Orbire
(Avem să credem că timpul se oprește–
pentru niște clipe,
ființa nu crede că îmbătrânește–
apoi, un semn de agonie: ea nu mai trăiește...)
Printre adunătura de capete proaste–
colcăie misterul;
pățania trăită de comunitățile noastre–
refuză să-și poarte colierul...
Îl poartă însă alții și spart, doar să-l știe–
lumina din el tot nu licărește;
și-n neagra închisoare umplută cu pietre–
mai caută altele, caută prostește...
Să fie mai mult decât întăia dată–
și tot așa și înainte;
într-o zi adaugă, într-alta se pierde–
nici lumina nu se mai vede...
Se adună apoi la statuia cea mare–
a unui posibil creator;
își întind mâinile fără rușine–
spre a se îndeplini dorința unui muritor...
Se desprinde uscată și rămurica dulce–
borcanul refuză să se umple,
culese au fost aromele mai bune–
și efectul lor plăcut va trece...
(Îi chinuie să treacă și de viața asta–
mai grea sau mai ușoară,
nu mai contează fapta lumii bune,
e demult uitată... îngropată...)
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Rei
#orbire #societate #filosofie #întuneric #lumină #pietre
Data postării: 14 februarie 2024
Vizualizări: 641
Poezii din aceiaşi categorie
Omul
Omul,
Ce înger,
Ce demon!
Alcătuită din mrejele universului,
Din Dumnezeu propriu și Diavol propriu,
Cea mai misterioasă creatură
Poartă denumirea de „OM”.
„O îngrămădire de contradicții”,
Așa cum spunea Pascal,
Ar fi prea puțin pentru a o descrie.
Este sabia de foc a Arhanghelului Mihail,
Dar și aripile ce l-au ajutat pe Lucifer
Să părăsească Raiul.
O multitudine de culori și nuanțe,
Emoții și sentimente.
Toamnă,
Omul e toamnă.
Și ploaie, și ceață...
...dar nu l-am descris,
Nici zece la sută măcar.
Și mă înfurii, și plâng...
Omul,
Ce înger,
Ce demon!
Din valuri
Dezleagă-mă, Doamne,de catarg
Oricât de departe-mi va fi malul…
Cu valuri mari lupta-voi în larg
Să ating măcar o dată limanul.
Dacă liniște nu voi găsi
Statornică precum o vrabie,
Singură talazuri voi feri
Mă voi întoarce pe corabie.
Cu cer înnourat drept glugă,
Valurile plapumă de seară
De-a pururi îmi voi zice rugă
La farul ce n-a vrut să apară…
Horoscop
Tu te-ai născut în luna cu care începe anul,
Când moșul Promoroacă cu gerul face planul,
Când alb omătul iernii natura încunună
Iar crivățul și viscolul sunt tot mai împreună.
La un crăpat de ziuă, prin scâncet te-ai auzit,
Și ursitoarele au venit și soarta ți-au hărăzit.
Din cornul abundenței zeița Flora și ea a dăruit
Iubire-n suflet, un strop din al său har miruit.
Ființă ce a urmat ascensiunea neobosită
Și cu încăpățânare în starea sa introvertită.
Saturn a pus pecetea disciplinei și eficienței,
A simțului responsabilității și a experienței.
Urcând de la nivelul mării până în vârf de munte,
Tenacitatea, verticalitatea au ajutat să-nfrunte
Tot greul și dureri ce viața a presărat în drum,
Și a încercat, creând, să aibă amprenta de parfum.
Așa cum primăvara vine înfloritoare după iarnă,
Așa și dorul etern de viață în inimi îl aștearnă.
Croșetând din fire de aur și argint speranța,
Dantela cu care se-mbracă mereu exuberanța.
Speranța, pâinea omului sărac
Printre miile de gânduri
Mă regăsesc pierdut,
Încerc să le-așez în rânduri,
Dar mereu o iau de la început.
Sunt prea puține acorduri
Printre-atâtea dezacorduri,
Repetate în tetracorduri,
Criptându-ne în recorduri.
Speranțele-s puține,
Iar demonii cresc în mulțime,
Distrugându-ne gândurile.
Dar cine să ne mai apere,
Când doar tăcerea ne rămâne?
În jur văd doar invidie,
Comploturi țesând fratricide,
Și vorbe scuipate, acide –
Acești perfizi... în jurul lor, doar jarul arde.
Mai am un singur gând:
Unde-i minte multă,
E și nebunie abundentă.
Visele, însă, zidesc
O simțire excultă.
Am și eu o speranță:
Speranța uitării absolute.
Dar poate aceasta mai e speranță?
Nu cumva e doar disperare?
Filozofia vieții
Dacă ziua ar fi o noapte,
Totul s-ar spune în șoapte.
Dar prin zorii ce apar
Orice șoapte în van dispar.
Doar destinul îți croiește
Calea aleasă, și nu greșește.
Pe cereasca hartă a sorții
Creionează un însemn al vieții.
Acesta îți marchează soarta
Și nu știi când se-ntoarce roata,
Căci ești sortit ca s-o urmezi
Și îți rămâne doar ca să visezi.
Un an, o zi, un ceas,
Și ai reușit încă un pas
Să poți iubi și realiza
La orice vârstă ai avea.
Deriva căderii
Suflet drag ,
Simt cumva frica ?
Tremuri în neliniște?
Oare iar te gândești ,
Ce are sa fie mâine?
Suflul îl priponești
În jgheaburi costale
Când nesigur te simți.
Spre visul tău
Lin te drepți
Și tot in deriva te crezi.
Hai cu mine,
Chiar te rog,
Hai sa vezi un visător!
Un alt sine
Ce viețuiește
În nelimitarea vieții
De neam străvechi
- Sublim-
De mana am sa te țin
Pana curaj obții
Zăbovim cât dorești
Odihna sa găsești
Din zumzet de ganduri
Iar când te întorci
Aminte sa ti aduci
De liniste si fericire
În fiecare clipa
Caci n am sa mai plec
De lângă tine
Și vei ști ca mereu
Ai sa ma gasesti
Privind spre stele.
Omul
Omul,
Ce înger,
Ce demon!
Alcătuită din mrejele universului,
Din Dumnezeu propriu și Diavol propriu,
Cea mai misterioasă creatură
Poartă denumirea de „OM”.
„O îngrămădire de contradicții”,
Așa cum spunea Pascal,
Ar fi prea puțin pentru a o descrie.
Este sabia de foc a Arhanghelului Mihail,
Dar și aripile ce l-au ajutat pe Lucifer
Să părăsească Raiul.
O multitudine de culori și nuanțe,
Emoții și sentimente.
Toamnă,
Omul e toamnă.
Și ploaie, și ceață...
...dar nu l-am descris,
Nici zece la sută măcar.
Și mă înfurii, și plâng...
Omul,
Ce înger,
Ce demon!
Din valuri
Dezleagă-mă, Doamne,de catarg
Oricât de departe-mi va fi malul…
Cu valuri mari lupta-voi în larg
Să ating măcar o dată limanul.
Dacă liniște nu voi găsi
Statornică precum o vrabie,
Singură talazuri voi feri
Mă voi întoarce pe corabie.
Cu cer înnourat drept glugă,
Valurile plapumă de seară
De-a pururi îmi voi zice rugă
La farul ce n-a vrut să apară…
Horoscop
Tu te-ai născut în luna cu care începe anul,
Când moșul Promoroacă cu gerul face planul,
Când alb omătul iernii natura încunună
Iar crivățul și viscolul sunt tot mai împreună.
La un crăpat de ziuă, prin scâncet te-ai auzit,
Și ursitoarele au venit și soarta ți-au hărăzit.
Din cornul abundenței zeița Flora și ea a dăruit
Iubire-n suflet, un strop din al său har miruit.
Ființă ce a urmat ascensiunea neobosită
Și cu încăpățânare în starea sa introvertită.
Saturn a pus pecetea disciplinei și eficienței,
A simțului responsabilității și a experienței.
Urcând de la nivelul mării până în vârf de munte,
Tenacitatea, verticalitatea au ajutat să-nfrunte
Tot greul și dureri ce viața a presărat în drum,
Și a încercat, creând, să aibă amprenta de parfum.
Așa cum primăvara vine înfloritoare după iarnă,
Așa și dorul etern de viață în inimi îl aștearnă.
Croșetând din fire de aur și argint speranța,
Dantela cu care se-mbracă mereu exuberanța.
Speranța, pâinea omului sărac
Printre miile de gânduri
Mă regăsesc pierdut,
Încerc să le-așez în rânduri,
Dar mereu o iau de la început.
Sunt prea puține acorduri
Printre-atâtea dezacorduri,
Repetate în tetracorduri,
Criptându-ne în recorduri.
Speranțele-s puține,
Iar demonii cresc în mulțime,
Distrugându-ne gândurile.
Dar cine să ne mai apere,
Când doar tăcerea ne rămâne?
În jur văd doar invidie,
Comploturi țesând fratricide,
Și vorbe scuipate, acide –
Acești perfizi... în jurul lor, doar jarul arde.
Mai am un singur gând:
Unde-i minte multă,
E și nebunie abundentă.
Visele, însă, zidesc
O simțire excultă.
Am și eu o speranță:
Speranța uitării absolute.
Dar poate aceasta mai e speranță?
Nu cumva e doar disperare?
Filozofia vieții
Dacă ziua ar fi o noapte,
Totul s-ar spune în șoapte.
Dar prin zorii ce apar
Orice șoapte în van dispar.
Doar destinul îți croiește
Calea aleasă, și nu greșește.
Pe cereasca hartă a sorții
Creionează un însemn al vieții.
Acesta îți marchează soarta
Și nu știi când se-ntoarce roata,
Căci ești sortit ca s-o urmezi
Și îți rămâne doar ca să visezi.
Un an, o zi, un ceas,
Și ai reușit încă un pas
Să poți iubi și realiza
La orice vârstă ai avea.
Deriva căderii
Suflet drag ,
Simt cumva frica ?
Tremuri în neliniște?
Oare iar te gândești ,
Ce are sa fie mâine?
Suflul îl priponești
În jgheaburi costale
Când nesigur te simți.
Spre visul tău
Lin te drepți
Și tot in deriva te crezi.
Hai cu mine,
Chiar te rog,
Hai sa vezi un visător!
Un alt sine
Ce viețuiește
În nelimitarea vieții
De neam străvechi
- Sublim-
De mana am sa te țin
Pana curaj obții
Zăbovim cât dorești
Odihna sa găsești
Din zumzet de ganduri
Iar când te întorci
Aminte sa ti aduci
De liniste si fericire
În fiecare clipa
Caci n am sa mai plec
De lângă tine
Și vei ști ca mereu
Ai sa ma gasesti
Privind spre stele.
Alte poezii ale autorului
Zorilor de mâine
Aștept să răsari din văile apuse,
Să ne dai căldura demult râvnită
Înainte ca privirile ascunse,
Să înainteze spre poarta cea greșită.
Semnul cerului nu se mai arată,
Se ascunde dup-un colțișor,
Și bunicii care mereu ne iartă
Se prăpădesc, pe rând, încetișor.
Întreg altarul de cununi cu poamă
Va rugini și el la rândul lui,
Iar lângă capătul de la lopată
Vor fi citite nume sub un cui.
În jurul a mii de grădini cu buburuze,
Se va înălța un zid cu iarbă deasă,
Și care vor asculta de frumoasele muze,
Scufundați vor fi până la amiază.
Stoluri de păsări călătoare,
Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.
Și gândul că ne părăsesc mă doare,
Milă de ele fie-vă că mor!
În pături găurite de molii,
Se adăpostește al meu popor,
Dar cârma de la marile corăbii,
Nu își mai revine după un ocol.
Încet se va stinge și lumina,
Păstrată în sufletul aprins de fiară,
Și-odată ce e trasă și cortina,
Nu mai întind mâna ca să ceară.
Nu mai au timp decât să se gândească,
Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,
Așa cum e și plăcerea trupească,
Dacă nu era, mai bine mureau.
🎤 Delir
Era o ceață afară, densă și fioroasă;
care parcă-mi stârnea frica...
și mi-o îndesa adânc pe gâtul înecăcios al șandramalei,
ca să-mi strice toată munca...
Eram trează, dezbrăcată și curată,
puțin vinovată că n-am astupat gura flăcării,
și acum mândră, cenușa-mi împrăștia necazul pe faianță,
ca să mă facă s-o dușmănesc pe viață...
Stăteam parcă spânzurată și priveam înfrigurată
spre deschizătura lărgită de sub fereastră...
și-mi amintesc că era vară când am acoperit-o,
și picau acum bucăți din ea fără noimă...
În spatele meu masa se scălda lacom în smoală,
parcă râdea când îmi zdrobea acum dușumeaua...
și câți ani de zile am stat așezată la ea,
ca acum să mă gândesc s-o fac una cu două...
Toate paharele mele, și vechi și noi,
se jucau pe rafturi și-mi făceau în ciudă pe la margini...
parcă să pice, parcă să stea, și mă enerva mai ceva,
cât le-am spălat sâmbăta și acum poftim răsplata...
M-a împins un aer rece către trepte,
aveam acolo-ntr-o cutie o mână de cârpe...
și cu fiecare am șters o parte din amintire,
și parcă acum când m-aplecam nu mai țineam minte...
Am încercat una, am încercat alta,
ca să-mi curăț murdăria și să mă pot culca...
însă n-a fost chiar așa că jegul nu m-asculta,
nici cel de pe faianță, nici ăl' de pe podea...
Atunci am împins două vitrine ca să-mi sparg farfuriile,
să m-ajute cioburile să curăț mai repede...
ca-n caz de problemă, mi-am tăiat fire din păr să fac o mătură,
să strângem mizeria toată la urmă...
Însă aerul tot intra și-mi tulbura spinarea cu unda sa,
și m-am băgat repede în gura de la șemineu să mă acopăr...
ca să nu-nghețe sufletul meu,
dar mă judeca fereastra pentru costumul nou...
M-am ridicat mulțumită și am aruncat un ceainic s-o sparg,
ca apoi din sticlă să-mi pot face un șirag...
și să nu mă mai invidieze nimeni ca mai devreme,
să-mi pot termina liniștită restul de probleme...
M-am urcat pe scaun să-mi curăț tavanul,
mă privea și el c-un hal de nedumerire...
așa că am smuls becul ca să-i obstrucționez privirea,
care însă mi-a întipărit un tatuaj pe toată mâna...
M-am întors la treabă, la cârpele mele,
parcă și ele au dispărut în întunecime...
așa că pipăiam după semne să curăț dezastrul,
când am alunecat și mi-am rupt lanțul...
Eram pe jos, îmbrăcată și moartă,
puțin stânjenită că m-am lăsat învinsă de-un șir de pahare...
și-mi râdeau în ureche în întunecime cam tare,
mândre că n-am apucat să le sparg pe toate...
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răcnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
🎤 Risipă
În mijlocul somnului, parcă după moarte;
vreau să deschid ochii și nu se mai poate...
Aud cum pășesc și simt toată povara,
nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...
Și pășesc timid, merg spre destinație,
până când golul pierde din intonație...
Atunci mă opresc și urlu în neant,
gândul mă lasă, nici urmă de liant...
Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,
dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...
Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,
sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...
Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?
ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...
Peste o vreme mă opresc din mers,
mă tem c-o să am amintiri de șters...
Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,
un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...
Dac-am murit atunci sau mai târziu,
am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...
Concert în pivniță
Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,
La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,
Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,
Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,
foarte păcat de așa moarte...
Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,
Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,
Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,
Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,
tristă mare a lor soartă...
Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,
Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,
Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,
Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,
ce pornire, doar timp era și mâine...
Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,
Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,
Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,
Goana după acel nimic a provocat multe tentații,
noroc aveau, dar în alte spații...
Observând împuținarea sângelui întors pe față,
Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,
Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,
Povara altora va fi să le sape lor mormântul,
s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...
Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,
Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,
Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,
Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.
Haide
E ca-ntr-o noapte când sari gardul,
Ești aproape de țintă,
la fel e și ogarul...
Haide!
E ca pe mare când vezi țărmul,
Ești singurel pe plută,
putrezit de-o săptămână...
Haide!
E chiar mai simplu, mai ușor,
Ca atunci când ești în zbor,
și strigi tare: ,,eu azi nu mor!"
Haide!
E aproape, e ca o pretinsă sete,
Bei din sticlă și pășești pe alee,
și de la lumină-ți iei la revedere,
Haide!
E ca o călătorie lungă și pustie,
Nu te teme, căci eu sunt lângă tine,
și vei ajunge să-ți fie mult mai bine,
Haide!
...
Nu sunt eu sau m-am păcălit?
Pe marginea de lemn e greu să rezist,
poate că nu, sigur e-un vis!
,,Haide!"
Dar acum se aude mai tare?
Nu, nu, sigur doar mi se pare,
Și drumul până jos parc-a devenit mai mare...
,,Haide!"
Și dacă totuși ajung unde-mi zice?
Pe o pajiște arsă în funingine...
sau parcă a zis că acolo mereu ninge?
,,Haide!"
Sunt la fel de aproape să cad acum pe spate,
Și sigur nu-i la fel de departe,
dar nu mai renunț... speranțe deșarte!
,,Haide!"
Închid ochii și n-aud mai nimic,
Cad printre nori de praf înroșit,
e ca un sentiment ce m-a părăsit...
...
E altfel când te vezi deasupra,
Să simți că și soarele-i de fapt tot una,
până ce-am simțit zdravăn căzătura...
,,Haide!"
Acum nu mai visez,
E un fel de gol fără miez,
și mă cheamă ca să-l urmez...
,,..."
Nu se mai repetă, nu-mi zâmbește,
E ca atunci când prinzi un pește,
și pescarul sigur nu mai zăbovește...
Zorilor de mâine
Aștept să răsari din văile apuse,
Să ne dai căldura demult râvnită
Înainte ca privirile ascunse,
Să înainteze spre poarta cea greșită.
Semnul cerului nu se mai arată,
Se ascunde dup-un colțișor,
Și bunicii care mereu ne iartă
Se prăpădesc, pe rând, încetișor.
Întreg altarul de cununi cu poamă
Va rugini și el la rândul lui,
Iar lângă capătul de la lopată
Vor fi citite nume sub un cui.
În jurul a mii de grădini cu buburuze,
Se va înălța un zid cu iarbă deasă,
Și care vor asculta de frumoasele muze,
Scufundați vor fi până la amiază.
Stoluri de păsări călătoare,
Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.
Și gândul că ne părăsesc mă doare,
Milă de ele fie-vă că mor!
În pături găurite de molii,
Se adăpostește al meu popor,
Dar cârma de la marile corăbii,
Nu își mai revine după un ocol.
Încet se va stinge și lumina,
Păstrată în sufletul aprins de fiară,
Și-odată ce e trasă și cortina,
Nu mai întind mâna ca să ceară.
Nu mai au timp decât să se gândească,
Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,
Așa cum e și plăcerea trupească,
Dacă nu era, mai bine mureau.
🎤 Delir
Era o ceață afară, densă și fioroasă;
care parcă-mi stârnea frica...
și mi-o îndesa adânc pe gâtul înecăcios al șandramalei,
ca să-mi strice toată munca...
Eram trează, dezbrăcată și curată,
puțin vinovată că n-am astupat gura flăcării,
și acum mândră, cenușa-mi împrăștia necazul pe faianță,
ca să mă facă s-o dușmănesc pe viață...
Stăteam parcă spânzurată și priveam înfrigurată
spre deschizătura lărgită de sub fereastră...
și-mi amintesc că era vară când am acoperit-o,
și picau acum bucăți din ea fără noimă...
În spatele meu masa se scălda lacom în smoală,
parcă râdea când îmi zdrobea acum dușumeaua...
și câți ani de zile am stat așezată la ea,
ca acum să mă gândesc s-o fac una cu două...
Toate paharele mele, și vechi și noi,
se jucau pe rafturi și-mi făceau în ciudă pe la margini...
parcă să pice, parcă să stea, și mă enerva mai ceva,
cât le-am spălat sâmbăta și acum poftim răsplata...
M-a împins un aer rece către trepte,
aveam acolo-ntr-o cutie o mână de cârpe...
și cu fiecare am șters o parte din amintire,
și parcă acum când m-aplecam nu mai țineam minte...
Am încercat una, am încercat alta,
ca să-mi curăț murdăria și să mă pot culca...
însă n-a fost chiar așa că jegul nu m-asculta,
nici cel de pe faianță, nici ăl' de pe podea...
Atunci am împins două vitrine ca să-mi sparg farfuriile,
să m-ajute cioburile să curăț mai repede...
ca-n caz de problemă, mi-am tăiat fire din păr să fac o mătură,
să strângem mizeria toată la urmă...
Însă aerul tot intra și-mi tulbura spinarea cu unda sa,
și m-am băgat repede în gura de la șemineu să mă acopăr...
ca să nu-nghețe sufletul meu,
dar mă judeca fereastra pentru costumul nou...
M-am ridicat mulțumită și am aruncat un ceainic s-o sparg,
ca apoi din sticlă să-mi pot face un șirag...
și să nu mă mai invidieze nimeni ca mai devreme,
să-mi pot termina liniștită restul de probleme...
M-am urcat pe scaun să-mi curăț tavanul,
mă privea și el c-un hal de nedumerire...
așa că am smuls becul ca să-i obstrucționez privirea,
care însă mi-a întipărit un tatuaj pe toată mâna...
M-am întors la treabă, la cârpele mele,
parcă și ele au dispărut în întunecime...
așa că pipăiam după semne să curăț dezastrul,
când am alunecat și mi-am rupt lanțul...
Eram pe jos, îmbrăcată și moartă,
puțin stânjenită că m-am lăsat învinsă de-un șir de pahare...
și-mi râdeau în ureche în întunecime cam tare,
mândre că n-am apucat să le sparg pe toate...
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răcnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
🎤 Risipă
În mijlocul somnului, parcă după moarte;
vreau să deschid ochii și nu se mai poate...
Aud cum pășesc și simt toată povara,
nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...
Și pășesc timid, merg spre destinație,
până când golul pierde din intonație...
Atunci mă opresc și urlu în neant,
gândul mă lasă, nici urmă de liant...
Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,
dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...
Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,
sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...
Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?
ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...
Peste o vreme mă opresc din mers,
mă tem c-o să am amintiri de șters...
Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,
un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...
Dac-am murit atunci sau mai târziu,
am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...
Concert în pivniță
Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,
La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,
Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,
Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,
foarte păcat de așa moarte...
Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,
Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,
Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,
Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,
tristă mare a lor soartă...
Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,
Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,
Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,
Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,
ce pornire, doar timp era și mâine...
Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,
Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,
Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,
Goana după acel nimic a provocat multe tentații,
noroc aveau, dar în alte spații...
Observând împuținarea sângelui întors pe față,
Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,
Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,
Povara altora va fi să le sape lor mormântul,
s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...
Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,
Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,
Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,
Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.
Haide
E ca-ntr-o noapte când sari gardul,
Ești aproape de țintă,
la fel e și ogarul...
Haide!
E ca pe mare când vezi țărmul,
Ești singurel pe plută,
putrezit de-o săptămână...
Haide!
E chiar mai simplu, mai ușor,
Ca atunci când ești în zbor,
și strigi tare: ,,eu azi nu mor!"
Haide!
E aproape, e ca o pretinsă sete,
Bei din sticlă și pășești pe alee,
și de la lumină-ți iei la revedere,
Haide!
E ca o călătorie lungă și pustie,
Nu te teme, căci eu sunt lângă tine,
și vei ajunge să-ți fie mult mai bine,
Haide!
...
Nu sunt eu sau m-am păcălit?
Pe marginea de lemn e greu să rezist,
poate că nu, sigur e-un vis!
,,Haide!"
Dar acum se aude mai tare?
Nu, nu, sigur doar mi se pare,
Și drumul până jos parc-a devenit mai mare...
,,Haide!"
Și dacă totuși ajung unde-mi zice?
Pe o pajiște arsă în funingine...
sau parcă a zis că acolo mereu ninge?
,,Haide!"
Sunt la fel de aproape să cad acum pe spate,
Și sigur nu-i la fel de departe,
dar nu mai renunț... speranțe deșarte!
,,Haide!"
Închid ochii și n-aud mai nimic,
Cad printre nori de praf înroșit,
e ca un sentiment ce m-a părăsit...
...
E altfel când te vezi deasupra,
Să simți că și soarele-i de fapt tot una,
până ce-am simțit zdravăn căzătura...
,,Haide!"
Acum nu mai visez,
E un fel de gol fără miez,
și mă cheamă ca să-l urmez...
,,..."
Nu se mai repetă, nu-mi zâmbește,
E ca atunci când prinzi un pește,
și pescarul sigur nu mai zăbovește...