Obsesie
Tratat greșit; tratat cu ură? poate...
Calc pe pietre cu tăișuri și răzbat.
Ș-atunci îmi vine-un gând în noapte,
Ce mă reținea de fapt să nu atac?
Nimicul din umbră atent mă urmărea,
Din ciudă și necaz, mă păta penița grea,
Ore pierdute doar pe un sulfet de hârtie...
Și pentru ce? să nu mă țină minte?
Am abandonat și acea amintire,
Și-am încercat să schimb ceva la mine:
O privire caldă și-un zâmbet în primire...
În zadar, nimeni nu dorea să știe.
Cum nu vedeau ce vedea ființa din mine,
M-am gândit să nu mă schimb deloc pe mine,
Așa că am luat o nouă hârtie...
Să vadă și ei ce zăcea adânc în mine.
Pentru acea ,,executare slabă",
Am aruncat și cea mai nouă pensulă.
Și-am luat-o de la capăt, cu mare atenție,
Deși sânge mult cădea acum pe gresie...
,,Fără emoție; nu-mi transmite nimic"
Ș-apoi, de ce să nu te fac atunci să simți?
Cu grijă, pensula a fost înlocuită de cuțit,
Și pe rând, fiecare o emoție a trăit.
,,Este la fel, nimic de apreciat",
Atunci, între crăpături ochi am adăugat,
Și i-am atașat cu multă atenție...
Să se poată crea o reciprocă percepție.
,,Prea multe elemente într-un cadru închis",
Atunci, doar o fereastră am reușit de deschis,
Și-am întins pe sul piese și piese...
Și le-am reunit într-o uimitoare chestie.
Am adus creația în fața unui muzeu,
Cu un cearșaf care să ascundă gândul meu.
Apoi, am urmărit să obțin o reacție,
Doar cineva a țipat, dar nu de admirație...
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Rei
#gânduri #obsesie #crimă #acceptare #societate
Data postării: 26 octombrie 2023
Vizualizări: 716
Poezii din aceiaşi categorie
Dada
mi-am propus să inversez sensul lui azi cu ieri
dintr-o scorbură sare năucit pe geam un fluture
tentativele mele de a merge în cap eșuează
cel puțin spune-i „Sărbători fericite!” Smarandei
și hai să ne îmbătăm c-o sticlă de antigel Arcalux
pentru centrale termice
n-o fi dracul mai negru decât găurile negre
e greu de crezut dacă nu schimbi și timpurile verbelor
glonțul din capul lui John F. Kennedy trecuse prin două capete
pe muchia marginii îți tai tălpile până la gât
englezii beau sângele Ioanei d`Arc în locul ceaiului de la ora cinci
cumva asta înseamnă să scoți castanele din foc cu mâinile ereticului
e foarte greu să schimbi sensurile fără un sens giratoriu
dacă m-aș întâlni cu Dumnezu la o trecere extraterestră de pietoni
l-aș trece strada
pe Pământ își poate purta și singur de grijă
ador diminețile înjunghiate deasupra Mării Negre
în lipsa mișcării de rotație a corpurilor s-ar prăbuși peste noi cerul
pierderea gravitației ar da sens legii respingerii universale
idioții patetici își tatuează Harley-Davidson-ul pe creier
n-ai zice că topirea ghețarilor din Alaska are legătură cu dinozaurii
vor supraviețui din nou păsările și peștii Apocalipsei lui Dumnezeu
inversarea polilor magnetici ar fi singura explicație a răului de înălțime al vulturilor
savanții încă mai caută răspunsuri în straturile geologice ale minții
mi-e teamă de adaptarea rechinilor la mersul pe jos
evoluția este la fel de previzibilă ca ruleta rusească
nu m-ar mira dacă m-aș trezi mâine dimineață într-o blană de iepure...
Amintiri
Deschid cufărul cu amintiri
Cu infinitele cugetări,
Fie cu un iz memorabil,
Fie cu o tendință de inexplorabil.
Am supraviețuit chinurilor cu tăinicie
Care s-au transformat cu timpul în amintire,
Am simțit și din frumusețea vieții
Care și ea s-a isprăvit cât ai clipi...
Lacrimi de fericire dar și de durere,
Agonie și extaz,
Zâmbete și chinuri nedescrise,
Toate la un loc m-au decăzut
Și înălțat cu aceeași trăinicie,
Devenind o simplă amintire ...
Spațiu instabil
Nu mă ține de mână, dulce este visul în care mă aflu;
Camera în care sunt e prea întunecată, rămân fără suflu,
Aud din nou acele gânduri care nu-mi dau pace, urlu.
Mă scufund.
Realitatea se luptă cu idealul, eu doar privesc și zac,
Vorbele tale sunt prea dulci, ești otravă fără leac;
Spectatorul propriei povești, nu mai pot să mă prefac.
Salvează-mă,
Apa din lacul lacrimilor se revarsă pe fața mea fără oprire,
Mă înec, cerul e un albastru închis, nu există nemurire;
Nu există salvare pentru mine, poate doar pentru iubire...
Te rog
ADEVAR ȘI MINCIUNĂ
Același stilou poate să scrie și adevăr dar și cuvinte plăsmuite. Doar faptele pot să decidă ce-i adevăr sau ce-i minciună. Stiloul scrie…:
Hățișurile, drumul vieții mi l-ascund
Ascuns îmi este și reperul
Închid una câte una uși
Să nu văd păinjenișul și minciuna
Cum mereu își întind țesătura,
Dreptatea și-adevărul ștrangulând.
Pașii, cu urmele tot mai murdare
Tiptil , tiptil vin din jilțul trădării
Oprindu-se în obscurul laborator
În care, adevărul se topește
Ca-ntr-un mojar devorator
Unde puterea minciunii îl strivește.
…………………………………………………….
O singură ușă, cu drag m-a primit
În a sufletului liniștitor iatac,
Rivala adevărului, minciuna
Aici, pentru ea nu-i loc de cuibărit
Stiloul scrie și încă nu a obosit…
Scrie oare adevăr, scrie ,oare, minciună ?…Scrie ce-i dictăm…
Perspective
Înainte de-a arunca cuvinte grele,
Și-a desluși un conflict ce se-ncheie-n rele,
Întreabă-te, oare, cu mintea-ți trează,
Dacă-n fața-ți, un suflet matur se așează.
Căci de-i copil în gânduri și-n simțiri,
Nu-i loc de-nțelepciune, nici de-mpăcări.
Discuția-i un zid, o luptă-n van,
Când perspectiva-i străină, un ocean.
De ce să-ți pierzi vremea, energia,
Într-un război ce n-aduce bucuria?
Mai bine-ți vezi de drum, cu pași senini,
Și-nvață să ierți, să uiți de-acei străini.
Căci maturitatea-i o comoară rară,
Și nu toți o poartă, nu toți o-ncarcă.
Așa că, înainte de-a te-nfuria,
Întreabă-te, oare, cu cine-ai de-a face-acum, aici.
Dada
mi-am propus să inversez sensul lui azi cu ieri
dintr-o scorbură sare năucit pe geam un fluture
tentativele mele de a merge în cap eșuează
cel puțin spune-i „Sărbători fericite!” Smarandei
și hai să ne îmbătăm c-o sticlă de antigel Arcalux
pentru centrale termice
n-o fi dracul mai negru decât găurile negre
e greu de crezut dacă nu schimbi și timpurile verbelor
glonțul din capul lui John F. Kennedy trecuse prin două capete
pe muchia marginii îți tai tălpile până la gât
englezii beau sângele Ioanei d`Arc în locul ceaiului de la ora cinci
cumva asta înseamnă să scoți castanele din foc cu mâinile ereticului
e foarte greu să schimbi sensurile fără un sens giratoriu
dacă m-aș întâlni cu Dumnezu la o trecere extraterestră de pietoni
l-aș trece strada
pe Pământ își poate purta și singur de grijă
ador diminețile înjunghiate deasupra Mării Negre
în lipsa mișcării de rotație a corpurilor s-ar prăbuși peste noi cerul
pierderea gravitației ar da sens legii respingerii universale
idioții patetici își tatuează Harley-Davidson-ul pe creier
n-ai zice că topirea ghețarilor din Alaska are legătură cu dinozaurii
vor supraviețui din nou păsările și peștii Apocalipsei lui Dumnezeu
inversarea polilor magnetici ar fi singura explicație a răului de înălțime al vulturilor
savanții încă mai caută răspunsuri în straturile geologice ale minții
mi-e teamă de adaptarea rechinilor la mersul pe jos
evoluția este la fel de previzibilă ca ruleta rusească
nu m-ar mira dacă m-aș trezi mâine dimineață într-o blană de iepure...
Amintiri
Deschid cufărul cu amintiri
Cu infinitele cugetări,
Fie cu un iz memorabil,
Fie cu o tendință de inexplorabil.
Am supraviețuit chinurilor cu tăinicie
Care s-au transformat cu timpul în amintire,
Am simțit și din frumusețea vieții
Care și ea s-a isprăvit cât ai clipi...
Lacrimi de fericire dar și de durere,
Agonie și extaz,
Zâmbete și chinuri nedescrise,
Toate la un loc m-au decăzut
Și înălțat cu aceeași trăinicie,
Devenind o simplă amintire ...
Spațiu instabil
Nu mă ține de mână, dulce este visul în care mă aflu;
Camera în care sunt e prea întunecată, rămân fără suflu,
Aud din nou acele gânduri care nu-mi dau pace, urlu.
Mă scufund.
Realitatea se luptă cu idealul, eu doar privesc și zac,
Vorbele tale sunt prea dulci, ești otravă fără leac;
Spectatorul propriei povești, nu mai pot să mă prefac.
Salvează-mă,
Apa din lacul lacrimilor se revarsă pe fața mea fără oprire,
Mă înec, cerul e un albastru închis, nu există nemurire;
Nu există salvare pentru mine, poate doar pentru iubire...
Te rog
ADEVAR ȘI MINCIUNĂ
Același stilou poate să scrie și adevăr dar și cuvinte plăsmuite. Doar faptele pot să decidă ce-i adevăr sau ce-i minciună. Stiloul scrie…:
Hățișurile, drumul vieții mi l-ascund
Ascuns îmi este și reperul
Închid una câte una uși
Să nu văd păinjenișul și minciuna
Cum mereu își întind țesătura,
Dreptatea și-adevărul ștrangulând.
Pașii, cu urmele tot mai murdare
Tiptil , tiptil vin din jilțul trădării
Oprindu-se în obscurul laborator
În care, adevărul se topește
Ca-ntr-un mojar devorator
Unde puterea minciunii îl strivește.
…………………………………………………….
O singură ușă, cu drag m-a primit
În a sufletului liniștitor iatac,
Rivala adevărului, minciuna
Aici, pentru ea nu-i loc de cuibărit
Stiloul scrie și încă nu a obosit…
Scrie oare adevăr, scrie ,oare, minciună ?…Scrie ce-i dictăm…
Perspective
Înainte de-a arunca cuvinte grele,
Și-a desluși un conflict ce se-ncheie-n rele,
Întreabă-te, oare, cu mintea-ți trează,
Dacă-n fața-ți, un suflet matur se așează.
Căci de-i copil în gânduri și-n simțiri,
Nu-i loc de-nțelepciune, nici de-mpăcări.
Discuția-i un zid, o luptă-n van,
Când perspectiva-i străină, un ocean.
De ce să-ți pierzi vremea, energia,
Într-un război ce n-aduce bucuria?
Mai bine-ți vezi de drum, cu pași senini,
Și-nvață să ierți, să uiți de-acei străini.
Căci maturitatea-i o comoară rară,
Și nu toți o poartă, nu toți o-ncarcă.
Așa că, înainte de-a te-nfuria,
Întreabă-te, oare, cu cine-ai de-a face-acum, aici.
Alte poezii ale autorului
Orbire
(Avem să credem că timpul se oprește–
pentru niște clipe,
ființa nu crede că îmbătrânește–
apoi, un semn de agonie: ea nu mai trăiește...)
Printre adunătura de capete proaste–
colcăie misterul;
pățania trăită de comunitățile noastre–
refuză să-și poarte colierul...
Îl poartă însă alții și spart, doar să-l știe–
lumina din el tot nu licărește;
și-n neagra închisoare umplută cu pietre–
mai caută altele, caută prostește...
Să fie mai mult decât întăia dată–
și tot așa și înainte;
într-o zi adaugă, într-alta se pierde–
nici lumina nu se mai vede...
Se adună apoi la statuia cea mare–
a unui posibil creator;
își întind mâinile fără rușine–
spre a se îndeplini dorința unui muritor...
Se desprinde uscată și rămurica dulce–
borcanul refuză să se umple,
culese au fost aromele mai bune–
și efectul lor plăcut va trece...
(Îi chinuie să treacă și de viața asta–
mai grea sau mai ușoară,
nu mai contează fapta lumii bune,
e demult uitată... îngropată...)
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răcnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
Iartă-mă
Tu, cel care mă privești de sus,
iartă-mă pe mine...
și ajută-mă, te rog, să fie mai bine...
Inima mi-e ruptă, trupu-i monoton,
scapă-mă de regrete și de tot ce este rău...
Te-ai uitat de sus, m-ai văzut cum plâng,
știi că simt că pier pe acest pământ...
Zilele sunt lungi, nopțile nu dorm,
vina ce o port e ca zbătaia-n somn...
Plâng și după tine, plâng și după mine,
mare e povara când te uiți la mine.
Mă sperie un gând, mă sperie aparte,
doar tu știi să le-aranjezi pe toate.
Și-ți cer să mă ajuți, să mă mai suporți,
chiar dacă și tu necazul mi-l porți...
Durerea mi-o alină, mintea mi-o însenină,
și stinge-mi focul aprins la inimă.
Ghidează-mă atent, căci simt un sentiment,
și fă-mă să aleg doar ce este corect.
Tu, cel care mă privești de sus,
salvează-mă pe mine,
și nu mă părăsi, rămâi lângă mine...
🎤 Identitate
Mă trezii și văzui în oglindă,
O pată ca o urmă de pantof închisă–
Pe chipul meu; o durere aprinsă,
Stătu în transă, parcă amorțită...
Pe arșița acoperită de duhoare,
Singură nu respiră, ci moare,
Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,
Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.
Deranjat de chinul ce-l îndură,
Mă grăbii spre găleata cu untură,
Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,
Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.
Din dorința salvării morții cu-a mea față,
Din perete, lama mă cutremură de-ndată,
Și privii spre singura oglindă atârnată,
Și văzui o față distrusă și pătată.
Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,
Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,
Tăieturi pe față-mi mai creară,
Dureri și-o strigare cam amară.
Când în locul umbrei din sticla rară,
Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,
Crăpă și rama de p-acel perete,
Să n-aibă cine-o plânge după sete.
Sfera
E noapte,
prin ceața densă am zărit-o...
–ajută-mă! mi-e groază!
E înaltă,
stă atârnată... ba nu, plutește!
în valuri repezi ea gonește...
E plină,
strălucește ca un far în sânul mării,
cu raza mi-a lovit ochelarii...
E perfectă,
colțuri nu are și e netedă,
se-nvârte-n jur ca o planetă...
Ce înseamnă? ce vrea de la mine?
cad pe trepte pân' la o linie.
Mă ridic și n-o mai văd în noapte...
a dispărut, mă urăște poate...
E zi,
sub lumina astrului e oarbă,
mai bine, nu-mi mai este teamă!
E scundă,
face un pas tiptil și obosește,
îi e greu că nu mai gonește...
E goală,
în suflet și aparență,
de rușine, mă privește cu greață...
E distrusă,
spartă la mijloc și zgâriată,
un gând atunci mi se arată.
Fug după ea; fug să o prind,
o ating, vreau s-o ridic.
În zadar, ea nu mai dorește,
și peste mine atunci se prăbușește...
E vis?
nu, e realitate și doare,
doare când te pălește...
E moarte?
poate, primele chinuri,
lacrimile curg șiroaie, râuri...
E bine?
rău oricum nu-mi este,
zbier când aud acea veste...
E sfârșit?
nu pentru mine, ci pentru sferă,
și mă zdrobește, sigur mă urăște!
Ard
Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,
nu,
El râde când o rază îl lovește și pe loc–
arsura e ceea ce-și dorește,
numai să fie...
Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul
de îl înfingi în spate și să cadă,
însă nu prea departe...
Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,
rămâne până se oprește și mai vrea:
nu se potolește...
Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,
să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,
să-l vadă ca pe o salvare...
Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,
să stingă din scânteie, să o lase să plece,
dar nu mă părăsește...
Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,
să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,
și se chinuie prin fum și multă gheață...
Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,
focul pornește mai repede până ce crește,
mă arde mai tare și nu se oprește...
A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,
și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–
și de flăcările de la frunte...
Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,
căutam să nu plec fără nicio părere,
și m-am rugat în serile infernale...
Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,
să nu m-audă nimeni că urlu de durere,
să nu mă vadă nicio privire...
Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,
căutam să scap și de surzenie și de noua durere,
apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...
Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,
dar focul tot rămâne,
nu dispare...
Orbire
(Avem să credem că timpul se oprește–
pentru niște clipe,
ființa nu crede că îmbătrânește–
apoi, un semn de agonie: ea nu mai trăiește...)
Printre adunătura de capete proaste–
colcăie misterul;
pățania trăită de comunitățile noastre–
refuză să-și poarte colierul...
Îl poartă însă alții și spart, doar să-l știe–
lumina din el tot nu licărește;
și-n neagra închisoare umplută cu pietre–
mai caută altele, caută prostește...
Să fie mai mult decât întăia dată–
și tot așa și înainte;
într-o zi adaugă, într-alta se pierde–
nici lumina nu se mai vede...
Se adună apoi la statuia cea mare–
a unui posibil creator;
își întind mâinile fără rușine–
spre a se îndeplini dorința unui muritor...
Se desprinde uscată și rămurica dulce–
borcanul refuză să se umple,
culese au fost aromele mai bune–
și efectul lor plăcut va trece...
(Îi chinuie să treacă și de viața asta–
mai grea sau mai ușoară,
nu mai contează fapta lumii bune,
e demult uitată... îngropată...)
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răcnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
Iartă-mă
Tu, cel care mă privești de sus,
iartă-mă pe mine...
și ajută-mă, te rog, să fie mai bine...
Inima mi-e ruptă, trupu-i monoton,
scapă-mă de regrete și de tot ce este rău...
Te-ai uitat de sus, m-ai văzut cum plâng,
știi că simt că pier pe acest pământ...
Zilele sunt lungi, nopțile nu dorm,
vina ce o port e ca zbătaia-n somn...
Plâng și după tine, plâng și după mine,
mare e povara când te uiți la mine.
Mă sperie un gând, mă sperie aparte,
doar tu știi să le-aranjezi pe toate.
Și-ți cer să mă ajuți, să mă mai suporți,
chiar dacă și tu necazul mi-l porți...
Durerea mi-o alină, mintea mi-o însenină,
și stinge-mi focul aprins la inimă.
Ghidează-mă atent, căci simt un sentiment,
și fă-mă să aleg doar ce este corect.
Tu, cel care mă privești de sus,
salvează-mă pe mine,
și nu mă părăsi, rămâi lângă mine...
🎤 Identitate
Mă trezii și văzui în oglindă,
O pată ca o urmă de pantof închisă–
Pe chipul meu; o durere aprinsă,
Stătu în transă, parcă amorțită...
Pe arșița acoperită de duhoare,
Singură nu respiră, ci moare,
Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,
Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.
Deranjat de chinul ce-l îndură,
Mă grăbii spre găleata cu untură,
Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,
Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.
Din dorința salvării morții cu-a mea față,
Din perete, lama mă cutremură de-ndată,
Și privii spre singura oglindă atârnată,
Și văzui o față distrusă și pătată.
Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,
Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,
Tăieturi pe față-mi mai creară,
Dureri și-o strigare cam amară.
Când în locul umbrei din sticla rară,
Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,
Crăpă și rama de p-acel perete,
Să n-aibă cine-o plânge după sete.
Sfera
E noapte,
prin ceața densă am zărit-o...
–ajută-mă! mi-e groază!
E înaltă,
stă atârnată... ba nu, plutește!
în valuri repezi ea gonește...
E plină,
strălucește ca un far în sânul mării,
cu raza mi-a lovit ochelarii...
E perfectă,
colțuri nu are și e netedă,
se-nvârte-n jur ca o planetă...
Ce înseamnă? ce vrea de la mine?
cad pe trepte pân' la o linie.
Mă ridic și n-o mai văd în noapte...
a dispărut, mă urăște poate...
E zi,
sub lumina astrului e oarbă,
mai bine, nu-mi mai este teamă!
E scundă,
face un pas tiptil și obosește,
îi e greu că nu mai gonește...
E goală,
în suflet și aparență,
de rușine, mă privește cu greață...
E distrusă,
spartă la mijloc și zgâriată,
un gând atunci mi se arată.
Fug după ea; fug să o prind,
o ating, vreau s-o ridic.
În zadar, ea nu mai dorește,
și peste mine atunci se prăbușește...
E vis?
nu, e realitate și doare,
doare când te pălește...
E moarte?
poate, primele chinuri,
lacrimile curg șiroaie, râuri...
E bine?
rău oricum nu-mi este,
zbier când aud acea veste...
E sfârșit?
nu pentru mine, ci pentru sferă,
și mă zdrobește, sigur mă urăște!
Ard
Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,
nu,
El râde când o rază îl lovește și pe loc–
arsura e ceea ce-și dorește,
numai să fie...
Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul
de îl înfingi în spate și să cadă,
însă nu prea departe...
Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,
rămâne până se oprește și mai vrea:
nu se potolește...
Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,
să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,
să-l vadă ca pe o salvare...
Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,
să stingă din scânteie, să o lase să plece,
dar nu mă părăsește...
Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,
să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,
și se chinuie prin fum și multă gheață...
Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,
focul pornește mai repede până ce crește,
mă arde mai tare și nu se oprește...
A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,
și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–
și de flăcările de la frunte...
Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,
căutam să nu plec fără nicio părere,
și m-am rugat în serile infernale...
Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,
să nu m-audă nimeni că urlu de durere,
să nu mă vadă nicio privire...
Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,
căutam să scap și de surzenie și de noua durere,
apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...
Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,
dar focul tot rămâne,
nu dispare...