Sfera
E noapte,
prin ceața densă am zărit-o...
–ajută-mă! mi-e groază!
E înaltă,
stă atârnată... ba nu, plutește!
în valuri repezi ea gonește...
E plină,
strălucește ca un far în sânul mării,
cu raza mi-a lovit ochelarii...
E perfectă,
colțuri nu are și e netedă,
se-nvârte-n jur ca o planetă...
Ce înseamnă? ce vrea de la mine?
cad pe trepte pân' la o linie.
Mă ridic și n-o mai văd în noapte...
a dispărut, mă urăște poate...
E zi,
sub lumina astrului e oarbă,
mai bine, nu-mi mai este teamă!
E scundă,
face un pas tiptil și obosește,
îi e greu că nu mai gonește...
E goală,
în suflet și aparență,
de rușine, mă privește cu greață...
E distrusă,
spartă la mijloc și zgâriată,
un gând atunci mi se arată.
Fug după ea; fug să o prind,
o ating, vreau s-o ridic.
În zadar, ea nu mai dorește,
și peste mine atunci se prăbușește...
E vis?
nu, e realitate și doare,
doare când te pălește...
E moarte?
poate, primele chinuri,
lacrimile curg șiroaie, râuri...
E bine?
rău oricum nu-mi este,
zbier când aud acea veste...
E sfârșit?
nu pentru mine, ci pentru sferă,
și mă zdrobește, sigur mă urăște!
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Rei
#sfera #renaștere #teamă #viață #moarte
Data postării: 17 martie 2024
Vizualizări: 596
Poezii din aceiaşi categorie
Ființelor dragi
Voi, Suflete îngenuncheate
Cât îmi este dor de voi;
Ați zburat departe
Străini de azi și noi
Ce nu aș da ,ca să răzbat
Prin trecutul răpus
Pe aripi ce se mai zbat
Pentru timpul apus.
După inimi de cleștar,
Ce -mi plângeau amarul.
Și -mi șopteau cu har,
Umpländu -mi paharul
S -au risipit,nu le găsesc,
Căci s -au topit în zare;
Ființe dragi,eu vă iubesc
Până la ultima suflare!...
Ul
Drumul spre mare
Tot farmecul e sa te cufunzi
In timpul in care traiesti,
Sa inoti din rasputeri in amonte
Sau sa faci pluta in aval.
Noaptea trebuie sa iesi la mal,
Sa faci un foc zdravan,
Sa spui povesti si sa cauti in stele
Drumul spre mare,
Chiar daca stii din auzite
Ca toti care inoata
Ajung acolo,
Nu ai timp sa asculti orice zvon,
Noaptea e scurta,
Dilema aceeiasi,
Si tot ce ai invatat
Trebuie sa stii, pentru ca
Inveti pentru viata,
Asa ca inoti in amonte,
Sau faci pluta in aval,
Fara sa stii cand va fi
Ultima noapte petrecuta pe mal.
O pasăre de -aș fi..
O pasăre de-aș fi, atunci,
Când tânjesc să zbor
Peste valuri și stânci
Spre-al sufletului dor.
Și -n bătaia vântului
Printre nori să mă strecor,
Să fiu pion al timpului
În jurul lumii călător.
Să mă întorc la rădăcini
Când ecoul lor mă strigă,
Frunzărind printre pagini
Lacrima să nu mai frigă.
În culcușul meu revin
Sub năframa nocturnă,
Cu sentimentul divin
Și cu zâmbetul pe pernă..
Depărtarea nu mai doare,
O străbat cât ai clipi,
Cu avânt și sudoare
Pe neobositele aripi..
P
Balada cuvântului pierdut
Am credinţa că omul trăieşte un chin,
a dispărut un cuvânt, puţin câte puţin,
îl port în iubire, dar ştiu c-a dispărut,
din lume, balada cuvântului pierdut.
Frunzăreşte nemurirea prin albumul amintirilor,
se-ntretaie penumbrele în gândul tăcut al zorilor,
aşteaptă acolo grăirea un sâmbure al pământului,
să se nască din vorbă în vorbă balada cuvântului.
Renăscuţi de mii şi mii de ori în aceeaşi matrice,
căutăm firul lipsă din părul frumoasei Berenice,
fluturăm îndoielile într-un puzzle viu al vântului
şi ne trecem fără a fredona balada cuvântului.
Încâlcim vieţile sub impulsul chemărilor trădate,
seminţia orgoliului se strecoară din minţi casate,
dar nu vom rosti vreodată ultima vorbă a gândului,
bieţi truditori, mereu neştiuţi de balada cuvântului.
Din spuma haosului mai renasc ursitoare străbune
cu priviri rătăcite şi cânturi răscolind surde strune,
fuioare de vorbe presărate din umbra veşmântului
curg rătăcite spre versul scris în balada cuvântului.
Tot mai cred că lumea trăieşte un vis,
în vorba pierdută-i destinul prescris,
când ziua se stinge şi nopţile dor,
cuvântul ce-i lipsă e viaţă şi dor.
Trezește-te
Toți cu măștile pe față se găsesc în orice loc
Și-n ecrane, și la muncă, și pe stradă, și la bloc
Poartă masca așa mult, nici ei nu mai știu cine sunt
Că tot e o minciună mare, e un adevăr mărunt
Și înghiți cât poți de mult, dar e o mare de nebuni
Și paharul dă pe-afară, și normal, tot ei se plâng
Și îți amintești apoi, să fii tu-n gânduri și-n acțiuni
Că ei prin viață merg, dar niciodată nu ajung
Tre să fii atent la tine, căci acolo-i adevărul
Când te privești, te regăsești, te împlinești, atunci sosești
Iar când te uiți în lumea mare, și mai mult să te iubești
Și când vezi iluzia, adu-ți aminte c-așa-i visul
Atunci când te enervezi, trezește-te că doar visezi
Atunci când simți că te pierzi, trezește-te și te salvezi
Când nu știi ce să mai crezi, trezește-te, halucinezi
Când pe tine te trădezi, trezește-te că proiectezi
Tu doar mergi pe drumul tău și caută-te în tine
Nu te mai împiedica de umbre și de ecouri
Nu te mai lăsa furat de vorbe și de tablouri
Doar mergi, și vei ajunge la adevăratul sine
Știu că e greu și că-n jur sunt doar tentații, provocări
Dar cu timpul, acestea nu te vor mai satisface
În timp găsești pacea-n tine, nu în oameni cu purtări
Nu te va mai afecta niciunul ce se preface
Și când te trezești la sine, îți dai seama că nu-s proști
Că doar atunci te poți preface când tu nu te cunoști
Că atunci când știi cine și ce ești cu adevărat
Nu poți fi altul, nu poți minți și nu poți fi mascat
Sentimentul agoniei
Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,
Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,
Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,
Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.
De propria mea catastrofă rămân şocat,
Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,
Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,
Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.
Stingher ca în halucinaţiile nocturne,
Singuratic ca în clipele de regret,
Ating limita negativă a vieţii taciturne,
Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.
Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,
Nimeni să nu îmi mai ţină partea,
Să-mi trăiesc agonia ce vine,
Mână în mână cu moartea.
Ființelor dragi
Voi, Suflete îngenuncheate
Cât îmi este dor de voi;
Ați zburat departe
Străini de azi și noi
Ce nu aș da ,ca să răzbat
Prin trecutul răpus
Pe aripi ce se mai zbat
Pentru timpul apus.
După inimi de cleștar,
Ce -mi plângeau amarul.
Și -mi șopteau cu har,
Umpländu -mi paharul
S -au risipit,nu le găsesc,
Căci s -au topit în zare;
Ființe dragi,eu vă iubesc
Până la ultima suflare!...
Ul
Drumul spre mare
Tot farmecul e sa te cufunzi
In timpul in care traiesti,
Sa inoti din rasputeri in amonte
Sau sa faci pluta in aval.
Noaptea trebuie sa iesi la mal,
Sa faci un foc zdravan,
Sa spui povesti si sa cauti in stele
Drumul spre mare,
Chiar daca stii din auzite
Ca toti care inoata
Ajung acolo,
Nu ai timp sa asculti orice zvon,
Noaptea e scurta,
Dilema aceeiasi,
Si tot ce ai invatat
Trebuie sa stii, pentru ca
Inveti pentru viata,
Asa ca inoti in amonte,
Sau faci pluta in aval,
Fara sa stii cand va fi
Ultima noapte petrecuta pe mal.
O pasăre de -aș fi..
O pasăre de-aș fi, atunci,
Când tânjesc să zbor
Peste valuri și stânci
Spre-al sufletului dor.
Și -n bătaia vântului
Printre nori să mă strecor,
Să fiu pion al timpului
În jurul lumii călător.
Să mă întorc la rădăcini
Când ecoul lor mă strigă,
Frunzărind printre pagini
Lacrima să nu mai frigă.
În culcușul meu revin
Sub năframa nocturnă,
Cu sentimentul divin
Și cu zâmbetul pe pernă..
Depărtarea nu mai doare,
O străbat cât ai clipi,
Cu avânt și sudoare
Pe neobositele aripi..
P
Balada cuvântului pierdut
Am credinţa că omul trăieşte un chin,
a dispărut un cuvânt, puţin câte puţin,
îl port în iubire, dar ştiu c-a dispărut,
din lume, balada cuvântului pierdut.
Frunzăreşte nemurirea prin albumul amintirilor,
se-ntretaie penumbrele în gândul tăcut al zorilor,
aşteaptă acolo grăirea un sâmbure al pământului,
să se nască din vorbă în vorbă balada cuvântului.
Renăscuţi de mii şi mii de ori în aceeaşi matrice,
căutăm firul lipsă din părul frumoasei Berenice,
fluturăm îndoielile într-un puzzle viu al vântului
şi ne trecem fără a fredona balada cuvântului.
Încâlcim vieţile sub impulsul chemărilor trădate,
seminţia orgoliului se strecoară din minţi casate,
dar nu vom rosti vreodată ultima vorbă a gândului,
bieţi truditori, mereu neştiuţi de balada cuvântului.
Din spuma haosului mai renasc ursitoare străbune
cu priviri rătăcite şi cânturi răscolind surde strune,
fuioare de vorbe presărate din umbra veşmântului
curg rătăcite spre versul scris în balada cuvântului.
Tot mai cred că lumea trăieşte un vis,
în vorba pierdută-i destinul prescris,
când ziua se stinge şi nopţile dor,
cuvântul ce-i lipsă e viaţă şi dor.
Trezește-te
Toți cu măștile pe față se găsesc în orice loc
Și-n ecrane, și la muncă, și pe stradă, și la bloc
Poartă masca așa mult, nici ei nu mai știu cine sunt
Că tot e o minciună mare, e un adevăr mărunt
Și înghiți cât poți de mult, dar e o mare de nebuni
Și paharul dă pe-afară, și normal, tot ei se plâng
Și îți amintești apoi, să fii tu-n gânduri și-n acțiuni
Că ei prin viață merg, dar niciodată nu ajung
Tre să fii atent la tine, căci acolo-i adevărul
Când te privești, te regăsești, te împlinești, atunci sosești
Iar când te uiți în lumea mare, și mai mult să te iubești
Și când vezi iluzia, adu-ți aminte c-așa-i visul
Atunci când te enervezi, trezește-te că doar visezi
Atunci când simți că te pierzi, trezește-te și te salvezi
Când nu știi ce să mai crezi, trezește-te, halucinezi
Când pe tine te trădezi, trezește-te că proiectezi
Tu doar mergi pe drumul tău și caută-te în tine
Nu te mai împiedica de umbre și de ecouri
Nu te mai lăsa furat de vorbe și de tablouri
Doar mergi, și vei ajunge la adevăratul sine
Știu că e greu și că-n jur sunt doar tentații, provocări
Dar cu timpul, acestea nu te vor mai satisface
În timp găsești pacea-n tine, nu în oameni cu purtări
Nu te va mai afecta niciunul ce se preface
Și când te trezești la sine, îți dai seama că nu-s proști
Că doar atunci te poți preface când tu nu te cunoști
Că atunci când știi cine și ce ești cu adevărat
Nu poți fi altul, nu poți minți și nu poți fi mascat
Sentimentul agoniei
Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,
Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,
Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,
Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.
De propria mea catastrofă rămân şocat,
Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,
Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,
Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.
Stingher ca în halucinaţiile nocturne,
Singuratic ca în clipele de regret,
Ating limita negativă a vieţii taciturne,
Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.
Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,
Nimeni să nu îmi mai ţină partea,
Să-mi trăiesc agonia ce vine,
Mână în mână cu moartea.
Alte poezii ale autorului
🎤 Identitate
Mă trezii și văzui în oglindă,
O pată ca o urmă de pantof închisă–
Pe chipul meu; o durere aprinsă,
Stătu în transă, parcă amorțită...
Pe arșița acoperită de duhoare,
Singură nu respiră, ci moare,
Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,
Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.
Deranjat de chinul ce-l îndură,
Mă grăbii spre găleata cu untură,
Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,
Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.
Din dorința salvării morții cu-a mea față,
Din perete, lama mă cutremură de-ndată,
Și privii spre singura oglindă atârnată,
Și văzui o față distrusă și pătată.
Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,
Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,
Tăieturi pe față-mi mai creară,
Dureri și-o strigare cam amară.
Când în locul umbrei din sticla rară,
Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,
Crăpă și rama de p-acel perete,
Să n-aibă cine-o plânge după sete.
🎤 Delir
Era o ceață afară, densă și fioroasă;
care parcă-mi stârnea frica...
și mi-o îndesa adânc pe gâtul înecăcios al șandramalei,
ca să-mi strice toată munca...
Eram trează, dezbrăcată și curată,
puțin vinovată că n-am astupat gura flăcării,
și acum mândră, cenușa-mi împrăștia necazul pe faianță,
ca să mă facă s-o dușmănesc pe viață...
Stăteam parcă spânzurată și priveam înfrigurată
spre deschizătura lărgită de sub fereastră...
și-mi amintesc că era vară când am acoperit-o,
și picau acum bucăți din ea fără noimă...
În spatele meu masa se scălda lacom în smoală,
parcă râdea când îmi zdrobea acum dușumeaua...
și câți ani de zile am stat așezată la ea,
ca acum să mă gândesc s-o fac una cu două...
Toate paharele mele, și vechi și noi,
se jucau pe rafturi și-mi făceau în ciudă pe la margini...
parcă să pice, parcă să stea, și mă enerva mai ceva,
cât le-am spălat sâmbăta și acum poftim răsplata...
M-a împins un aer rece către trepte,
aveam acolo-ntr-o cutie o mână de cârpe...
și cu fiecare am șters o parte din amintire,
și parcă acum când m-aplecam nu mai țineam minte...
Am încercat una, am încercat alta,
ca să-mi curăț murdăria și să mă pot culca...
însă n-a fost chiar așa că jegul nu m-asculta,
nici cel de pe faianță, nici ăl' de pe podea...
Atunci am împins două vitrine ca să-mi sparg farfuriile,
să m-ajute cioburile să curăț mai repede...
ca-n caz de problemă, mi-am tăiat fire din păr să fac o mătură,
să strângem mizeria toată la urmă...
Însă aerul tot intra și-mi tulbura spinarea cu unda sa,
și m-am băgat repede în gura de la șemineu să mă acopăr...
ca să nu-nghețe sufletul meu,
dar mă judeca fereastra pentru costumul nou...
M-am ridicat mulțumită și am aruncat un ceainic s-o sparg,
ca apoi din sticlă să-mi pot face un șirag...
și să nu mă mai invidieze nimeni ca mai devreme,
să-mi pot termina liniștită restul de probleme...
M-am urcat pe scaun să-mi curăț tavanul,
mă privea și el c-un hal de nedumerire...
așa că am smuls becul ca să-i obstrucționez privirea,
care însă mi-a întipărit un tatuaj pe toată mâna...
M-am întors la treabă, la cârpele mele,
parcă și ele au dispărut în întunecime...
așa că pipăiam după semne să curăț dezastrul,
când am alunecat și mi-am rupt lanțul...
Eram pe jos, îmbrăcată și moartă,
puțin stânjenită că m-am lăsat învinsă de-un șir de pahare...
și-mi râdeau în ureche în întunecime cam tare,
mândre că n-am apucat să le sparg pe toate...
Culeg
Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,
Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...
Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,
Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!
Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...
Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!
Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...
Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,
Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...
Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!
Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,
Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...
Obsesie
Tratat greșit; tratat cu ură? poate...
Calc pe pietre cu tăișuri și răzbat.
Ș-atunci îmi vine-un gând în noapte,
Ce mă reținea de fapt să nu atac?
Nimicul din umbră atent mă urmărea,
Din ciudă și necaz, mă păta penița grea,
Ore pierdute doar pe un sulfet de hârtie...
Și pentru ce? să nu mă țină minte?
Am abandonat și acea amintire,
Și-am încercat să schimb ceva la mine:
O privire caldă și-un zâmbet în primire...
În zadar, nimeni nu dorea să știe.
Cum nu vedeau ce vedea ființa din mine,
M-am gândit să nu mă schimb deloc pe mine,
Așa că am luat o nouă hârtie...
Să vadă și ei ce zăcea adânc în mine.
Pentru acea ,,executare slabă",
Am aruncat și cea mai nouă pensulă.
Și-am luat-o de la capăt, cu mare atenție,
Deși sânge mult cădea acum pe gresie...
,,Fără emoție; nu-mi transmite nimic"
Ș-apoi, de ce să nu te fac atunci să simți?
Cu grijă, pensula a fost înlocuită de cuțit,
Și pe rând, fiecare o emoție a trăit.
,,Este la fel, nimic de apreciat",
Atunci, între crăpături ochi am adăugat,
Și i-am atașat cu multă atenție...
Să se poată crea o reciprocă percepție.
,,Prea multe elemente într-un cadru închis",
Atunci, doar o fereastră am reușit de deschis,
Și-am întins pe sul piese și piese...
Și le-am reunit într-o uimitoare chestie.
Am adus creația în fața unui muzeu,
Cu un cearșaf care să ascundă gândul meu.
Apoi, am urmărit să obțin o reacție,
Doar cineva a țipat, dar nu de admirație...
🎤 Cu tine
[Intro] (Hoooh, eeh-eeh yeah,
Hooh, eeh-eeh yeah woooOooo-oh!)
[Verse] Începe ca un vis adânc demult uitat,
Și se-arată un trup palid și dezbrăcat,
Eu stau întins și dormind în pat,
Te-aștept să vii cu părul lung despieptănaaat (aaah)
[Verse] Eu știu că tu m-aștepți neîncetat,
Și tare mult vreau să te găsesc culcată în pat,
Dar totul se destramă și brusc ne-am îmbătat,
În visul meu, sigur ești așa cum mi-am imaginat (waah)
[Pre-chorus] Mă induce, teama mă-mpunge și știu că vreau mai muuult (woo-ooh)
Te trag după mine, aproape-s de tine, amândoi atunci ne-am spuuus...
[Drop] că...
[Chorus] Cu tine, am să rămân, am știut dinainte să te fi cunoscut,
Cu tine, eu de azi rămân, nu vreau să mă trezesc din visu' ăsta nebun!
[Hook] (Wooo-oooh OOH,
Wooo-oooh OOH)
[Rap] Na, na, na dă mai tare muzica,
Eu nu mă mai tresezc din visu-ăsta care m-a cuprins pe veci,
E tare, dorința e mare, crește și te dorește pe tine, stai lângă mine,
Uh, da, nu plec nicăieri (nu),
Aici rămân și ține-mă minte, nu vreau să mă trezesc,
Veau să rămân cu tine-aici în patu-ăsta,
Să ne iubim până murim și poate-n altă viață o să ne regăsim!
[Pre-chorus] Mă atrage, lumina se stinge și știu că vreau mai muuult (woo-ooh)
Te trag după mine, aproape-s de tine, amândoi atunci ne-am spuuus...
[Drop] că...
[Chorus] Cu tine, am să rămân, am știut dinainte să te fi cunoscut,
Cu tine, eu de azi rămân, nu vreau să mă trezesc din visu' ăsta nebun!
[Bridge] E un vis, o fantezie, eu nu vreau să mă trezesc,
Ambiția mea tot crește și vreau să te găseeesc (WOO-OOAH!),
E bine, aproape-s de tine, mă apropii încet,
Dar noaptea crește și stele' toate acum sclipeeesc (EEEE-OOOOH!)
[Chorus] Cu tine, am să rămân, am știut dinainte să te fi cunoscut,
Cu tine, eu de azi rămân, nu vreau să mă trezesc din visu' ăsta nebun!
[Outro] (Ooooooh-ooooh eeeeeh aaaah,
Ooooooh-ooooh eeeeeh aaaah)
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răcnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
🎤 Identitate
Mă trezii și văzui în oglindă,
O pată ca o urmă de pantof închisă–
Pe chipul meu; o durere aprinsă,
Stătu în transă, parcă amorțită...
Pe arșița acoperită de duhoare,
Singură nu respiră, ci moare,
Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,
Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.
Deranjat de chinul ce-l îndură,
Mă grăbii spre găleata cu untură,
Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,
Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.
Din dorința salvării morții cu-a mea față,
Din perete, lama mă cutremură de-ndată,
Și privii spre singura oglindă atârnată,
Și văzui o față distrusă și pătată.
Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,
Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,
Tăieturi pe față-mi mai creară,
Dureri și-o strigare cam amară.
Când în locul umbrei din sticla rară,
Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,
Crăpă și rama de p-acel perete,
Să n-aibă cine-o plânge după sete.
🎤 Delir
Era o ceață afară, densă și fioroasă;
care parcă-mi stârnea frica...
și mi-o îndesa adânc pe gâtul înecăcios al șandramalei,
ca să-mi strice toată munca...
Eram trează, dezbrăcată și curată,
puțin vinovată că n-am astupat gura flăcării,
și acum mândră, cenușa-mi împrăștia necazul pe faianță,
ca să mă facă s-o dușmănesc pe viață...
Stăteam parcă spânzurată și priveam înfrigurată
spre deschizătura lărgită de sub fereastră...
și-mi amintesc că era vară când am acoperit-o,
și picau acum bucăți din ea fără noimă...
În spatele meu masa se scălda lacom în smoală,
parcă râdea când îmi zdrobea acum dușumeaua...
și câți ani de zile am stat așezată la ea,
ca acum să mă gândesc s-o fac una cu două...
Toate paharele mele, și vechi și noi,
se jucau pe rafturi și-mi făceau în ciudă pe la margini...
parcă să pice, parcă să stea, și mă enerva mai ceva,
cât le-am spălat sâmbăta și acum poftim răsplata...
M-a împins un aer rece către trepte,
aveam acolo-ntr-o cutie o mână de cârpe...
și cu fiecare am șters o parte din amintire,
și parcă acum când m-aplecam nu mai țineam minte...
Am încercat una, am încercat alta,
ca să-mi curăț murdăria și să mă pot culca...
însă n-a fost chiar așa că jegul nu m-asculta,
nici cel de pe faianță, nici ăl' de pe podea...
Atunci am împins două vitrine ca să-mi sparg farfuriile,
să m-ajute cioburile să curăț mai repede...
ca-n caz de problemă, mi-am tăiat fire din păr să fac o mătură,
să strângem mizeria toată la urmă...
Însă aerul tot intra și-mi tulbura spinarea cu unda sa,
și m-am băgat repede în gura de la șemineu să mă acopăr...
ca să nu-nghețe sufletul meu,
dar mă judeca fereastra pentru costumul nou...
M-am ridicat mulțumită și am aruncat un ceainic s-o sparg,
ca apoi din sticlă să-mi pot face un șirag...
și să nu mă mai invidieze nimeni ca mai devreme,
să-mi pot termina liniștită restul de probleme...
M-am urcat pe scaun să-mi curăț tavanul,
mă privea și el c-un hal de nedumerire...
așa că am smuls becul ca să-i obstrucționez privirea,
care însă mi-a întipărit un tatuaj pe toată mâna...
M-am întors la treabă, la cârpele mele,
parcă și ele au dispărut în întunecime...
așa că pipăiam după semne să curăț dezastrul,
când am alunecat și mi-am rupt lanțul...
Eram pe jos, îmbrăcată și moartă,
puțin stânjenită că m-am lăsat învinsă de-un șir de pahare...
și-mi râdeau în ureche în întunecime cam tare,
mândre că n-am apucat să le sparg pe toate...
Culeg
Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,
Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...
Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,
Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!
Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...
Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!
Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...
Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,
Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...
Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!
Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,
Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...
Obsesie
Tratat greșit; tratat cu ură? poate...
Calc pe pietre cu tăișuri și răzbat.
Ș-atunci îmi vine-un gând în noapte,
Ce mă reținea de fapt să nu atac?
Nimicul din umbră atent mă urmărea,
Din ciudă și necaz, mă păta penița grea,
Ore pierdute doar pe un sulfet de hârtie...
Și pentru ce? să nu mă țină minte?
Am abandonat și acea amintire,
Și-am încercat să schimb ceva la mine:
O privire caldă și-un zâmbet în primire...
În zadar, nimeni nu dorea să știe.
Cum nu vedeau ce vedea ființa din mine,
M-am gândit să nu mă schimb deloc pe mine,
Așa că am luat o nouă hârtie...
Să vadă și ei ce zăcea adânc în mine.
Pentru acea ,,executare slabă",
Am aruncat și cea mai nouă pensulă.
Și-am luat-o de la capăt, cu mare atenție,
Deși sânge mult cădea acum pe gresie...
,,Fără emoție; nu-mi transmite nimic"
Ș-apoi, de ce să nu te fac atunci să simți?
Cu grijă, pensula a fost înlocuită de cuțit,
Și pe rând, fiecare o emoție a trăit.
,,Este la fel, nimic de apreciat",
Atunci, între crăpături ochi am adăugat,
Și i-am atașat cu multă atenție...
Să se poată crea o reciprocă percepție.
,,Prea multe elemente într-un cadru închis",
Atunci, doar o fereastră am reușit de deschis,
Și-am întins pe sul piese și piese...
Și le-am reunit într-o uimitoare chestie.
Am adus creația în fața unui muzeu,
Cu un cearșaf care să ascundă gândul meu.
Apoi, am urmărit să obțin o reacție,
Doar cineva a țipat, dar nu de admirație...
🎤 Cu tine
[Intro] (Hoooh, eeh-eeh yeah,
Hooh, eeh-eeh yeah woooOooo-oh!)
[Verse] Începe ca un vis adânc demult uitat,
Și se-arată un trup palid și dezbrăcat,
Eu stau întins și dormind în pat,
Te-aștept să vii cu părul lung despieptănaaat (aaah)
[Verse] Eu știu că tu m-aștepți neîncetat,
Și tare mult vreau să te găsesc culcată în pat,
Dar totul se destramă și brusc ne-am îmbătat,
În visul meu, sigur ești așa cum mi-am imaginat (waah)
[Pre-chorus] Mă induce, teama mă-mpunge și știu că vreau mai muuult (woo-ooh)
Te trag după mine, aproape-s de tine, amândoi atunci ne-am spuuus...
[Drop] că...
[Chorus] Cu tine, am să rămân, am știut dinainte să te fi cunoscut,
Cu tine, eu de azi rămân, nu vreau să mă trezesc din visu' ăsta nebun!
[Hook] (Wooo-oooh OOH,
Wooo-oooh OOH)
[Rap] Na, na, na dă mai tare muzica,
Eu nu mă mai tresezc din visu-ăsta care m-a cuprins pe veci,
E tare, dorința e mare, crește și te dorește pe tine, stai lângă mine,
Uh, da, nu plec nicăieri (nu),
Aici rămân și ține-mă minte, nu vreau să mă trezesc,
Veau să rămân cu tine-aici în patu-ăsta,
Să ne iubim până murim și poate-n altă viață o să ne regăsim!
[Pre-chorus] Mă atrage, lumina se stinge și știu că vreau mai muuult (woo-ooh)
Te trag după mine, aproape-s de tine, amândoi atunci ne-am spuuus...
[Drop] că...
[Chorus] Cu tine, am să rămân, am știut dinainte să te fi cunoscut,
Cu tine, eu de azi rămân, nu vreau să mă trezesc din visu' ăsta nebun!
[Bridge] E un vis, o fantezie, eu nu vreau să mă trezesc,
Ambiția mea tot crește și vreau să te găseeesc (WOO-OOAH!),
E bine, aproape-s de tine, mă apropii încet,
Dar noaptea crește și stele' toate acum sclipeeesc (EEEE-OOOOH!)
[Chorus] Cu tine, am să rămân, am știut dinainte să te fi cunoscut,
Cu tine, eu de azi rămân, nu vreau să mă trezesc din visu' ăsta nebun!
[Outro] (Ooooooh-ooooh eeeeeh aaaah,
Ooooooh-ooooh eeeeeh aaaah)
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răcnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."