Obsesie

iertarea

e un cuvânt cu mireasmă înviorătoare

ce-nflorește-n inimă;

iertarea

e o desprindere din focul spiralat

al amintirilor neplăcute,

e o recalibrare a ființei umane.

Spune-mi tu străine cu ce îs sunt pași 

Mai apăsați și mai importanți ca altora 

De ce ești tu special pasagerul?

Nu știi oare ca totul e trecător...

De te uiți în jur vei vedea că ești 

Un praf în aceasta dezordine colosală 

Tot ce ai aparține pământului 

Iar el în sine este al cosmosului.

Nu vezi tu oare ,chiar dacă te doare 

Că ești un suvenir în grija vântului

Ce va veni și te va șterge 

Și te va dărui pământului. 

ascultând tăcerea din

sfintele locașuri de rugăciune,

simt

adierile  calde ale cristalelor

în forma de spice de grâu,

ce-mi ating

genele.

El compune pentru a vă spune, 

A va transmite ceea ce simte. 

Stă cu el în taină și se gândește, 

Oare de ce lumea ne păcălește? 

Se uita în jur și speră ca visează

Atâția falși, superficiali, egocentrisme..

El simte în inimă că vrea sa vadă

Doar oameni sinceri cu priviri magice. 

S-a luptat mult cu ale lui gânduri

Care îi spuneau..ca nu-i la teatru 

Poate este diferit față de alți oameni

Este un ciudat..doar un om simplu. 

Vine la toți, acel moment din viață

Cand cei ce pot conștientizează. 

Și-a dorit mult, colorat sa gândească 

Pana când s-a trezit..si merge în față. 

A stat și tipul...o viata aproape, 

În întuneric și de el departe

Fără sa vadă sau sa mai creadă 

Ce OM este el, față de hoardă. 

de când tot plec și mă întorc

gândurile mele au devenit o povară

le-am lăsat ocolo

în urmă

pe țărmurile însorite ale Atlantidei

printre păsări galbene care stau într-un picior

sprijinind cerul

aici toate păsările sunt galbene,

galbeni sunt și ochii de după perdelele galbene

mișcate discret

casele

frunzele copacilor

câinii din fața ușilor

părul copiilor care bat mingea,

chiar și lebedele de pe lac sunt galbene noaptea

undeva arde un foc tainic cu flăcări galbene

simt că și viața mea este galbenă

că mi se scurge printre degete

cine a spus că Atlantida este un vis

n-a simțit zbuciumul disperat al Gibraltarului

dogoarea Marakeshului

nu departe de locul acela

înveșmântat în galbenul inconfundabil al Saharei

unde îmi ancorez bărcile

am văzut doi tineri îmbrățișându-se apoteotic

mai încolo

câțiva cocori cu gâturile întinse peste Alantic

își disputau cerul

cândva am să revin pe țărmurile misterioase

ale Atlantidei

să-mi iau înapoi gândurile și viața risipită

în excesul acesta sumbru de gri

în care încă îmi mai devorez liniștea…

Luna soare stele cer

Toate m au innecat in ger

Si cand incep sa ma plang

Nimeni nu ma asculta,

Toti imi spun ca din nimic ma frang.

Cu gandul ca ii deranjez am ramas

In camera mea m am retras

Gerul inca ma bantuie

Parca ar incerca sa ma gatuie

Nu stiu ce sa fac

Vreau doar sa va fac pe plac

Voi incerca de acum

Sa ma impac cu gerul..oarecum

Stau,

nu simt nici gerul, nici incendiul;

deși tremur, nu-i de vină curentul...

Nu mă mișc,

deși încerc un vârf de deget să ridic,

nu reușesc, privesc și mă oftic...

Și degeaba se chinuie fostu-mi lăcaș–

acum e gol, chiar dacă l-au îmbrăcat;

după care speranța i s-a scufundat...

Cu ochii închiși,

mă gândesc la amintirea veche cu mine,

m-aș întoarce să le zic și lor că nu e bine...

Nu mă știu,

dacă plâng, nu e ca și cum ei mă aud,

așa că mai bine stau și-i ascult...

Se întâmplă mai rar,

să-i aud cum aprind un mic dar,

și acela parcă luminează tot în zadar...

Alte ori îi auzeam pe alții,

apoi mă gândeam și la ai mei... săracii,

să treacă și să-mi mai ude măcar macii.

Prin întregul tot mai negru,

ascult și aștept să vină sfârșitul cel greu,

să apară și el când și ei se vor sătura să vină la mine...

mereu.

Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,

ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,

și se gândi și la sine, și la vecinii săi,

care nu încolțiseră încă de prin văi.

Cu părere de rău, dar cu sămânța înfiptă,

îl întrebă pe măr de când luă ființă,

însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,

și-și prioritiză îndatoririle de vară.

Prieten de scoarță cu mărul ocupat,

nici părul nu părea să fie interesat,

ori că n-auzea și nu putea a se apleca–

la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.

O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,

și din această pricină pe vrej nu-l auzea,

să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,

însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.

Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,

și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,

dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,

căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.

Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,

de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...

și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,

iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...

E noapte,

prin ceața densă am zărit-o...

–ajută-mă! mi-e groază!

E înaltă,

stă atârnată... ba nu, plutește!

în valuri repezi ea gonește...

E plină,

strălucește ca un far în sânul mării,

cu raza mi-a lovit ochelarii...

E perfectă,

colțuri nu are și e netedă,

se-nvârte-n jur ca o planetă...

Ce înseamnă? ce vrea de la mine?

cad pe trepte pân' la o linie.

Mă ridic și n-o mai văd în noapte...

a dispărut, mă urăște poate...

E zi,

sub lumina astrului e oarbă,

mai bine, nu-mi mai este teamă!

E scundă,

face un pas tiptil și obosește,

îi e greu că nu mai gonește...

E goală,

în suflet și aparență,

de rușine, mă privește cu greață...

E distrusă,

spartă la mijloc și zgâriată,

un gând atunci mi se arată.

Fug după ea; fug să o prind,

o ating, vreau s-o ridic.

În zadar, ea nu mai dorește,

și peste mine atunci se prăbușește...

E vis?

nu, e realitate și doare,

doare când te pălește...

E moarte?

poate, primele chinuri,

lacrimile curg șiroaie, râuri...

E bine?

rău oricum nu-mi este,

zbier când aud acea veste...

E sfârșit?

nu pentru mine, ci pentru sferă,

și mă zdrobește, sigur mă urăște!

(Avem să credem că timpul se oprește–

pentru niște clipe,

ființa nu crede că îmbătrânește–

apoi, un semn de agonie: ea nu mai trăiește...)

Printre adunătura de capete proaste–

colcăie misterul;

pățania trăită de comunitățile noastre–

refuză să-și poarte colierul...

Îl poartă însă alții și spart, doar să-l știe–

lumina din el tot nu licărește;

și-n neagra închisoare umplută cu pietre–

 mai caută altele, caută prostește...

Să fie mai mult decât întăia dată–

și tot așa și înainte;

într-o zi adaugă, într-alta se pierde–

nici lumina nu se mai vede...

Se adună apoi la statuia cea mare–

a unui posibil creator;

își întind mâinile fără rușine–

spre a se îndeplini dorința unui muritor...

Se desprinde uscată și rămurica dulce–

borcanul refuză să se umple,

culese au fost aromele mai bune–

și efectul lor plăcut va trece...

(Îi chinuie să treacă și de viața asta–

mai grea sau mai ușoară,

nu mai contează fapta lumii bune,

e demult uitată... îngropată...)

Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,

La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,

Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,

Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,

foarte păcat de așa moarte...

Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,

Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,

Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,

Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,

tristă mare a lor soartă...

Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,

Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,

Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,

Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,

ce pornire, doar timp era și mâine...

Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,

Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,

Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,

Goana după acel nimic a provocat multe tentații,

noroc aveau, dar în alte spații...

Observând împuținarea sângelui întors pe față,

Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,

Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,

Povara altora va fi să le sape lor mormântul,

s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...

Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,

Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,

Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,

Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.

Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,

Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...

Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,

Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!

Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...

Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!

Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...

Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,

Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...

Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!

Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,

Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...