PENTRU TINE

Mi-e dor de glasul mării amăgitor,
De valurile albastre mi-e tare dor,
De stâncile negre, ascuțite, fierbinți,
De scoicile albe ce mă îngână cuminți...

Mi-e dor de zborul înalt de pescăruș,
Pe care să-l frâng în palme, jucăuș,
De țipătul sirenelor vaporului din larg,
De vele întinse de vânt pe catarg...

Mi-e dor să fiu doar eu cu mine,
În oglindirea palidă a lunii pline,
Și-n umbra de val ce mi s-arată-n cale,
Mi-e dor să fiu îmbrățișat de mare...

Nici nu mai știu de câte ori am trecut, de-a lungul timpului, prin fața acelui magazinaș. Dar, de fiecare dată, vitrina lui îmi făcea cu ochiul, pândindu-mă și fermecându-mă, cumva, reușind să-mi capteze de fiecare dată atenția, deși era neschimbată, mărturie fiind obiectele prăfoșate, mereu aceleași...

Magazinul era de fapt o ceasornicărie mică, înghesuită în semiobscuritatea ei, nici nu aveai suficient loc să te învârți, cu greu încăpeau două persoane, dar destul de frecventată ținând seama că în tot târg'șorul nostru, nu mai găseai una la fel. Țin minte, că pe pereți stăteau, atârnate la vorbă lentă, o sumedenie de pendule de diferite dimensiuni, iar pe rafturi erau împrăștiate o grămadă de ceasornice, care mai de care mai... deșteptătoare! 

Iar în mijlocul lor, maestrul ceasornicar, cu mânecuțe, șorț și lunete la ochelari, trosnea la blesteme, întorcându-le sau trăgându-le de contragreutăți după caz, în tot acest haos plăcut ochilor mei, iată, se apropie ora exactă, moment în care toată suflarea ceasornicească, avea să-și facă auzit glasul! Pendulele hodorogeau grav ca niște baritoni, bang-bang!, deșteptătoarele țârâiau ascuțit și strident, în timp ce tic-tac-ul, omniprezent precum un maestru dirijor, se afla deasupra tuturor și a toate...

Însă, mie, vitrina îmi plăcea cel mai mult, sau mai bine zis ce se afla pe rafturile ei: erau acolo, afișate, câteva lucruri, care deși nu aveau legătură directă cu breasla, completau de minune reclama pe care ceasornicarul, cu dibăcie, o etala pentru magazinul său. 

Închid ochii și văd și acum cu ochii minții, cele trei cămile sculptate în lemn de santal, mici cât pumnul meu de copil, așezate în șir indian, una după alta, fiecare având pe cocoașe câte o șa miniaturală din piele garnisită cu ciucurași de mătase, galbenă, albastră și verde. Fiecare cămilă avea atârnat de căpăstru câte un lănțișor subțire de argint și păreau încremenite în călătoria lor, căutându-și etern beduinul care și-a abandonat caravana...

Pe raftul din mijloc, printre ceasuri stricate, și rotițe aurii de toate felurile și mărimile, trona un elefanțel din onix verde care avea capul și trompa înclinate pe spate, ca și cum voia să spună lumii întregi că nu se afla în lanul potrivit cu trestie de zahar, ci într-un lan cu flori ciudate din bronz care nu sunt prea bune de mâncat, mai ales că unele pot rămâne înțepenite de colțișorii lui de fildeș!

Și, în fine, pe ultimul raft, cel de jos, se afla o clepsidră miniaturală cu nisip de cuarț roz și stâlpi de bachelită albastră sculptată într-un model încâlcit de arabescuri... Deasupra clepsidrei, un vultur de bronz, nu mai mare decât vârful degetului meu, stătea cu aripile desfăcute, gata-gata să-și ia cine știe unde, zborul...

Astăzi, ceasornicăria despre care vă povestesc, nu mai există. Locul i-a fost luat de un magazin unde se repară celulare... Dar eu, de fiecare dată când trec prin fața magazinului, nu văd smartphone-urile din vitrină, ci văd cele trei cămile rătăcite de caravana lor, elefanțelul de onix verde și clepsidra cu aer napoleonian și toate acele ceasuri mecanice, care în cinstea mea, și-au oprit din mers tic-tac-ul și mi-au oferit o frântură de timp care, astăzi, există numai pentru mine...

    Într-adevăr e timpul, 
    ca marea-nvolburată, 
    să-nspume-n valuri albe, 
    ale noastre trupuri ude...
    
    Într-adevăr e timpul, 
    ca luna să se culce, 
    şi prima stea, a vieţii,
    pe cer să se ridice...
    
    Într-adevăr e timpul, 
    ca zborul meu înfrânt, 
    să redevină flăcări, 
    să picure cuvânt, 
    să sape-n trupul tău 
    firav, un gând :
    să-ţi fie dor de mare 
    de pescăruşi ţipând...

    Cum eşti TU, mă-ntreb uneori -
    Mult prea rar din păcate -
    Şi-mi răspund amuzat în sclipire de sori,
    De-amintirile multe uşor învoalate...
    
    Că TU-mi eşti lumina cernută de şoapte,
    Şi-ntuneric deplin peste zi, niciodată, 
    Hohot de plâns înstelat într-o noapte,
    Zor ivoriu peste steaua cea moartă...
    
    Cum eşti TU, nu-mă-ntreb ci doar ştiu:
    Că nu-mi eşti furtună ce bate-n pustiu,
    Nori plumburii nu se plâng peste toate,
    Sămânţă fertilă în fructele coapte...

    Ploaia se cerne mărunt, din cerul pustiu 
    Vântul străbate copacii dintr-un miez cenuşiu 
    Picăturile grele, salvează petale în culoare 
    Într-o unică şi singură formă de floare… 
    
    Frunzele verzi, în cadenţă, nebune 
    Dansează ca mierea ce curge pe strune 
    Un vârtej nesfârşit ce scoboară din nori 
    Cârduri de stele şi de cocori… 
    
    Roua pe frunze străluceşte discret 
    Încercând să ascundă a lunii secret 
    În liniştea multă, ciute şi cerbi se arată 
    Îndreptând cu blândeţe a lumii erată… 
    
    Doar izvorul ce curge în tihnă, domol, 
    La buza pădurii înscrie ocol 
    Socoteşte în taină biruitor 
    Timpul ce trece nemuritor…

Astăzi, astăzi, astăzi.

Astăzi, există doar "astăzi". Trecutul a trecut, mâine încă nu există. Singura certitudine este astăzi. Totul se întâmplă doar o singură dată. Acum. Astăzi.

Deci, trebuie, sub imperativ, să înveți să-ți trăiești la intensitate maximă, "astăzi-ul" tău. Pe al tău, nu pe al altora. Nu trăi în trecut. Umbrele și luminile trecutului, sunt înșelătoare, la ce bun să stărui prea mult asupra lor? Poți să-ți amintești trecutul, să-l glorifici, să faci orice vrei tu cu el, dar să nu-l lași să pună stăpânire pe întreaga ta ființă. Când trecutul devine prezent, nu mai poate fi uitat. Trebuie să trăiești, cu trecutul agățat de tine. Câți oameni trăiesc în "Ce-ar fi fost dacă...?"

De asemenea, nu-ți imagina prea mult viitorul: riști, de cele mai multe ori, să fii dezamăgit de neîmpliniri, de senzația că n-ai avut suficient control ca lucrurile să iasă așa cum ai fi vrut tu... Starea de visare asupra viitorului, poate la fel de bine să fie înșelătoare și întocmai ca un drog, să-ți creeze dependență de o imagine care este posibil (de cele mai multe ori!) să nu devină realitate. 

Este o nesăbuință să-ți faci griji pentru ziua de mâine care nici măcar nu a venit încă. Așa că, hai să uităm pentru o vreme. Să uităm totul și să ne concentram doar pe acest moment. 

Prin urmare, trăiește... astăzi. "Acum", este tot ceea ce contează. Odată eliberat de ieri și de mâine, vei observa (cu uimire, garantez!) că lucrurile din jurul tău au o altă formă, o altă dimensiune: culorile sunt mai vii, sunetele mai intense, mirosurile mai puternice... Vei "vedea" că tot ceea ce ființează in jurul tău, microuniversul tău, are o formă diferită de cea pe care o percepeai "înainte". Chiar există stele pe cer, (când le-ai văzut ultima oară?), chiar se aude tril de pasări, florile (unele dintre ele!) chiar miros frumos! 

Vei ajunge la concluzia că percepția realității este mai reală decât realitatea însăși și să-ți spui: "O, Doamne, îți mulțumesc că m-ai ajutat să-mi scot ciobul din talpă. Dar, Doamne, n-am știut că am călcat pe diamante..."

Primește-mă te rog în brațele ce le iubesc

Mi-e dor să le mai simt căldura 

Să le sărut.... cu ele să mă învelesc 

Pielea mea să le mai simtă aroma.

Privește-mă din nou, la fel ca prima oară 

Mi-e dor să te mai văd zâmbind...

Îmi amintesc și rațiunea își pierde culoarea

Și nu-mi doresc decât o clipă să mai fim.

Sărută-mă din nou pe frunte la fel ca prima dată 

Să simți din nou cum tremur toată 

Să îmi vorbești în șoaptă să mă liniștesc 

Oh Doamne! Ce dor imi e acel fior să-l mai trăiesc...

Cuprinde-mă te rog o ultimă dată 

Nu te mai preface rece...fără sentimente

Amândoi tânjim după o îmbrățișare banală 

Ce-ar lăsa în urmă, povestea fără regrete...

O piatră de mormânt îmi este gândul,

Din gânduri mi-am alcătuit mormântul,

Din sute de idei mi-am construit giulgiul,

Iar din tristeți mi-am terminat sicriul.

M-am îngropat în răsărit de soare

Când nimeni nu era pe afară,

Doar eu, o mică și neînsemnată vietate,

Îmi răcoream picioarele în moarte.

Am colindat cu umbra spiritului luna,

Am poposit apoi la fiecare stea

Și aș fi vrut să vă opresc pământul,

Căci nimeni nu a plâns la moartea mea.

M-am înfrățit în absolut cu Universul

Să născocim în doi o nouă stea,

În care să nu punem gânduri,

Iar eu să zac pe veci în ea.

*

Mi-am amintit fără să vreau trecutul,

Când ți-am văzut în praf de stele chipul,

Și-n ziua când lucram un colț de stea

Am hotărât să-ți vizitez ținutul.

Dar clipele se transformaseră-n ore

Și zilele se preschimbaseră-n ani,

Iar eu călătorisem mii de ani

Când am ajuns să văd din nou pământul.

De sus, din cerul plin de stele,

Am căutat să-ți văd iar chipul,

Dar fiindcă nu te-am mai găsit,

De întristare, m-am aruncat în mare.

   Fetița dintr-un sat de munte 

Cu ochii verzi și părul bucle,

Avea căsuța undeva în vale 

Pe unde curge o gârlă mai agale.

Când ploua tare venea învolburată 

Și mai mușca din mal câte-o bucată 

Privea mereu îngrijorată 

Și se ruga ca ploaia, să se oprească îndată.

    Vara mergea cu vite la păscut 

Pe locuri cu iarbă grasă, numai de ea știut.
 
Pe izlaz și prin pădure 

Culegând la fragi și mure 

Le înșira apoi pe rând 

Le purta cu drag la gât.

Prin iarbă desculță alerga,

De nimic nu se temea;

Nici de pădurea cea deasă 

Nici de jivine,care în cale puteau să-i iasă.

   Când începea o ploaie zgomotoasă 

Pleca ușor cu vitele spre casă.

Era ploaie de vară, cu fulgere și apă multă 

Și nu avea unde să se ascundă 

Apa curgea din rochia ce se lipise de al ei trupșor 

Iar ea mergea înainte, îndemnând vitele de zor 

Știa că trebuie ca să ajungă acasă,

Să bage vitele în grajd iar ea , să se usuce și să stea la masă.

Vastele căi, timpurii cuvinte ale sufletului cheie
Rochia rece a vântului, veșmânt alb de
paie
Emanări a două note, sentimente inimii gazde
Acum oferind numai ale sufletului versuri
calde
Urechii blânde trecătoare să lase dor de șoade,
Stătătoare versuri care,
A mea repetată venire, nefericire a două aure
Trecătoare note-n vânt
Est al culoarului, vechi gânduri în urmă lăsând
Partituri de nedescris
Undelemn pentru amândoi, pe foaia albă
scris
Pandantiv nevăzut de mulți, pentru ce-i decis.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

lubirea e vie în firul de iarbă

În mugurul gata să spargă în flori,

O forță divină ce face să fiarbă

Lumina din sufet în zeci de culori.

Pusnicul cântă, nu mai e singur,

Pădurea răsună de pasii tăi dragi

Prin zumzet de miere si ceruri de azur,

Te-ntorci ca o taină în umbra de fagi.

Ce dulce-i trezirea când viața învie,

Si omul cel drag se întoarce din drum!

Pământul si cerul devin o poezie,

lar dorul e doar... un parfum.

Dorul mă cheamă pe aleele parcului tăcut.

Ne plimbăm ținându-ne de mână, în serile 

luminate de stele.Răcoarea se lasă pe iarbă 

pe flori, pe copaci.Te iau de mână și tac,

tăcere ce spune mult. mai mult decât o mie 

de cuvinte.Tac, ce simt rămâne ,rămâne acolo 

în inima mea, dar o strângere de mână îți 

spune ce inima-mi să-ți spună ar vrea.

      La fiecare întânlire, ne descoperim unul 

pe celălant. Eu știu, și tu știi că ești frumoasă,

și place oricui, dar eu descopăr cu fiecare întânlire

o altă frumusețe a ta...cea a sufletului tău.

De asta am eu nevoie...Frumusețea chipului e 

trecătoare, când trece ,ce mai rămâne?

Te vreau tovarăș de drum lung...

       Îmi poți da un răspuns la întânlirea viitoare .

       Ce zici?