Pulbere de nisip

Și de te-ai smerit odată

De actuala nepăsare,

Val de-otravă de îndată,

Te va îneca în mare.

Și de ochii vei deschide,

În mormântul deja plâns,

O să afli cu uimire,

Că otrava ți s-a scurs.

Ai simțit acuma focul?

Care veșnic nu s-a stins,

Cu încredere te arde,

Lasă-te te rog cuprins.

Fii stăpân pe-a ta iubire,

Juruiesc în mod solemn. ( Scuze pentru pleonasm)

Și din groaznica pălire,

Tu de viață vei fi demn.

Ieri te-am citit pe tine,azi l-am citit pe Blaga..

Cum e sa ai aripi uriașe,CTP?

Și eu iubesc cuvântul,dar aripile mele sunt mici..

Și tristețea mă inunda...

Uneori,poate,poezia mă apropie de astre.

As putea să trăiesc liniștită în anonimatul meu-reusesc uneori,

Dar acum,când noaptea se lasă,pacea mea se cufundă,

Vreau sa pot zbura și eu spre înalt,

Nu vreau lauri,doar puterea de a face din cuvânt diamant.

Și eu iubesc cuvintele simple,

,,Umbra lumii îmi trece peste inimă.",

Am obosit,aripile mele sunt prea mici,

Dar acum scriu cu sufletul,

Poate el le va da putina putere..

Te rog,destinule,lasă-mă să strălucesc o clipa

Iubesc cuvântul,beau din pocalul pasiunii cu sete.

Te rog,destinule,o singura dată dă-mi aripi uriașe,

Apropie-ma de idolii mei.

Nu-ți cer frumusețe,bogăție,putere,

O clipă de strălucire,aceasta mi-e singura vrere..

Această minunată viață,

Nu-i că o mustață,

O razi și crește alta,

Când o razi nu mai crește,

Căci ea nu se mărește,

Deci profită de ea,

Că alta nu va exista.

autor Panait Mirela

Ce-ar fi daca ne-am mai intalni iar,

Fară sa ne fii stiut

Mai da din nou pradă disperarii

Cum demult ai facut?

Ce-ar fii dacă ne-am mai iubi iar

Fară sa ne fii priceput

Mi-ai face din nou inima bucati,

Cum doar tu ai putut?

Manile doresc pielea ta

Picioarele doresc drumul tau,

Mintea isi doreste sa te visez

Iar sufletul sa te iubesc 

Hemingway se înreabă retoric și-acum

„pentru cine bat clopotele!”

ne întrebăm și noi

din când în când

fiecare în dreptul nostru

n-am înțeles însă niciodată de ce scatii

își iau speriați zborul din  turla bisericii

.

și de ce aerul plesnește ca o bucată de sticlă

.

cine se teme de bocetul clopotului

care se sparge în urechile surde ale timpului

.

răspunsul e ca un sloi de gheață

în mijlocul oceanului arctic

.

un moment de reculegere

.

nu am o reprezentare exactă a morții

dar asta ne amintesc clopotele

și-oricât de puternici am fi

nu putem să ne astupăm cu toții urechile

să ne ferecăm sufletele

ca să oprim ecoul lugubru al bronzului

.

și-atunci ne zăvorâm în noi înșine

printre spaimele noastre ancestrale

păstrând în amintirea femeilor sacrificate pe altarele bărbaților morți

.

un moment de reculegere

.

din întunericul cel mai negru al minții

ne împresoară vânătorii de capete

canibalii

vikingii

aztecii

întreaga cohortă a morții

ne ajunge din urmă blestemul sângelui

țipetele disperate a celor rămași fără inimi

rânjetul sadic al zeilor

iar noi

ultimele vlăstare ale umanității

ridicăm din umeri într-un simulacru de părere de rău

.

un moment de reculegere

Oamenii cele mai nemiloase ființe de pe pământ

Se judecă și se bagă unii pe alții în mormânt

Pentru a lua faimă,teritoriu,avere,

Sunt flămânzi după putere

Copleșiți de sentimente și emoții,

Se uită doar la ei,hoții

Violența îi ajută să se definească.

Din ei o dorință începe sa râvnească

Niciun pic de empatie în inima lor

Nu se gândesc la viitor

Se uită la orice greșeală,

Se plâng că au o viață amară.

Bunătatea pe om îl părăsește 

Invidia în ură crește

Viciu după viciu apare

Virtutea parcă dispare

Din cauza lor pământul moare,

Din cauza lor lumea dispare.

Mie,mi-e rușine să fiu om

Dar ție dragule cititor?

Sunt oameni în fața cărora 

Sufletul meu trebuie sa poarte armura.

Mi-e teama de săgețile ochilor lor,

Otrăvite de ura..

Și sunt oameni pentru care 

Inima mea își deschide porțile toate ,

Și blânda strălucire din privirea lor 

O umplu cu lumini atât de minunate..

Daca vrei sa mă cunoști privește vârsta inimii mele,

Ea-mi spune sa port coroniță cu flori,

Că pot atinge stele..

Mă contopesc cu lumina din zori,

In urechi îmi pun perle,

Rad,mă scald in culori,

Dansez in ploaie pe ritmul inimii mele.

Poezia aceasta nu e doar o poezie,e un gând..

Un gând pentru tine..

Ea n-ar exista daca tu n-ai citi-o. 

Poate spui:Dar cum,eu o vad.

Da,ochii tai o fac sa existe..

Altfel,s-ar pierde printre neauzite suspine,

S-ar risipi ca un val,ca o adiere de vânt,

In abisul inexistenței ar cădea,

Lăsând în urma ei sunete-atât de triste.

Dar pentru că tu exiști ea are sens..

Așadar,mulțumesc,suflete,

Acum,când se lasă noaptea grea,

Căci prin tine poezia mea 

Prinde viață,are aripi deschise..

De crezi,sensul vieții e limpede,clar,

Dar eu,suflet trist,fara zei,fara-altar,

Mă zbat sa-nteleg rostul vietii-mi.

In noapte-al meu gând caută un răspuns,

Ei,oamenii,lupta că sa fie mai sus .

Ce fi-va in clipa finala un dar?

Averea,puterea sau faima?

Ce inima-nalta spre frumos,spre sublim?

Cu cearcăne grele un răspuns deslușesc..

E pace în inima,în gând e senin,

Și singurul zeu la care ma-nchin,

E dragostea..

Cineva striga ,,Ajutor" cu toată puterea glasului lui stins..

M-am dus langa patul lui de spital și ,printre cuvinte bolborosite neinteligibil,doua rostite clar:acasă,copii.In clipa de luciditate a femeii,păream salvarea ei.

I-am spus că voi chema pe cineva,dar n-am făcut-o.

Știam că diagnosticul ei e o condamnare la indiferența,la strigat în gol.

Mai aud din când în când:Ajutor,și deși știu mintea ei e cea care o ține prizoniera de fapt ,

Mă simt prinsa în vârtejul lumii indiferente.

Ajutor..,strig și eu stins in mine,

Suntem spirite adormite in nepăsare,și doare..

Ajutor..

Lumina ochilor mei,ca un răsărit de soare,

Sufletul meu,ca o câmpie cu maci..

Iubesc atât de mult clipa de-acum,

Transformata in trecut ,ca un ghimpe ma-npunge in suflet,și doare..

O lacrimă cade când gândul atinge imaginea apusului trist,

Un zambet apare când mă trezesc și spun ,,E încă acum".

Te iubesc,viața,atât de puternic încât bătăile inimii mele ucid plânsul clopotelor ce-anunta finaluri de drum...