DE-AŞ FI LĂSAT...

    De-aş fi lăsat în umbra mea 
    Lumina-n colţ de frântă stea 
    Să tremure la geamul tău 
    Un ciob tăiat din glasul meu... 
    
    De-aş fi lăsat ca luna nouă 
    Să-ţi şadă-n cale bob de rouă 
    Răcoritoare urmă-albastră
    Pervaz la sufletu-mi fereastră… 
    
    De-aş fi lăsat ca drumul meu 
    Să curgă lin ca dansul unui zmeu 
    Aş fi ştiut că zarea aurie 
    A făurit din lacrimi, perla vie... 
    
    De-aş fi ştiut că-n spinul frunţii mele 
    Adastă cerul adâncit de stele 
    M-aş fi rugat ca-n ceasul dimineţii 
    Să-mi cânte în surdină somnul vieţii... 
    
    De-aş fi lăsat crucea să-mi ţin 
    Apus de soare roşu şi senin 
    Îngenunchiat în rănile adânci 
    Ca valul risipit în albe stânci... 
    
    De-aş fi lăsat să mor o clipă 
    Să-mi fie gândul vârf de-aripă 
    Să zbor înalt şi să cobor

    Strivit în umbră de cocor...


Категория: Философские стихи

Все стихи автора: Shadow Man poezii.online DE-AŞ FI LĂSAT...

Дата публикации: 30 июня 2025

Комментарий: 1

Timp de citire: ~3 min.

Просмотры: 794

Авторизуйтесь и комментируйте!

Комментарий 1

Oprea

Oprea

Frumoasă poezie cu o atmosferă superbă, felicitări! Crezi că ai putea să te uiți puțin și peste contul meu?

Другие стихотворения автора

RUGĂ

    Eu m-am rugat pentru această zi 
    să vină... şi iată, 
    ziua s-a-mplinit asfinţit,
    Şi niciodată marea,
    n-a mai fost aşa de calmă,
    niciodată cerul, aşa de albastru...
    
    Şi vreau să mă cufund,
    prin mulţimea de peşti şi de alge,
    tot mai adânc şi mai adănc
    până la palatele de cleştar:
    sălile grave m-aşteaptă
    să-mi răsune-n ecouri
    paşii, de alb castelan...
    

Еще ...

"De-a v-ați ascunselea" cu copilăria

"An-tan-tiri-mogodan
Cara-cara-si
Principala-mo-rin-go
Tan-go!"

Un ecou slab străbate dintr-un trecut atât de îndepărtat! Așa cântam în copilărie atunci când alegeam pe cea sau pe cel din ceata noastră de țânci care trebuia să "mijească" la "de-a v-ați ascunselea"... Unde ești copilărie, cu dulceața ta cu tot?

Că nu cred să fie cineva din generația mea, - cea care s-a jucat și a crescut în fața blocului cu cheia legată cu elastic la gât - care să nu fi cântat măcar odată în copilărie "An-tan-tiri-mogodan"...

Eram o ceată de puști nebunatici care țipau toată ziua în incinta comună a "glisantelor", desigur în concurență cu alte cete, de alți puști din alte incinte vecine, spre disperarea și dezaprobul total al vecinelor cu părul prins pe "moațe", care se zburleau la noi alungându-ne atunci când gălăgia devenea prea mare și prea greu de suportat! Abia atunci o zbugheam în alte incinte, călcând teritoriul altei cete de puști, fiindcă cetele noastre erau foarte "teritoriale" și nu admiteau nicio invazie, dar negociam prin diverse jocuri "primirea", încât până la urmă toată tevatura noastră se transforma într-o migrație a gălăgiei dintr-o incintă într-alta...

Îmi amintesc că ceata noastră de pițigoi - dai într-unul, țipă doi - ne întâlneam la "tobogane" un spațiu de joacă care, după standardele de astăzi, ar fi considerat ca fiind nesigur, poate chiar un loc periculos pentru sănătatea copiilor, dar care pentru noi era un loc de taină, un loc magic în care se leagau și se dezleagau prietenii, în care se făceau jurăminte, se stabileau reguli ca mai apoi să fie încălcate și din care să izbucnească dispute și dușmănii "de moarte" care treceau la fel de repede ca o ploaie caldă de vară...

Astăzi, acel loc nu mai există. Toboganele, paianjenul uriaș de ale cărui picioare stăteam agățati cu capul în jos precum liliecii, roata de tablă pe care ne învârteam până amețeam de cădeam lați pe trifoiul verde, scrânciobul cu lanțuri, balansoarul, toate au fost înlocuite cu "mobilier stradal de joacă pentru copii", niște chestii din plastic dur, strident colorat, care mie nu-mi spun nimic, deși, câteodată chiar mi-e dor să văd iarăși cerul albastru contopindu-se cu verdele trifoiului de pe pământ, în balansul scrânciobului cu lanțuri...

Și poate tocmai pentru că locul copilăriei mele nu mai este așa cum îl știam eu, am devenit, în timp, mai atent la chipurile trecătorilor pe lângă mine, ca să nu se piardă și ele…

Mai zilele trecute, am zărit-o în treacăt pe Ingrid, o vecină și prietenă din copilărie. Se plimba la braț probabil cu soțul ei... Am trecut unul pe lângă celălalt, fără să mă recunoască, - căci fiecare am crescut mare și nu am ținut legătura peste ani - iar eu m-am uitat cu coada ochiului la ea gândindu-mă "Doamne, ce-a mai îmbătrânit!", uitând cu totul de ridurile mele și de tâmplele mele albe!

Fiindcă, deși mă uit dimineața în oglindă, de cele mai multe ori din reflexia oglinzii mă citesc pe mine, dar puști, cu părul ciufulit, năzdrăvan, așa cum eram odată... 

Timpul a trecut repede lăsând urme peste noi - nimeni nu întinerește - dar câteodată, în mulțime, mai zăresc câte-un chip în care recunosc - fir-ar să fie de memorie vizuală! - trăsături ale unor prieteni din copilărie, dar trecem străini, unii pe lângă alții, prefăcându-ne că nu ne cunoaștem, fiindu-ne imposibil să refacem legături de mult risipite, întrucât astăzi, nu știm ce a devenit fiecare, suntem, cum spuneam, niște străini care trec nepăsători unii pe lângă alții, ca și cum copilăria ar fi fost o întâmplare care nu ne privește...

Acum mă gândesc că pe-atunci eram doar o ceată gălăgioasă, alergând dintr-o incintă într-alta ca niște vrăbii fără griji. Stăteam până seara târziu, până când ne auzeam numele strigat: "Vino acasă, că e târziu!", într-o vreme în care nu știam nimic despre timp, oboseală sau tristețe. Știam doar să ne jucăm, să strigăm, să râdem și să ne alegem unul pe altul în joacă, cu versuri fără sens și cu inima cât tot blocul.

Astăzi, ca adulți, doar alergăm în fiecare zi, de dimineață până seara, uitând de noi înșine în izbânda noastră de a ne menține stilul de viață pe care ni l-am dorit și ales fiecare, și doar din când în când mai răzbate la suprafață, stins, aproape transparent, gata să se piardă în orice clipă și pentru totdeauna, gata să se topească în negura timpului, ecoul acela vechi care îmi mai răsună uneori în urechi, simțind că undeva, în umbrele orașului, copilăria nu s-a dus - doar se ascunde, ca la " de-a v-ați ascunselea", așteptând să fie găsită din nou și să-i spui atingând-o ,"Tu ești!"

Iar Copilăria, va izbucni în râs fiindcă a fost dibuită, găsită din nou, acum este rândul ei să "mijească", să-și acopere ochii cu palmele împreunate și după ce ne vom fi ascuns, să ne caute și să ne găsească și fără șovăială să ne recunoască, așa cum suntem noi acuma, încărcați de ani, cu un rid în plus sau cu părul nins, dar cu aceeași lumină nestinsă în ochi și care ne va da din nou ghes să cântăm imnul nostru:

"An-tan-tiri-mogodan
Cara-cara-si
Principala-mo-rin-go
Tan-go!"

Еще ...

Dor de copilărie...

Mi-e ciudat să mă gândesc la copilărie, acum, ca om mare. La fel de ciudat cum îmi părea, când eram copil, și mă gândeam la cum o sa fiu, cum o să arăt, cum o să gândesc eu ca adult. E-he!, dacă aș fi știut eu pe-atunci, pe unde o să mă poarte pașii prin lumea asta largă, pe unde o să-mi zboare gândurile, cât de departe...

... ce ecouri stranii aveam să stârnesc cu pașii mei, tulburând tăceri de catedrale vechi și înalte, sau tăceri murmurate în surdină de palate, sau valuri de topaz de mare caldă, sau de ocean adâncit în albastru...

... și cât de diferite sunt gândurile mele de-acum, față de cele pe care mi le imaginam cu mintea mea de copil de-atunci, încât, uite, acum as vrea să mă întorc către căpșorul bălai să-i zic:

- 'geaba te încrunți fără rost, copile! Umbra ta de-acum va crește nemăsurat cu timpul, încât vă atinge fără îndoială vârfurile degetelor mele de la picioare, așa, ca un val cald care îți învelește cu grijă tălpile... simți și tu? Căci doară împărțim aceeași umbră...

Dar copilul cu părul bălai și obraji bucălați, tace. Nu mă aude... se risipește în ochii mei ca un abur tremurător și subțire, și rămân iarăși singur, cu umbra mea...

Oh, cât aș vrea să pot să dau timpul înapoi, să mă întorc la umbra aceea mititică, la seninul din ochii mei de-atunci, la râsul meu cristalin de-atunci, la mâinile mele mici de-atunci, care n-aveau suficientă forță să țină timpul pe loc, dar care făceau ca norii să se risipească din calea soarelui târziu de după acele amiezi...

Mi-e dor de mine, de cel de atunci, de zgaibele de la genunchi și de râsul cu plânsul, cu lacrimi mici în colțul ochilor, pe care atunci nu le știam că sunt de fericire, de somnul adânc și netulburat de griji, de visele pe care le-am visat cândva...

În răcoarea catedralei, la umbra arcelor de piatră ce se sprijină grațios pe o pădure împietrită în coloane zvelte și înalte, în fața unui altar scânteind în aur pur, purtat pe umerii celor patru regi ai Leonului, Aragonului, Castilliei și Navarrei, se află catafalcul înveșmântat în catifea al celui mai de seamă explorator, cel care cercetând o cale nouă către Indii, avea să descopere, traversând cu curaj Oceanul, Lumea Nouă...

Apoi, sub un soare uscat și nemilos, am urcat cu greu Turnul Giraldei ce umbrește catedrala Sevillei maure... La picioarele noastre s-au rostogolit fără sfială comorile unei Lumi Noi, înfrântă de o Lume veche...

Nu pot să-mi scot din minte grandoarea mormântului lui Columb - demnă de un rege - și nici sfeșnicele din argint masiv din care izvorăsc razele zeului soare astec. La fel cum nici nu am să pot uita vreodată altarul central din aur, înalt cât un munte... scânteind în aur precum unul... bogăția unei națiuni înfrânte așezată la picioarele Los Reyes Catolicos - Ferdinand y Isabel - a căror morminte le-am văzut deasemenea dantelate din marmură albă...

M-am așezat la umbra unor portocali înfloriți și îmbătat de parfumul lor, sorbeam încet un ceai rece de roibois. Cum aș putea să uit adierea încărcată de mirosul zecilor de mirodenii care îmi fremătau plăcut nările? Nici nu mai știu cum am descoperit acea mahala antică cu magazinașe întunecoase și înghesuite unele într-altele, pașii ducându-mă într-acolo în mod aproape instinctiv, înspre cartierele cu arhitectură maură...

Și-apoi piața semicirculară de faianță, deschisă soarelui - care între timp se mai domolise nițel - umbrită în mod fericit de turlele primăriei de faianță colorată în nuanțe de galben și albastru... aici ne-am odihnit picioarele greu încercate de atâta umblet, savurând un sorbet de înghețată...

- Spune-mi, copile, ce ai visat?

- ... se făcea că am văzut mormântul celui mai mare explorator al lumii și apoi am urcat în turnul lui de aur până la soare și înapoi...

Ne-am știut atunci - cum aș fi putut? - că peste ani, visul meu avea să se împlinească lumină...

 

Еще ...

NOPȚI ALBE

    Cu trudă plină și grea, nopți albe-am învins,
    Nopți nedormite cu temeri de necuprins,
    Cununele frunții către care acum mă înclin,
    Umbrite-s cu frunze de dafin și de măslin...
    
    Împlinite, nopțile mele în zori mi s-au stins,
    Strivindu-mi în pleoape rouă bună de scris,
    Proaspăt strânsă din toate durerile grele,
    Dureri izvorâte din prea-plinul inimii mele...
    
    Degeaba te zbați și dreptul îți ceri, nebună,
    Căci tot între coaste, închisă și fără lumină,
    Am să te port, așa cum te-am purtat mereu,
    Ca pe-o durere, care nu mă lasă la greu...
    
    Că multe dureri îndură ciudatul meu cord,
    Veșnic în dezacord cu mintea din nord,
    Am ales să ignor aritmiile tale și să sângerez,
    Tăcut, prin răni de lumină mă eliberez…

Еще ...

RUGA FARAONULUI CĂTRE ZEI - III / Vlll

    O, Geb, tu zeu ce duci în spate,
    Întreg pământul, spre eternitate,
    Şi-nduri cu greu povara vremii,
    De la-nceput pân'la sfârşitu' lumii!
    
    O, Hathor, nemuritoare-n mreje de iubire, 
    Din umbra ta se-nalţă, porunci de fericire,
    Din briza ta se naşte, recolta-mbielşugată,
    Pe-altarul mesei tale, zeiţă minunată!

    O, Heket, cea cu pântec sacru şi divin,
    De braţul tău ocrotitor, mă ţin,
    Mă rog la tine, să cadă-n templul meu,
    Fertila-ţi răsuflare, străluminată-n zeu!
    
    O, Hnum, întâiul zeu de pe pământ,
    Creat-ai zeii toţi din ochiul tău cel sfânt,
    Din truda frunţii tale, pe loc ai făurit,
    Întâiul Om sub soare, pe roată de-olărit!

Еще ...

DE-AR FI...

    De-ar fi să fie un final, 
    aş prefera unul banal, 
    o moarte lentă şi uşoară
    ca un scâncet de vioară...
    
    Iubita mea cu ochi ca jarul, 
    fremătând precum stejarul, 
    lasă noaptea grea să cadă, 
    spumegând, ca o cascadă 
    de petale şi de flori, 
    peste zboruri de cocori...

Еще ...

Стихи из этой категории

Pata de culoare

Tu ești aici, dar ți-ai dori

O altă lume să pictezi,

Să fie simplu a trăi,

Să fie simplu să visezi.

 

Pe pânza albă ce-o visezi,

Eu sunt ecoul din fundal,

Un loc în care să-ndrăznești

Să uiți de zbuciumul real.

 

Să fie veșnică iubirea,

Desprinsă parcă din povești,

Să nu existe despărțirea,

Să nu ai frică să trăiești.

 

Să nu existe dușmănia,

Să ai curajul să fii tu,

Să nu cunoști ce-i agonia,

Să nu te doară vorba „nu”.

 

Ai pus în versuri un răspuns,

Un vis curat și nepătat,

Despre un dor adânc ascuns

Și-o lume care s-a schimbat.

 

Să poată omul să priceapă,

Că trupul este doar un scut,

Ce ține inima întreagă,

De tot ce-n viață a durut.

 

În lume singură trăiești,

Cu rana care încă doare,

Pe pânza albă simți că ești,

Ciudata pată de culoare.

 

E dureros să fii acea

„Ciudată pată de culoare”,

Dar pânza nu ar mai avea

Lumină, viață sau splendoare.

 

Fără nuanța ce o porți,

Cu rana ta, cu dorul tău,

Ar fi doar alb, făr' să socoți

Unde nu-i bine, dar nici rău.

 

Rămâi culoare-n lumea gri,

Chiar dacă scutul e rănit,

Învață simplu a trăi,

Așa cum ești... de neînlocuit.

Еще ...

Viata

De ce viata usor zboara?,
Desi ea este o comoara,
Pentru orice creatura.
Dumnezeu ne-a oferito,
Si El ne-a faurito.
Omul trece prin viata,
Primeste intelepciune,
Apoi isi continua drumul,
Far` de amaraciune.
Dar ea imbatraneste,
Iar pe urma se sarseste.

Еще ...

Urme de suflet

Am scris cu slova aurită, fină,

Să pot a simț și eu că am existat,

Și-n urma mea, cea plină de rugină,

O urmă de speranță am lăsat.

 

Am scris cu slova caldă de mătase

Și lacrimi cristaline am vărsat,

Ca cei ce vin în urma după mine

Să simtă ce am simțit și eu odat'.

 

Am scris și simfonii nedeslușite,

De nimeni și nimica niciodată,

Acelea poate erau doar pentru mine,

Să-mi amintesc și eu ce am creat.

 

Am scris în armonie cu natura,

Și pete de culoare am vărsat,

Și tot ce apoi s-a alipit de mine,

Misterul din cuvinte mi-a aflat.

 

 

Еще ...

Îngerul

Un înger mi-a bătut în geam

Avea pe chipu-i flori de ram,

de măr sau de cireș aprins,

iar eu de visu-i m-am cuprins.

 

Blândețea caldă-i mă privea

și mii de zâmbete-mi cerea.

Dar albul său mă înfiora

Iar ochiu-i dur mă îngrozea.

 

Еще ...

Urletul angelic

În noaptea rece, dintr-o dată mută,

Singurătatea-și lasă amprenta,

Iar liniștea, de nimeni pricepută,

Apasă greu, mărindu-și violența.

 

Dar când tăcerea devine presiune,

Din cerul mut o ruptură se cască,

Iar din furtună, cu sfântă tărie,

Urletul ăsta începe să nască.

 

Se frânge noaptea-n cioburi de lumină,

Iar tunetul prin bezna orbilor trece,

E un protest al minții fără vină,

Un freamăt sfânt ce sparge piatra rece.

 

Rămâne tăcerea să spele pământul,

Când tot ce-a fost greu începe să cadă.

Prin noapte se stinge treptat numai vântul,

Lăsând doar un urlet angelic să ardă.

Еще ...

Mărturisire

Am știut clipa, și n-am oprit-o.
N-am fost luat de vânt sau ceață grea.
Inima mea, lucidă, a lovit-o
pe-a ta, știind prea bine ce făcea.

 

Nu m-a-mpins foamea, nici vreun semn ceresc,
nici întâmplarea, nici vreun dor obscur.
Am vrut. Și-atât. Atât de omenesc,
atât de vinovat, atât de pur.

 

Când trebuia să rămân, am plecat.
Când tăcerea cerea glas, am tăcut.
N-am fost pierdut, am fost prea clar,
și tocmai claritatea m-a pierdut.

 

Nu cer iertare ca să fiu iertat,
nici ca să-mi fie pașii mai ușori.
Cine greșește drept, neîndoit,
nu plânge, stă sub greul propriei erori.

 

Port vina mea ca pe-un cuțit deschis,
nu ca s-ameninț, ci să nu uit.
Mai bine sânge viu, recunoscut,
decât un suflet alb, dar putrezit.

 

Și dacă iadul are-un chip firesc,
nu-i foc, nici strigăt, nici blestem rostit:
e omul care știe ce-a ales
și trăiește drept, cu tot ce-a nimicit.

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍