PENTRU TINE

    Pentru tine s-a zbătut,
    în închisoarea coastelor mele, 
    o floare-albastră, o floare hău, 
    în care m-am rătăcit în van
    căutând umbra pasului tău,
    jinduind după urma fiinţei tale.
    Şi-am alungat din mine, 
    păsări speriate,
    de mult prea înaltul cerului tău...
    şi-am privit în sus,
    cu teamă şi emoţie,
    atingerea ta, atingerea sărutului tău.


Категория: Стихи про любовь

Все стихи автора: Shadow Man poezii.online PENTRU TINE

Дата публикации: 21 октября 2025

Добавлено в избранное: 1

Timp de citire: ~1 min.

Просмотры: 783

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

Albastru

Într-o zi, nu știu ce-mi veni mie și jumătății mele de măr, să ne întrebăm fluturașul, care este prima ei amintire dintre toate, ce-și amintește ea dintâi... Și ne-a răspuns senină și zâmbitoare, că-și aduce bine aminte de prima ei întâlnire cu marea și că după un drum lung și istovitor - ea dormind mai tot drumul! - s-a "trezit" pe țărmul mării, și că apa fiind foarte caldă pe picioruțele ei rămase fără săndăluțe, s-a scufundat râzând fericită cu fundulețul în mare așa îmbrăcată după cum era...

Noi, cu nostalgie-n priviri, i-am completat prima amintire, spunându-i că ne aducem aminte că era îmbrăcată într-un costumaș de in brodat cu floricele, format din pantalonași albaștri bufanți și o bluziță albă cu volănașe azurii ca marea... 

Ne aduceam și noi bine aminte de ziua aceea înseninată de soarele blând, iar marea era când albastră ca cerul când verde ca sticla de mată... 

Mult mai târziu, am întrebat fluturașul care este culoarea ei preferată, și fără să stea prea mult pe gânduri, mi-a răspuns sec, adolescentin: albastru...

Dintre toate culorile, albastru e și culoarea mea preferată. Albastrul ca marea, albastrul ca cerul, albastrul ca râul învolburat de stâncile grele... Albastrul ferm al amurgului sau albastrul indecis al zorilor... Căci toți, fără osebire, ne azvârlim lumina, sau umbrele în zile albastre...

Dar am simțit mulțumire în suflet știind că prima amintire a fluturașului nostru este legată de soare, cer și albastrul mării, că este una senină și surâzătoare, fiindcă prima mea amintire - deși legată tot de culoarea albastră, ce coincidență! - este una mai degrabă dulce-amăruie, căci s-a născut din neputință. Neputința unui prunc prea mic, sub dojana unui adult prea dur cu viața însăși...

Acum, privind la toate acestea din urmă, mi-am dat seama încă odată-n plus: cu-adevărat, cel mai prostesc lucru pe care l-am rostit vreodată a fost "vreau să cresc mare"....

 

Еще ...

Taina melcilor

Porumbul o crescut mare cât un stat de om, înghițind cu totul cărarea până la fântână, devenind peste noapte o junglă greu de trecut de nu mai puteam alerga poteca din pricina frunzelor mari și verzi, tăioase precum baionetele, de-mi păreau niște ostași gata să-și apere glia căzută sub călcâiele mele cotropitoare...

Și deși își întorceau către mine buzunarele pe dos, arătându-mi comoara de știuleți înveliți în mătase ivorie, tot n-aveam încredere în cinstea și sinceritatea lor: tăieturile de pe gambele mele stăteau mărturie mișeliei lor! Dar tot trebuia să ajung la fântână să-i sorb înțelepciunea căpătată într-un veac de singurătate, căci nu mă săturam niciodată de apa-i răce și bună în arșița zilelor de vară...

Rugii de fasole verde, cuibăriți printre rândurile drepte ale lanului de porumb, își șopteau către mine secretele pocnindu-și păstăile gălbui și dezvăluindu-și luminii ochilor mei nestematele de ametist... le culegeam una câte una, cercetându-mi buzunarul plin, irosind către glie boabele care nu-mi făceau cinste:

-Mă, nu mai strica fasolea ceea!, s-aude un ecou îndepărtat.

Dar eu tac, chitit între rândurile de porumb care, brusc, îmi deveniseră vasali și ostași credincioși, apărându-mă de prigoană. Râd pe înfundate și mă strecor mai departe către vișinii din fundul grădinii...

Vișinii, îngăduitori, își întind către mine ramurile pline de mărgele roșii și dulci, mă cuprind de mijloc și mă înalță sus către apusul lor de soare... binecuvântat fie rodul lor acrișor pe care îl simt năvălindu-mi prin vene...

Cu vârful degetelor, desfac un bumb de culoarea chihlimbarului, rășina lipicioasă de pe coaja unuia dintre vișini: îmi trebuie căci voi să repar căsuța fisurată a unui melc mare, pe care l-am cules de prin peregrinările mele din grădină. 

Melcul doarme dus în buzunarul meu, alături de boabele de fasole. Îl scot cu grijă, să nu-i tulbur somnul, și analizez cu profesionalism fisura cochiliei sale: nu-i grav, îmi zic, uite aici!, și aplic un strat generos de clei, după care, suflu încet să se întărească.

Trezit din somn, melcul își scoate cornițele și mă salută lent: mulțumesc pentru ajutor!, îmi zice el, lăsându-mi în palmă o dâră lipicioasă și argintie. Îl așez în iarbă și-l petrec cu privirea cum se îndepărtează încet. Deodată se întoarce către mine, mai verifică încă odată trăinicia "reparației" mele, și mulțămit, dă din căpșorul lui văzându-și de treabă.

E sară. După ce luna se stinge, plecând și ea să se culce, dar nu înainte să-și acopere cerul cu plapuma înstelată, mă vâr și eu între așternuturi gândindu-mă la melcul meu: ce-o mai fi făcând? S-o lipit bine streașina cochiliei lui? Ce strâmtă ii e căsuța, el nu poate primi musafiri, n-are "antreu" să puie chiselnițile cu dulceață de trandafiri.

Închid ochii, și îndărătul pleoapelor mele, văd sătucul de melci împrăștiat într-o văioagă printre crăișorii ce cresc în gradinuța bunicii mele. E dimineață și melcii au ieșit din căsuțele lor la soare, primenindu-se în mărgăritarul primelor boabe de rouă...

Iată, taina lor, se dezvăluie ochilor mei cercetători: din rouă li se desfac pe spate aripi colorate de fluturi, iar curcubeul se frânge brusc și frenetic în aplauze, zeci, poate chiar sute de petale se întorc către soare venerându-i razele, strălucirea și căldura.

Cocoșul își înălță și el aripile către văzduh, cântând imnul dimineții. Mă trezesc cu fruntea mângâiată de umbra răcoroasă a salcâmilor care mi-au vegheat întotdeauna somnul și visele, pășind nesigur, cu picioarele goale, pe lutul gălbui al ogrăzii: pe pământ, dâre argintii, șerpuiesc către niciunde. De aceea cochiliile de melci sunt goale...

 

Еще ...

TU EŞTI LUMEA MEA…

    În jurul meu e lumea, 
    şi lumea mea eşti tu, 
    cu munţi, cu văi,
    cu adâncimi albastre,
    cu mări întinse de argint,
    şi-i toat-a mea, îmi aparţine,
    cu stele, amurg şi răsărit de sori...
    
    Raiul poate să mai aştepte... sunt încă aici,
    lângă tine, lângă copacii mei, 
    lângă izvoare, lângă stânci... 
    stâncile mele de cristal 
    în care arde înalt lumina...
    
    Durere-i închin... şi închisoare, şi jar, 
    şi soare, şi aur, şi smirnă-pe-altar,
    ciudatele ritmuri ce te-ameţesc,
    incantaţiile vechi, 
    druidele cânturi, 
    trecutele vieţi...

Еще ...

E TOAMNĂ IAR....

    E toamnă-n ţipat de cocor,
    Ce tipăreşte cu ecou tristul decor,
    Un puzzle scump, multicolor, 
    De frunze, răvăşite pe covor…
    
    E toamnă-nmiresmată în cicoare,
    Străluminând cărările solare,
    Ciorchini cu boabele-aurii şi rare,
    Ce zac prin vii, zvârlite la-ntâmplare... 
    
    E toamnă-n bocet stins de-amurg,
    Ca-n tragedia vreunui dramaturg,
    Ce-şi joacă propriul rol de demiurg,
    Ce taie din secunde, precis ca un chirurg... 
    
    E toamnă-n umbra frunţii mele,
    Încărunţită-n griji şi jele,
    Speriat de perspectiva iernii grele,
    Mă cuibăresc în raza stinsă-n stele…

Еще ...

O vară învățată pe de rost

Am așa câteodată, un of, o greutate strânsă-n inimă, care-și urlă libertatea în temnița ei dintre coaste... Și mă găsesc privind cu ochii minții la amintiri prăfuite care zac demult uitate-n vreun sertar al minții mele, amintiri care așteaptă cu nespusă răbdare ziua în care voi sufla praful de pe ele... privește, uite, ce ciudat dansează funigeii în aerul mansardei, iar imagini difuze se ițesc din neant...

Îmi amintesc de zile răcoroase dinspre sfârșitul verii, se făcea că eram la țară în nordul Moldovei, acolo unde s-agață harta-n cui, într-un sătuc cu case mici, de poveste, răsfirate într-o văioagă lungă mărginită de păduri adânci de brad verde...

Mai toate căsuțele îngropate-n vegetație verde, deasă, poartă haine de var albastru ca cerul, cercevelele și ușile cu ferestruici mici cât pumnul sunt vopsite cu verde ca mușchiul din pădure, iar lângă uși, de-o parte și de alta, lăicerele pestriț colorate acoperă lavițele din lemn...

Este seară, în pragul amurgului și cele trei vaci ale mătușii mele, se întorc singure, una după alta, de la păscut. Poarta din spate este închisă, dar vaca îi știe rostul și-o deschide împungând-o cu cornul, apoi fiecare intră în grajd cuminți, fiecare la locul ei, așteptând să le fie mulse ugerele mari și roze care-și curg prea-plinul în firișoare subțiri, spre deliciul mâțelor care-și moaie mustățile în dulceața laptelui...

Vacile își bălăngăne domol cozile, alungând nesuferitele muște și încep a mugi agitându-şi tălăngile de alamă: nu este vreme de stat, este vremea mulsului, nu se mai poate aștepta... Dintr-o cotruță, cu ochii cârpiți de somn, sare Lili, vară-mea:

-Ho, nebunelor!, că acu viu! Vi s-o făcut di taur? Ce-aveți?

Cu gesturi precise, își trage sub ea un scăuieș din lemn cu trei picioare, spală iute țâțele primei vaci, le șterge cu ștergar curat de cânepă și începe a o mulge, adunând într-o găleată curată de email albastru, jeturi subțiri de lapte înspumat...

Mă uit la ea și o văd cum stă în ultimele raze blânde de soare, trudind cu basmaua strâmbată la ceafă, cu părul bălai încâlcit într-o parte, vorbind cu vacile printre dinți:

-Ai, satană, nu da cu copita câ verși căldarea, fire-ai tu sâ hii dihanie! Iar tu, nu sta, îmi zice împungându-mă cu privirea, du-ti pi săliță ș-adă tifonu', câ dau muștili la lapte, cum care săliță, uăi, în casa mare, Doamni iartă-mă, câ ț-o hi a mânca cu paiu'!

Mă reped în "casa mare" și bâjbâi după valul alb de tifon, care... nu-i nicăieri și urlu din toți rărunchii să fiu sigur că m-aude din grajd:

-Liliiii! Nu se găsește tifonul!, zic eu încercând să fac pe deșteptul...

-Se "găsește", dacă te uiți ca oaia la ghebe! Uite!, îmi zice ea triumfătoare cu ochii mici prin pânza rară a tifonului. Da' un domnișor de la oraș, ca tine, nu "știe"...

-"Știe", da' nu vede, că-i întuneric!, o dreg eu.

-Da' bec nu-i? Îi...

Tac mâlc, înghițind în sec papara, și-i zic schimbând vorba:

-Da' ai zis c-o să mă-nveți cum se mulge vaca și de trei zile mă tot duci cu preșu', mă supăr pe tine!

-Ghini, ghini, da' nu la satana aiasta câ-i nărăvașî șî dă cu copita, la Joiana că-i blândă și proastă ca Chiroșca di pisti drum!

Trec cu vederea comparația vacii cu fata vecinei "di pisti drum" care chiar n-avea nicio vină săraca, decât că vară-mea n-o înghițea de nicio culoare și mă bag la spatele vacii atent la... copita cea buclucașă, ocolind cu greu balega amestecată cu paie și ținându-mi brațul peste nas, că de... duhoarea din grajd bătea greu...

Atunci, Lili, îndreaptă țâța vacii-nspre mine și strângând-o de capăt mă stropește pe față cu un jet de lapte cald...

Mă șterg iute cu mâneca de altminteri nu prea curată și apuc să ies din grajd, dând nas în nas cu ceilalți veri ai mei, vreo cinci la număr, care rânjeau la mine cu gura până la urechi și ținându-se cu mâinile de burtă, iar eu, rușinat ca o fată mare, mă îndrept spre Chiroșca care asistase la întreaga scenă dinspre marginea drumului și cu un curaj de zile mari, o iau de mână și-i zic:

-Hai să merjem la drum, că io nu mă mai joc cu răii ceia!

Chiroșca, înroșindu-se-n obraji, nu mă refuză, că ea chiar se afla în dihonie cu verii mei de mai multă vreme, din pricini ne mai știute de nimeni și în timp ce săream peste șanțul de pe marginea drumului, îl aud pe văru-miu Vasile cântând batjocoritor către noi cât îl țineau plămânii:

-Gajica cu gajelu', se pupă cu purcelu'! Gajica cu gajelu', se pupă cu purcelu'!

Înciudat, scrâșnesc din dinți, mă întorc către văru-miu și fără să stau prea mult pe gânduri, îi încing un pumn în burtă, Vasile se dezechilibrează și cade pe spate în țărâna drumului cu picioarele răsfirate în sus, Lili aleargă înspre noi și punând mâna pe o găleata cu apă de la fântână o aruncă pe noi răcorindu-ne:

-Huo!, neisprăviților! Di-astia-mi arde mia-amu'? C-o veni el mămuca acas'! Frumos vă șade la amândoi să vă cucoșîți în gura satului! Haidi, dați-vă-ți mânile, iar tu Chiroșcă să nu ti mai prind prin ogradă că dracu-i a tău!

Am dat mâna cu Vasile mai mult în silă, jurându-mi în gând, o răzbunare și mai cruntă și cu hainele ude pe mine, intru în chiler, mă schimb și mă bag în pat punând pe mine o cuvertură de macat roșie și aspră, îndurând umilința și mai mult... 

De-afară o aud pe Lili chemându-ne pe toți la masa de sub streașină, așezând în străchinuțe bucăți de mămăligă galbenă, laolaltă cu laptele fiert și împărțind linguri la fiecare, îmi zice:

-Tu ești mai mari, Vasile îi prost, nu-ț pune mintea cu el! Amu', nu mai sta bonsuflat ca o fatâ mari și ia lapti, că mâne ai mulje tu pi Joiana!

Între timp, se întunecase de-a binelea, iar adulții, s-adunară și ei în bătătură obosiți de munca grea de peste zi, s-aprinse un bec sub streașină și în lumina lui caldă, cu toții, mâncam lapte cu mămăligă sporovăind vrute și nevrute, bârfind nemunca megieșilor și punând țara la cale pentru a doua zi...

Apoi noi verii, ne-am băgat la culcuș, dar departe de a ne culca, căci au început să ne muncească incurii, că de, de la atâta joacă de peste zi, n-avem noi treabă cu somnu', pesemne laptele magic al Joianei ne mai dăduse un dram de zghihuială care trebuia cinstit cum se cuvine...

Rând pe rând, nihoteala a tăcut peste noi, s-a lăsat liniște peste toată suflarea, în depărtare s-auzea slab țârcâitul greierilor și câte-un lătrat de câne, iar eu mă dau jos din pat și în picioarele goale mă duc spre Vasile, care dormea dus cu mâța strânsă sub bărbie. Îl apuc de umăr, îl zgâlțâi nițel să se trezească și-i spun în șoaptă, să n-audă ceilalți:

-Vasile, Vasile! Iartă-mă, n-am vrut să dau cu pumnul!
-Uăi, du-ti di ti culcâ, uăi! Amu' îți arde di șagă! N-am nica, lovești ca o fatâ!, îmi mai spune el zâmbind și trântindu-se pe-o parte...

Este întuneric beznă, iar eu orbecăi drumul înapoi către pat. În cale, mă lovesc cu degetele de la picioare de un taburet strategic așezat, strâng tare din dinți și în câteva râsete înfundate mă culcușesc între cearșafurile albe ca laptele înspumat al Joianei...

Peste noapte, am visat că vaca mă împungea ușor cu cornul, dându-mi ghes să dau mâna cu Vasile care stătea chircit în colbul din mijlocul drumului... nu mai era decât drumul, casele dispăruseră, iar eu stăteam lângă Vasile, încercând să-i cer iertare, ecoul vorbelor mele se pierdea și el în neant și rămas singur pe un drum fără capete, mă oglindeam în pupilele mari și lucioase ca două diamante negre ale Joianei, care răbdătoare și cuminte mă așteaptă și acum...

În vacanța aceea de neuitat, n-am învățat cum se mulge o vacă. În schimb, am învățat pe de rost nervurile unor zile de vară, ecourile bătăturii care poate s-or fi pierdut în ultimele raze de soare, dar nu și în mine; glasul greierilor cântându-și ultimele nopți târzii dinaintea toamnei; gustul mămăligii cu lapte proaspăt muls. Și, mai presus de toate acestea, am învățat pe de rost că nu am să uit niciodată…

Еще ...

ÎMI AMINTESC...

    Doar trupul tău sculptat, din raza lunii,
    Dezvăluindu-şi leneş, curbele şi nurii,
    Îmi-amintesc de-acele blânde nopţi,
    Şi de mirosul cozonacilor, ce-s copţi...
    
    Şi numai glasul străvechiului ceasornic,
    Ce bate melancolic şi trist şi nestatornic,
    Îmi-amintesc de-acele clipe dulci şi amărui,
    De părul tău, scăldat în praful soarelui...
    
    În şoapta vântului zelos de răsărit,
    Cu sufletul în buzunar, m-am pregătit,
    Să-mi amintesc în sunet slab de zurgălău,
    Cât mi-este de dor de tine şi dor de trupul tău...
    
    Căci slovele mijite, dintr-un miez de carte,
    Mi-au fost de-ajuns, cât să mă ţie-o noapte,
    Să-mi-amintesc că ochii tăi de chihlimbar,
    Mă urmăresc într-una, iar eu nu am habar…

Еще ...

Стихи из этой категории

Strălucirea

Singur prin cărările vieții 

Merg adesea agale,

Fără vreun țel anume 

Și mă țin mai de oricine.

Frânt parcă, fără de sfârșit 

Acest ciclu de neînlocuit 

Mă ține prins 

Parcă nu-mi dă drumul,

Nu-mi mai dă sens la drum 

Într-un ciclu nesfârșit.

 

Plimbându-mă cum o fac mai mereu 

Am găsit o cărare 

Din care parcă, strălucea ceva...

Mă intriga să mă apropii 

Fără să mă gândesc la ce ar putea urma

Mă apropiam încet, încet 

Cu pași timizi

Fără a știi ce mă așteaptă.

 

Chemat parcă de necunoscut 

Mi-am dorit sa vad 

De unde venea lumina 

Iar când am văzut am realizat...

Că am ajuns unde mi-am propus.

Unde de mult visam 

Să-mi găsesc calea...

 

Și am găsit-o atât de repede 

Brusc venită fără să anunțe,

Când am văzut cine făcea această lumină 

Parcă dintr-o dată mi-a stat inima.

 

Nici un cuvânt, nici o mie de nopți pline de lună 

Nu-i poate descrie frumusețea 

Nici un înger nu-și poate explica 

Cum de doar tu strălucești așa...

Cum luminezi totul în întuneric

Iar mie îmi dai din nou 

Sens vieții iară.

 

Inima și sufletul îmi străluceau de fericire

Îmbătat parcă de a ta lumină 

In constelații de mult pierdută 

Parcă a venit din nou 

Să-mi lumineze numai mie.

 

Să nu-ți pierzi vreodată strălucirea

Căci odată cu ea mă pierd și eu,

Îmi pierd calea de mult așteptată 

Și cu totul menirea.

Ești mai presus de orice stea 🌟 

Mai presus de orice om își poate imagina

Strălucirea ta îmi dă acum puterea

Iar sufletul și inima îmi sunt legate de ea

Doar tu ești și îmi vei rămâne mereu strălucirea...

Еще ...

Propagandă

Mă pun să dorm cu capul pe-o idee,

Îmi îndrept spre tine toate tainele privirii,

Când zâmbești faci propagandă iubirii

Și cerul îl reumpli de stele,

 

O, te implor, zâmbește mai des,

E singura propagandă în care mai cred.

 

Motivul acestei nopți albe, să știi

Sunt doi ochișori prea scumpi pentru odihnă,

Albastrul lor prin spațiu mă plimbă

Ahh, fir roz de trandafir ce ești, într-o mare de gri.

 

Tu nu poți să nu fii iubită, așa e firea ta

Tu faci din abis să curgă lumină

Din lumea goală o lume mai plină

Si după ce obosești te așezi frumoasă în inima mea,

 

Și mă umpli așa tare de tine,

Că-mi intră și-n sânge iubire.

 

Și totuși somnul meu în noaptea asta te refuză,

Mă dezic subit de orice propagandă dulce,

Și pornesc o întreagă revoluție sonoră,

Pancarte, strigăte, “jos guvernul” și-așa mai departe,

Ca să mușc dictatorul de buze.

 

Motivul? Eh, sunt mai multe motive și un singur scop,

Dictatorul acesta de zahăr mi-a căzut rău cu tronc

Și nu mă las, protestez cât pot eu de mult

Într-o zi, să-i fur un sărut

Și să-i umplu privirea aceea tristă uneori

De fluturi și de flori.

Еще ...

Imi amintesc si-n versuri te mai scriu

Privirea mea odata calda acum e rece

Se luptă in fiecare zi să ascundă,

Tot ce mi-ai dăruit în luni întregi

Și-ai rupt fără regret într-o secundă.

 

Mi-e zambetul acum un fals,

Nimic nu mai are din ce avea când erai

Caci azi tot ce mi-a mai rămas..

Sunt vorbele aruncate.. pline de neșans.

 

Inima mea in timp s-a transformat

A rămas dor aprins de vreme.

Din ziua în care ai plecat neimbratisat

Te-am mai avut... doar în poeme.

 

A trecut mult prea mult timp și-am înțeles,

Că pentru noi n-ai lăsat loc, chiar de esti singur... e prea târziu

Iar eu desi nu o mai fac la fel de des,

Când mi-amintesc... in versuri te mai scriu...

Еще ...

Tăcere

            În umbra cerului de seară

            Un sentiment ce mă apasă

            E liniște în fundalul negru

            Se-aude sunetul celebru

            Se aude o tăcere

            Când stau în încăpere

            Îți simt pașii tăi subtili

            Cum podeaua o gâdili

            Stau în colțul încăperii 

            La fereastră eu privesc 

            Iar acolo luna o zăresc

            Strălucește în tăcere

            Fără să ofere semne

            Semne triste de plăcere

            O privesc încă o dată

            De parcă mi-ar zâmbi

            Că fericită-i luna

            Deși plâng stelele întruna 

            Iar acum stau singur

            Aerul devine tot mai greu  

            Îți simt liniștea mereu

            Te aud ca un ecou uitat

            Te aud ca un vis deja visat 

            C-ai fost ca soarele

            Cum noaptea ai plecat

            Iar acum e liniște

            Nu se aude nimic

            E un fel de durere 

            Dar fără lovituri

            Este o simplă tăcere 

            Care rănește mai tare 

            Decât orice lovitură

            Cine nu mi-ar da dreptate 

            Cine n-a simțit singurătate

            Nu este nici-o plăcere 

            Că se simte doar o tăcere

 

Еще ...

De-aș ști

De-aș ști ce umbră te atinge,

Aș smulge-o iute din drumul ei,

Să pot să-ți pun în ochi lumină

Și-un strop de cer din ochii mei.

 

Tu nu ești singură în gânduri,

Știu, nu poți fi cu mine mereu,

Și ție ți-e greu uneori, știu bine…

Dar chiar dacă ești departe-n lume,

Tot ești cel mai aproape om de sufletul meu.

 

Te priveam azi… ești așa superbă,

Cum sufletul ți se-aprinde pe chip,

Ai un fel magic de-a răspândi lumină

Oricărui om, oricărui timp.

 

Tu ești tot dorul meu din lume,

În tine stele se joacă și strălucesc,

Iar dacă-n ochii tăi vine vreo umbră,

Să nu-ți faci griji, ca să îți treacă eu o s-o… iubesc.

Еще ...

Licoarea iubirii

"Începe să dispară din lichoarea iubirii

După un an de zile

Lucru la care nu m-aș fi așteptat.

Mi-aș fi vândut și sufletul pentru el

Fară nici o ezitare

Însă acum aș sta să mă gândesc puțin.

Nu înțelege greșit,

Încă țin la el!

Este greu sa nu ma am sentimente pentru el

Deoarece în ochii lui vedeam întreaga lume.

În ochii lui căprui și dulci întunecați

Puteam vedea munții reci și singuratici

Iar deasupra lor, o lumina atât de pătrunzătoare

Cauzată de luna strălucitoare

Pierdută printre stelele argintii.

Am să descriu și buzele lui rozali

Câteodată puteau fi și rosi

Exact ca nuanta perfectă a trandafirilor.

I-aș fi putut admira toată ziua genele

Care completau tabloul din ochii săi.

Sprâncenele sale sunt atât de dese 

Sunt de culoarea aurului și ai soarelui.

Zâmbetul său îmi încălzea sufletul

Iar imima îmi tremura la auzul voci sale

Însă era un sentiment plăcut."

 

Asta este conversația pe care o port aproape zilnic 

Cu străinul din oglinda mea.

Începe să dispară efectele licorii iubirii

Însă am momente în care

Mă îndrăgostesc din nou de el.

 

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍