n-aibă cine-o plânge după sete.

Aștept să răsari din văile apuse,

Să ne dai căldura demult râvnită

Înainte ca privirile ascunse,

Să înainteze spre poarta cea greșită.

Semnul cerului nu se mai arată,

Se ascunde dup-un colțișor,

Și bunicii care mereu ne iartă

Se prăpădesc, pe rând, încetișor.

Întreg altarul de cununi cu poamă

Va rugini și el la rândul lui,

Iar lângă capătul de la lopată

Vor fi citite nume sub un cui.

În jurul a mii de grădini cu buburuze,

Se va înălța un zid cu iarbă deasă,

Și care vor asculta de frumoasele muze,

Scufundați vor fi până la amiază.

Stoluri de păsări călătoare,

Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.

Și gândul că ne părăsesc mă doare,

Milă de ele fie-vă că mor!

În pături găurite de molii,

Se adăpostește al meu popor,

Dar cârma de la marile corăbii,

Nu își mai revine după un ocol.

Încet se va stinge și lumina,

Păstrată în sufletul aprins de fiară,

Și-odată ce e trasă și cortina,

Nu mai întind mâna ca să ceară.

Nu mai au timp decât să se gândească,

Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,

Așa cum e și plăcerea trupească,

Dacă nu era, mai bine mureau.

Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,

ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,

și se gândi și la sine, și la vecinii săi,

care nu încolțiseră încă de prin văi.

Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,

îl întrebă pe măr de când luă ființă,

însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,

și-și prioritiză îndatoririle de vară.

Prieten de scoarță cu mărul ocupat,

nici părul nu părea să fie interesat,

ori că n-auzea și nu putea se apleca–

la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.

O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,

și din această pricină pe vrej nu-l auzea,

să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,

însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.

Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,

și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,

dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,

căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.

Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,

de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...

și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,

iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...

Tu, cel care mă privești de sus,

iartă-mă pe mine...

și ajută-mă, te rog, să fie mai bine...

Inima mi-e ruptă, trupu-i monoton,

scapă-mă de regrete și de tot ce este rău...

Te-ai uitat de sus, m-ai văzut cum plâng,

știi că simt că pier pe acest pământ...

Zilele sunt lungi, nopțile nu dorm,

vina ce o port e ca zbătaia-n somn...

Plâng și după tine, plâng și după mine,

mare e povara când te uiți la mine.

Mă sperie un gând, mă sperie aparte,

doar tu știi să le-aranjezi pe toate.

Și-ți cer să mă ajuți, să mă mai suporți,

chiar dacă și tu necazul mi-l porți...

Durerea mi-o alină, mintea mi-o însenină,

și stinge-mi focul aprins la inimă.

Ghidează-mă atent, căci simt un sentiment,

și fă-mă să aleg doar ce este corect.

Tu, cel care mă privești de sus,

salvează-mă pe mine, 

și nu mă părăsi, rămâi lângă mine...

Se sparg două ferestre — prima de la intrare și a doua la alegere,

cioburile se pun pe pagina ziarului cu loteria,

și adăugați la final bijuteria, 

o piatră roșie, dintre cele sugerate de artizanul de peste trecere;

Se taie două-trei capilare — de preferat dintre cele de la degete,

și stropiți fin peste toate cele mai sus culese,

astfel încât să ia asupra lor acea tentă sau nuanță aprinsă,

care să nu trădeze intenția de nestemată promisă;

Se vizitează câteva case — una, două, poate chiar trei,

despre care știți că așa ingrediente dețin și ei,

și le împrumutați cu grijă pentru mai târziu,

lăsându-le în schimb o pietricică și mesaj cu ,,vă mulțumim!";

Se are în vedere discreția cu care vă umpleți traista,

și nu apelați la manevre care îngreunează situația,

mai improvizați și dumneavoastră câte o înfățișare,

cu care vă prezentați mai apoi la o posibilă vânzare;

Dacă v-ați împotmolit la vreun pas, din păcate,

ori artizanul, ori ceilalți invidioși n-or să vă lase în pace,

așa se întâmplă de obicei cu fiecare investiție riscantă,

mulți pierd din vedere o șansă și mai puțini o și realizează!

A munci e o rușine ?

Munca a devenit o povară?

Da, când n-u o faci cu plăcere 

Este o mizerie și e grea.

Salarii de mizerii, ce mențin sărăcia,

Când ești șărac și datoriile te apasă

Nu ai loc de muncă, nu ai casă,

Nu mai ai   orgoliu, devii unealtă de muncă,

Nu-ți mai ceri dreptul, doar ceva în pungă.

Sărăcia e pedeapsa cea mai greu de dus,

Să nu tot privim  spre apus.

Trebuie să scăpăm de sărăcie, că ne pasă,

Românul să muncească în țara lui,acasă

El să-o conducă, el să muncească că știe și poate,

Să scoată țara din haos și moarte !!!!!

tăcerea

cade ca o  scoarță mâncată de molii

peste turnuri de pază.....

rulând pe autostrăzi suspendate,

secunda-și pierde

sincronizarea.

brățara-ni se spune,

e o alternativă

la suplimente,

pilule,

dezamăgiri și trădări.

într-o spirla a morții,

furnicile sinucigașe

nu găsesc

reperul.

Sunt cetățean al cosmosului;

Aici mă nasc,

aici trăiesc.

Sunt cetățean;

Trăiesc pe-un punct albastru,

plutind mereu în univers.

Pământul este casa mea.

.........................................................

Noaptea stelele sclipesc

și înaintea mea dansează,

Iar luna veselă se-arată

și parcă numele-mi scandează.

Apoi soarele apare,

copertina-albastră-o trage.

El personal mi se prezintă

punând astrele deoparte.

Dar ele iute-și pierd răbdarea

și înlătură lumina

vrând să mă îmbie iar

cu sclipirea lor de aur.

Însă soarele, el reapare.

Și azi vrea să îmi vorbească,

pașii să mi-i orienteze.

A mea lumină vrea să fie.

Și iar e ceartă între astre

și iar e cerul sângeriu.

Căci viața mea este frumoasă

și-acum toate îmi sporesc.

Sunt centru de univers.

Dar vremea trece...

Apare-asupritor necazul 

și flacăra din mine-o stinge.

Bolta își continuă ciclul:

Stelele-ntr-un dans leneș

cad rând pe rând sub orizont;

Răsare-apoi lumina rece 

a soarelui rătăcitor

ce plutește în derivă

lent și chinuitor.

.......................................................

Treptat, treptat îmbătrânesc

iar perii albi mi se-ntăresc

și-abia acum eu realizez

ce mic am fost în univers...

Precum un strop de apă-n ploaie,

precum un fulg de nea-n ninsoare;

Așa sunt și eu între oameni.

Cerul... el nu mă cunoaște...

El este și mereu va fi

deasupra, iar eu dedesubt,

separați, dar împreună

într-un univers în care

omul e doar pasager.

Așa e viața-n univers,

e o viață trecătoare.

Timpul, el va sta-n picioare.

Dar e-o onoare că trăiesc

și cu ochii mei privesc

cerul vast și preamăreț.

Într-un mare cosmos locuiesc;

Cetățean eu mă numesc.

Cum poți să iubești fără să cunoști durerea,
Când inima îți plânge dar buzele rămân tăcute?
Cum poți să găsești răspunsuri în mijlocul nopții,
Când lumea ta se clatină și sufletul e rănit?

Cand simți ca vrei sa spui ceva

Te uiți în jur..si te lovește nimenea,

Atunci trebuie sa vorbești cu tine

Dar îți dai seama, ca e tot nimeni.  

Încerci sa auzi prin negrul tot

Te strigi pe nume..dar în zadar, 

O voce străină ar răspunde parcă

Dar nu înțelegi, o vorbă măcar.  

Mai stai o vreme..tu ceva gândești

Dar tot lui nimeni parcă îi vorbești, 

Nu ai făcut nimic decat sa aștepți 

Și vrei ca nimeni, sa te deștepți?!  

Cauți în gânduri să aduci lumină, 

Trezirea doar din mintea ta răsare

Cand dai tot negrul la o parte

Si îl faci pe nimeni, tu..să apară. 

Tu cu nimeni apoi te așezi

La masa gândurilor ca sa înțelegi 

Că cel ce nimeni odată a fost

Ești tu, același cu care azi vorbești.

Te poți îndepărta de toate, dar niciodată să nu te rătăcești de sufletul tău…

//

Între a fi sau nu a fi cugetător

Mă simt un rătăcit în vise călător

Mă caut printre minutele trecute

Iar timpul vrea totul să-i fie măsurat

Uitând de pribeagul ce-și caută punte

Între zi si noapte, când totu-i obturat

Și viața-i doar un vis…Un vis rătăcitor.