Orbire

(Avem să credem că timpul se oprește–

pentru niște clipe,

ființa nu crede că îmbătrânește–

apoi, un semn de agonie: ea nu mai trăiește...)

 

Printre adunătura de capete proaste–

colcăie misterul;

pățania trăită de comunitățile noastre–

refuză să-și poarte colierul...

Îl poartă însă alții și spart, doar să-l știe–

lumina din el tot nu licărește;

și-n neagra închisoare umplută cu pietre–

 mai caută altele, caută prostește...

Să fie mai mult decât întăia dată–

și tot așa și înainte;

într-o zi adaugă, într-alta se pierde–

nici lumina nu se mai vede...

Se adună apoi la statuia cea mare–

a unui posibil creator;

își întind mâinile fără rușine–

spre a se îndeplini dorința unui muritor...

Se desprinde uscată și rămurica dulce–

borcanul refuză să se umple,

culese au fost aromele mai bune–

și efectul lor plăcut va trece...

 

(Îi chinuie să treacă și de viața asta–

mai grea sau mai ușoară,

nu mai contează fapta lumii bune,

e demult uitată... îngropată...)

 

 

 

 

 

 

 


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Rei poezii.online Orbire

#orbire #societate #filosofie #întuneric #lumină #pietre

Data postării: 14 februarie 2024

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 1397

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

🎤 Rețetă de succes (avangardă)

 

Se sparg două ferestre — prima de la intrare și a doua la alegere,

cioburile se pun pe pagina ziarului cu loteria,

și adăugați la final bijuteria, 

o piatră roșie, dintre cele sugerate de artizanul de peste trecere;

Se taie două-trei capilare — de preferat dintre cele de la degete,

și stropiți fin peste toate cele mai sus culese,

astfel încât să ia asupra lor acea tentă sau nuanță aprinsă,

care să nu trădeze intenția de nestemată promisă;

Se vizitează câteva case — una, două, poate chiar trei,

despre care știți că așa ingrediente dețin și ei,

și le împrumutați cu grijă pentru mai târziu,

lăsându-le în schimb o pietricică și mesaj cu ,,vă mulțumim!";

Se are în vedere discreția cu care vă umpleți traista,

și nu apelați la manevre care îngreunează situația,

mai improvizați și dumneavoastră câte o înfățișare,

cu care vă prezentați mai apoi la o posibilă vânzare;

Dacă v-ați împotmolit la vreun pas, din păcate,

ori artizanul, ori ceilalți invidioși n-or să vă lase în pace,

așa se întâmplă de obicei cu fiecare investiție riscantă,

mulți pierd din vedere o șansă și mai puțini o și realizează!

 

Mai mult...

Zac... tot zac

Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,

și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"

Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,

cum mă ridicam, el nu se mișcă.

 

Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,

apărea și dispărea ca aburi din ibric.

O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,

cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...

 

Pierită forma ce-a avut-o cândva,

tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...

Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,

iar împrejur tot vinul se vărsă...

 

N-am să mai asist la a lor ignoranță,

lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...

Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,

pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.

 

De plânsete și milă să se descotorosească,

nu-i alinare pentru moartea prostească.

Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,

continui până voi zări lumina în treacăt.

 

...

 

M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,

păcat că eu nu voi putea să le aud.

 

 

 

 

Mai mult...

Cârtița

Stau,

nu simt nici gerul, nici incendiul;

deși tremur, nu-i de vină curentul...

Nu mă mișc,

deși încerc un vârf de deget să ridic,

nu reușesc, privesc și mă oftic...

Și degeaba se chinuie fostu-mi lăcaș–

acum e gol, chiar dacă l-au îmbrăcat;

după care speranța i s-a scufundat...

Cu ochii închiși,

mă gândesc la amintirea veche cu mine,

m-aș întoarce să le zic și lor că nu e bine...

Nu mă știu,

dacă plâng, nu e ca și cum ei mă aud,

așa că mai bine stau și-i ascult...

Se întâmplă mai rar,

să-i aud cum aprind un mic dar,

și acela parcă luminează tot în zadar...

Alteori îi auzeam pe alții,

apoi mă gândeam și la ai mei... săracii,

să treacă și să-mi mai ude măcar macii.

Prin întregul tot mai negru,

ascult și aștept să vină sfârșitul cel greu,

să apară și el când și ei se vor sătura să vină la mine...

mereu.

Mai mult...

Culeg

Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,

Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...

Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,

Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!

Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...

Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!

Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...

Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,

Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...

Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!

Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,

Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...

Mai mult...

Moara de Jar

Am crăpat pământul-mamă și ne-am îndepărtat,

Deasupra crestei muntelui plat o moară s-a ridicat;

Și-atunci ne-am cutremurat și eu, și-ai mei, și cei fără de nume,

Și-am privit în spaimă către cerul care se scălda în spume;

În transa pieirii am stat toți îngrămădiți și priveam mai adânc,

Până când s-a rupt și Cerul și doar fumul negru putea fi văzut;

Steaua sorții unei omeniri întregi lumina acum parcă orbește,

Spre moară, oameni cu minți slabe se-ndreptau copilărește;

Și-au plâns pe drumul lung și plin de fumul ce-nconjura moara,

Iar la sfârșit au căzut cu toții și și-au îmbrățișat soarta;

Când mi-a sosit și mie vremea să-mi primesc pedeapsa grea,

Am văzut deja ce măcina și la urmă jarul nostru rămânea...

Mai mult...

Timp

Liniștea serii se-mbrăcă într-o farsă,

La pândă mai stătu și dușmanul de-afară,

Pe la pervaz, se preschimbă pe nesimțite,

Și privi la ceasul atârnat de niște grinde.

 

Era întuneric și-un gând îl trezi,

Pe bătrânul ce din senin se zgribuli.

Privi cu necaz spre geamul din față:

,,Ce putea fi? o pasăre hoață!"

 

Hoțul se uită și el mai atent,

Și pe bătrân îl enervă un sentiment.

Trase o pânză peste ochii ființei,

Să poată dormi mai bine, fără intervenții.

 

Jocul abia începuse, cât ar fi crezut,

Orice-ar fi fost, hoțul nu se dădu bătut,

Bocăni în geam de câteva ori,

De la un timp, pe bătrân îl cuprinseră fiori.

 

Nu se auzise la fel ca celelalte,

O nerăbdare se simți acolo-n spate.

Se duse încetinel la fereastra sa spartă,

Nu văzu nici urmă de împielițată.

 

O ușă mai veche începu a scârțâi,

Bătrânul auzi un pas și-ncremeni,

O liniște mai mare decât ce auzi,

Să fi fost oare adevărat ce simți?

 

Obosit, se ghemui în pat,

Lângă bătrân se-auzi un oftat,

Săracul, nu găsi niciun chibrit de aprins

Și ieși din căsuță cu sufletul cuprins.

 

La ușă, musafirul își lăsase arma,

Bătrânul o luă să-și apere viața.

Mai mare decât se putea aștepta,

Nu conta cine era, dar nu mai pleca!

 

Văzând că nu ieși, bătrânul se retrase,

Tot mergând, brusc se-mpiedicase,

Căzu atât de rău și-l dureau acum toate,

Nu mai observă că era pe moarte...

 

Hoața ieși din căsuța cea săracă,

Îl ridică pe bătrân și-l luă cu ea în cârcă,

Bătrânul se zbătu, dar în zadar, cu forțe...

Așa apare, când dormi în taina nopții.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Flori și morminte

Pe câmp răsar tăcute flori, 

Sub cerul plin de veșnicie, 

Iar lângă ele dorm comori 

Ascunse-n recea temelie.

 

O floare râde către soare, 

Un mormânt tace către cer; 

Și totuși amândouă oare 

Nu poartă-același adevăr?

 

Floarea trăiește într-o clipă,

 Cu rouă, cântec și parfum; 

Mormântul ține fără pripă 

Tot ce-a fost om pe-al vieții drum.

 

Din mugur se ridică firea,

 Din țărnă omul s-a ivit; 

Tot țărâna-i scrie amintirea,

 Când rostul lui s-a împlinit.

 

De ce ne temem de morminte, 

Când ele nu sunt decât prag?

 Sub lespezi nu pier lumini sfinte, 

Ci scapă trupul de toiag.

 

Iar florile ce le-mpodobesc 

Nu plâng, nici nu rostesc cuvinte;

 Prin frumusețea lor vestesc 

Că viața crește din morminte.

 

Căci unde moartea pare rece, 

Acolo timpul naște zori; 

Nimic pe lume nu petrece 

Fără să lase iarăși flori.

 

Așa se leagă-n rost deplin

 Și floarea, și mormântul mut: 

Una vestește un destin, 

Cealaltă spune ce-a trecut..

Mai mult...

Viața templul timpului

"Viața templul timpului"

 

Tu inimă din ceasuri

Cu pulsul ticăind 

Ce-mi tot pompezi 

In timp, secunde-n infinit 

 

Tu inimă din ceasuri 

Să-mi ticăi,multe veacuri, multe 

Vreau timp,vreau viață 

Milenii să-mi ajungă.

 

20:15

26.04.2024

Florin Ristea

Mai mult...

Cadavre Elegante

Moartea nu vine cu sicriu,

Vine când accepți că ești viu

Doar cât să porți, ca pe-un costum,

Un suflet strâmt, prea bun de drum.

 

Am văzut oameni drepți la față,

Dar strâmbi în tot ce nu se-arată,

Cu mâinile curate-n poză

Și pline de o viață roasă.

 

Nu vreau groapă pentru carne,

Carnea știe să dispară,

Vreau un loc unde să cadă

Tot ce-am mințit ca să trăiască.

 

Vreau o groapă pe măsură,

Nu de trup, ci de minciună,

Că prea mulți mor îmbrăcați frumos

Dar put a gol, elegant, ticălos

Mai mult...

Enigma

Enigma sufle

Mai mult...

Iadul e plin de oameni care se jură că se vor schimba mâine

Iadul e plin de jurăminte stinse,

De pași opriți la primul pas,

De oameni buni cu vise-nchise

Și „mâine” spus mereu la ceas.

 

O vioară plânge-n aer rece,

Cu corzi din timp neîmplinit,

Cântă speranța care trece

De fiecare „mai târziu” ce n-a venit.

 

„De mâine schimb”, jură o gură,

Cu ieriul strâns ca un blestem,

Dar mâine-i doar o rană surdă

Ce nu mai vine. Nu-l vedem.

 

Sunt pași care n-au rupt tăcerea,

Doar au bătut în loc, cuminți,

Și suflete ce-au ales durerea

Sigură… în loc de pași fierbinți.

 

Iadul e plin de oameni drepți

Care-au greșit doar prea puțin,

Au stat pe margine, în piept,

Așteptând semnul… divin.

 

Aici se cântă-n șoaptă viața

Pe corzi de teamă și regret,

Se ține strâns de piept speranța

Ca pe-un defect ce nu-l mai ierți.

 

Iar vioara, obosită, plânge

În ritm de inimă frântă-n doi:

Nu pentru cei ce cad și sânge,

Ci pentru cei ce mor… încet, în noi.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍