FĂRĂ TITLU

    O, Shu, sub geana ta, stă cuibărit,
    Un soare nou ce-nalţă întregul răsărit,
    O nouă zi se naşte întotdeauna-n zori,
    Şi moare-n asfinţit şi-n ţipăt de cocori!
    
    O, Tefnut, răsuflarea ta în şoaptă,
    Natura la lumină, trezeşte, dintr-odată,
    De n-ai fi tu, cu răsuflarea-ţi caldă,
    Întreagă lume ar fi fadă!
    
    O, Thot, vreau numele să-mi scrii,
    Să fiu în amintirea rămas-a celor vii,
    La fel aşa cum fost-am, înfăţişat în acte,
    Nemuritor în veacuri peste cumplita moarte!

O, Zei, v-am pomenit pe toți deodată,
Ca să-mi schimbați a sorții roată,
Să stau în umbra voastră, veșnic faraon,
Rostit să-mi fie numele: Tutankhamon!

    Cu ce-am greşit...?
    De te-am iubit,
    Aşa cum nimeni n-a iubit vreodată... 
    Această dragoste... s-a stins... imaculată 
    Şi acum..., rătăcim din nou prin cuvinte, 
    Care nu mai pot să repare nimic,
    Nimic nu mai e ca înainte,
    Acum, avem nevoie de o hartă,
    Pentru a ne regăsi drumul înapoi,
    Spre sufletele noastre...
    Dar, e mult prea târziu oricum,
    Căci suntem condamnaţi,
    Să nu ne mai putem întoarce...

    Dulci păcate-n miez de noapte, 
    mângâieri prelungi şi şoapte,
    niciodată să nu uiţi, 
    că au fost clipe fierbinţi...   

    Doar noi doi, şi marea, 
    luna, argintându-şi calea, 
    cer adânc, clipind de stele,
    atârnând în lacrimi grele...
    
    Şi mai ştiu, că într-o zi, 
    adâncimi de s-or uni, 
    fie chiar şi pentru-o clipă, 
    ne vom zbate, ca pe-o-aripă...

    Cine sunt eu...
    nisip, pământ şi apă...
    ...fără nici un fir de iarbă...
    ...herghelii de cai s-adapă,
    văile îşi ard lumina,
    - neîntunecată-i vina -
    ...că am aşteptat furtuna... 
    primul strop de ploaie deasă, 
    ca perdeaua de matasă, 
    primii zori de noapte-adâncă,   

    prima stea lucind pe stâncă...

Doamne, stau câteodată și-mi amintesc de tinerețea mea cheltuită în perioada liceului, în vremuri de sminteală atât din partea unora dintre colegi, dar mai ales din partea unora dintre profesori, care odată descătușați de sistem, s-au trezit zei nemuritori plutind deasupra altarelor științei, tăind și spânzurând în dreapta și-n stânga, uitând că și ei au fost la rândul lor odată elevi...

Din fericire, balanța a fost mereu echilibrată de către profesorii blânzi la fire și domoli la vorbă, încât mi se părea că raze luminoase de soare străbat printre atâtea răutăți ca prin nori, înseninând o zi încărcată precum era cea de joi... 

Noi o numeam "joia neagră", fiindcă deși începeam orele la opt, dirigu - care ne era și prof de mate - ne chema la școală de la șapte, căci în orar aveam primele trei ore: două de mate și una de diriginție așa că prin urmare, băgam patru ore de matematică (o nimica toată !) cu o pauză de doar zece minute între ele, astfel încât, după atâtea zeci de table umplute cu matrici, integrale și altele asemenea, dădeai ușor în boala copiilor, cu privirile pierdute-n spațiu și salivă-n colțul gurii...

Și ca să ne fie capac, ultima oră, de la patru la cinci, aveam genetică, iar profa de biologie rodea în noi fără milă omorându-ne cu "drosofilele de oțet", unde trebuia să știi ce pui de musculițe vor ieși dintr-o musculiță cu ochi roșii și aripi scurte și un "musculiț" cu ochi albi și aripi lungi... ce mai, dădeam în bâlbâială de-a dreptul, mai ales că profa avea o plăcere sadică să umilească băieții, care eram scoși la tablă și întrebați pe rând, tot felul de chestii care îi erau străine și lui Nostradamus, darămite nouă!!!

Și dacă la ora de biologie, aveam fețele plouate mai tot timpul, vineri, la orele de română o boieream de-a dreptul, fiindcă profa de română avea o singură obsesie, să ne citească de un milion de ori "Riga Crypto și lapona Enigel" de Ion Barbu, fixație care ne îmboldea s-o tulim pe fereastră în timpul orei, fiindcă aveam clasa la parter, geamuri largi și generoase, iar profa niște ochelari cu lentile groase de funduri de borcan, încât auzeam pierzându-se în urma noastră doar ecoul vocii ei "da' parcă la începutul orei erați mai mulți, maică!..."

Chiuleam când puteam cu nesimțire de-a dreptul, având totuși grijă să nu depășesc orele maxime de absență menționate în regulamentul liceului, fiindcă împușcasem la genetică un șase la o lucrare și un cinci  la un oral - chinuit, marcat de sudoare și bâlbâieli cât cuprinde - astfel încât să-mi iasă media, iară eu nu mai dădeam pe la genetică să nu-mi strice profa media, întrucât jumate din clasă era în stare de corijență cu risc de a nu ajunge în BAC, iar eu "băftos" cum mă știu nu mă număram printre ei...

Și-apoi, acasă, când veneam de la școală, mâncam ceva frugal, repede, numai cât să pun ceva în stomac, și săream direct pe teme. Uneori erau încâlcite ale naibii… Țin minte cum stăteam până târziu, până pe la doisprezece, unu noaptea, tocind pentru BAC, cu ochii împăienjeniți, și cu caietele și cărțile și manualele împrăștiate peste tot. Iar a doua zi o luam de la capăt, la ora șase dimineața...

Iar în weekend, n-aveam vreme de pauze! Săream de la referatele de la română, la problemele de geometrie și algebră, ca în final, să mă frâng în problemele fizicii și ale termodinamicii, încât chiar nu mai aveam timp și pentru mine... Rar, apucam să mai citesc câte-o carte în-afara curriculei școlare, încât mi se acrise de Caragiale, Creangă, Sadoveanu, sau Blaga, sau Rebreanu... 

Suprasaturat, spiritul meu țipa după libertate, alienat în toceală, fiindcă în epocă, trebuia să înveți pe de rost referate întregi cu tot cu fișe de autori, munți de probleme trebuiau rezolvate din culegeri de matematică și fizică, că mă mir câteodată că mi-au rămas toate țiglele pe casă! Cum spuneam, eu am fost mai "băftos" la treb'șoara asta cu școala, dar alții nu, abandonând pur și simplu lupta - fiindcă au fost lupte! - veneau la școală ca să aibe de unde pleca, nu le mai păsau că ajungeau să deie la mate lucrarea de control "de onoare" menită să le salveze media, expresia dirigului "merji în băncuță bouțule, ai trii!", nu-i mai mișcau defel... priviri și suflete golite, ce mai...

Da, nu degeaba Bacovia a scris celebra frază "liceul - cimitir al tinereții mele!", căci și pentru mine liceul a însemnat multă muncă susținută, am trecut BAC-ul cu brio, aducând în fața societății dovada maturității mele de la optsprezece ani, dar, Doamne!, cu ce preț? La ce mi-au folosit mai târziu în carieră matricile, termodinamica, probabilitățile pe care nu le înțelegea nici măcar dirigu, tomurile întregi de referate de la română învățate pe de rost, creierii zdruncinați încercând să înțelegem "misterul liric" de nepătruns al vreunui autor; cu-adevărat am fost o generație debilitată voit atât de către societate, de către însăși școală, dar, da, și de către familie!!!

Și pentru că presiunea era enormă și constantă, am cedat nervilor, calmându-i cu mult... tutun și răbdare, un ocean de răbdare! Bineînțeles că mai toți băieții fumam pe vremea aceea - era și de bon-ton - iar toaleta băieților era locul nostru preferat unde, cu bună știință, încălcam regulamentul școlii, întrucât fumatul era cu desăvârșire interzis elevilor, mergând chiar până la exmatriculare, dacă bineînțeles, erai prins!

Și da! Am fost prinși într-o pauză, de către profa de fizică - o doamnă în vârstă, mică și iute, ea însăși fumătoare înrăită! - care chiar a avut curajul să "rupă" ușa de la toaletă dând buzna peste noi, și împărțind cu generozitate în dreapta și-n stânga fără osebire, scaltoace după ceafele vinovaților cu "paiu"-n colțul gurii - mamă!, ce mână grea avea pentru o doamnă așa de micuță ca ea!...

-Doamna profesoară, da' eu nu fumam! De ce ați dat?, am zis eu cu nevinovăție falsă-n glas și revoltă prefăcută...
-Ai fost acolo? E, uite de-aia!, îmi zice ea neîncrezătoare, fiindcă fumul era gros să-l tai cu cuțitul, iar eu aveam degetele de la mână îngălbenite de tutun...

Acum, toate acestea, s-au trecut... A trecut atât de multă vreme! Oftez, zâmbind ușor amintindu-mi de colegi și profesori deopotrivă: unii dintre ei nu mai sunt printre noi, alții au ajuns la pensie și ne mai întâlnim din când în când prin parcul orașului:

-Bună seara, Dom' Profesor! Da' ce mai faceți? La plimbare? La plimbare?
-Bună seara, măi! La plimbare! Ia stai! Tu ești... Te țiu minte! Tare șugubăț mai erai!

N-am realizat atunci, că din cauza Rigăi Crypto și a laponei Enigel, chiuleam, - sărind pe fereastra larg deschisă și generoasă a clasei mele de la parter - că de fapt "evadam" în propriul meu suflet... Acum știu...

    Păşeşte încet. Cu grijă. 
    Nu stârni ecouri în sufletul meu. 
    Fiindcă, acum, mă hodinesc. 
    
    Veghează-mi somnul. Asupră-mi. 
    Şi dacă m-agit, sau tresar, 
    Sărută-mi lacrimile ce-mi ard ochii. 
    
    Vorbeşte-mi. În şoaptă. 
    Numai aşa, liniştit voi putea, 
    Să visez catedrale înalte. 
    
    Atinge-mi trupul. Uşor. 
    Cu vârfurile degetelor, 
    Precum orbul cetind într-o carte. 
    
    Dormi. Aici, lângă mine. 
    Osteneala ta va fi răsplătită, 
    De umbra trupului meu. 
    
    Peste tine.

Speranță, dulce speranță,

Pe nimeni nu treci cu vederea.

Dar unora le ești otravă,

Iar altora le ești puterea.

Speranță, ești o comoară,

Răbdare dai celor ce-așteaptă,

Dar cei care cred în iubire 

Cu greu mai găsesc calea dreaptă.

Ca orice monedă de aur 

Au nu ai și tu două fețe?

Pe una-i un chin năprasnic,

Pe alta, însă, blândețe.

Speranță, dulce speranță,

Pe nimeni nu treci cu vederea.

Salvezi întregi țări de la moarte,

Iar mie îmi ești averea.

Când vorbele tac
un suflet se naşte
şi iubirea inundă
trăirile minţii

Trăirile minţii
prin labirintul vieţii
să treci te învaţă
când vorbele tac

Când vorbele tac
iubirea te prinde
cu mii de cuvinte-n
trăirile minţii

Trăirile minţii
îţi zbuciumă timpul
biet singuratic
când vorbele tac

Când vorbele tac
în gând se-nfiripă
cu greu stăpânite
trăirile minţii

Trăirile minţii
în vise se schimbă
la apusul cel dulce
când vorbele tac

Când vorbele tac
un suflet se pierde
lăsând în restrişte
trăirile minţii

Aspectul obosit, se estompează încet sub  greutatea zilelor ce nu se mai termină

Și glasul otravitor și teribil, pătrunde în sufletul cu dorința armă mortală să devină

Despărțind sufletul și corpul  omenesc  pentru viitoarele încercări

Prevalând într-o formă teribilă și grozavă care crează  mii de tăceri

Frica grozavă și foarte pătrunzătoare a schimbat  bunătatea  în cel mai ștrașnic rău pământesc

Durerea aspră și înțepătoare, mă trage ca o ancoră spre fundul mării în care moartea distruge totul omenesc

Și acuma încet,  fără motive și cauze vine sfârșitul dureros  pe meritul vieții mele

Și acum sunt în sfârșit nebun, care  niciodată nu  va putea ajunge la cele mai frumoase stele

Fiecare  o nouă  respirație la sfârțitul zilei este extrem de dureroasă

Dar am  făcut alegerea aceasta   conștient fără a obține steaua cea mai frumoasă

Am crezut că asta mă va ajuta, să mă ridic din genunchi pentru oprirea nedreptății

Dar alegerea incorectă omoară și te impune să te schimbi în favoarea minorității

Schimbul de la bun spre rău, devine  deja o ușurință plăcută cu gustul de câștig

Simt cum bunătatea din mine dispare și răul la fiecare pas mă așteaptă cu undița și cârlig

Și doar o atingere  a unui  înger pământesc, mă  poate  opri de la caderea în răutate

Și doar un singur glas plăcut și sincer mă  poate  duce spre dreptate.

Trăiesc, respir, și ieri, dar și azi,
O rază de soare mă scoate din brazi.
Un vis de iluzii încerc să mai dau,
Dar totul e greu, prea plumbifer ...

În edemul foamei de viață trăiesc,
Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, la un vis pustiit,
Pierit în dureri și în amar rătăcit.

Durerea lăsată din vechi moșteniri,
Apasă cu lovituri și crunte-amăgiri.
Căci amintirile nu vor fi niciodată
Leac pentru rănile ce dor dintr-odată.

Pe-un trandafir plânge o lacrimă-n noapte,
Ca stelele-n cer ce-ascund doruri, șoapte.
Se frâng petale sub arpia mea,
Ca visul pierdut în umbra de catifea.

Iar timpul se-oprește, rămân să privesc,
Cum stelele cad și cum tot ce iubesc
Dispare-n tăcere, lăsând un fior –
Un trandafir stins, un ultim ecou de dor.

Mă simt ca și o prizonieră ce încearcă să

scape de sub a sa mască.

Ce-și dorește, dar nu poate să-și arate

adevărata față..

Sunt izolată, respinsă, detașată.

Nimeni nu s-a gândit. că am vrut..

doar să fiu ascultată.

Trebuie să zâmbesc, să-i fac fericiți,

Să pretind că nimic nu s-a întâmplat.

Iar sufletul meu e într-un haos neîncetat –

Mă simt ca într-o celulă de unde n-am

scăpare, Și pe zi ce trece, mă doare tot mai

tare.

Nu voiam galaxia cu a ei stele căzătoare,

Voiam să fiu acceptată, și încrezătoare.

Nu voiam marea cu infinitii săi peștișori,

Ci doar să nu ne mai comportăm ca și cum

am fi niște pioni.

Nu mi-a fost niciodată frică să iubesc,

În schimb, doar obligată să mă îndepărtez.

Mereu au avut o influență mare asupra

mea.

Dar mi-am promis că iubirea de sine

mi-o voi recăpăta.

Vise-n roci