CUVINTE FRUNZE

    Lacrimile mele n-au strălucit 
    în drumul tău, 
    perle sau diamante …
 

    În adâncimile mele şi verzi şi albastre 
    coloane translucide se-nalţă şi cad, 
    retezate brutal de cuvinte rostite cu ură...
   

    Dă-mi totuşi lacrimile mele... 
    şi fereşte-mă de mine, 
    de lumina aripilor mele, 
    şi mai dă-mi 
    o plajă imensă, 
    să-mi caut-singur-oceanul.

    N-ai teamă să zbori 
    Cu-o aripă în zori,
    Pe-un nor alb şi lent 
    Cântec strident...
    
    N-ai frică să urci 
    În umbră de cruci,
    Să vezi lumea toată 
    Ca pe o roată...
    
    N-ai teamă să cazi 
    Cuvinte să arzi,
    În cărţile mii 
    Cu pagini zglobii...
    
    N-ai frică să mergi 
    Printre pribegi,
    Să cauţi mereu 
    Drumul cel greu...
    
    N-ai teamă să-ncerci 
    Gustul de terci,
    Vinul sec şi amar 
    De peste hotar...
    
    N-ai frică să revii 
    Dintre morţi între cei vii,
    Pe toate să le vorbeşti 
    Fie veşnice, fie lumeşti...
    
    N-ai teamă vei fi auzit 
    De-acum aurit,
    Cuvântul să-ţi fie 
    Grăit dintr-o mie...

Prea ocupat cu truda cea pustie,
Un an se trece cât o zi – se ştie –
Un dram de sare te-înfierează-n sârg,
Ştergându-ţi sloava celor care plâng.

Pruncii se înalţă-n umbra casei tale,
Ne-mai-tânjind să vadă-un fir de soare.
Ţi-e viaţa searbădă şi mută,
Iar noaptea, fără vise, cruntă.

În zori de zi te spinteci cu ocară,
În zâmbet trist te-apleci şi te-nfioară
Povara nesfârşitelor porunci
Şi-a simţămintelor pe care-n urmă le arunci.

Căci tihna nu ţi-e zbor; spre hău te-neci,
Din care-n silă, în lacrimi, te hrăneşti.
Mocirla-ntunecată a gândurilor goale
Te-atrage spre-adâncimi demenţiale.

În cuşca descărnată-a minţii fade
Nu mai e loc de cântec, de balade,
Doar inima – călău fără blândeţe –
Mai dă semnal slăbit de bătrâneţe.

Îngenunchiat, împărtăşeşti la cine-ascultă
Tristeţea fără margini şi desculţă
A-sufletului zdrenţuit de zile grele,
Nerăbdător privind eliberarea către stele.

Prea ocupat, nevinovat, că laşi în urmă
Trup plin de viaţă-n care corbii scurmă.
Te-ai repezit spre slava celor ce te-nvaţă
Calea sfârşită a regatului fără de viaţă.

În zorii nopţii-apune-o geană-n mii de stele;
Shibalba-i steaua-poartă către ele,
Străluminându-mi drumul infernal al nopţii,
Topind din mine seva dulce a vieţii.

    Dezamăgit, într-un fel uimit, 
    cu mâinile şiroind de sânge, 
    m-am uitat cu ură, 
    la zidul acesta de nepătruns...
   

    Zilele au trecut, 
    ca frunzele moarte,
    și niciodată, nu voi fi iertat, 
    de-acele generaţii vechi, 
    și de cei de după mine...
   

    Niciodată, liber nu voi mai fi, 
    pentru că n-am reuşit, 
    zidul acesta să-nving...

Când îți spuneam că steaua căzătoare,
Pe cerul nopții nu-i decât o rană arzătoare,
O clipă n-ai crezut când îți spuneam,
Așa că ai lăsat ca tăietura ei să cadă-n van...

Că pânza cerului s-a rupt în urma ei lumină,
Iar celelalte stele au țesut o cusătură fină,
Ca noaptea asta să rămâie-ntreagă,
Să-ți spun că numai tu-mi ești dragă...

Când ți-arătam că noaptea asta numai tu,
'Mi-apari în vise și nu pot să-ți spun nu,
Tu n-ai crezut că pot să-ți împlinesc,
Orice dorință, orice vis, oricât de nebunesc...

Când mi-ai cerut să-ți dăruiesc chiar luna,
Ascunsă-n rime, ți-am pus în palme semiluna,
Nu m-ai crezut că am aripi și pot să zbor,
Și înapoi, cu ea în spate, la tine să cobor...

Am înțeles într-un târziu că orice-aș face,
Tu n-ai să vezi că pentru tine zbor, și pace...
Și orice-am spus, tu tot nu m-ai crezut,
Că pentru tine ard la fel ca astrul ce-a căzut...

- Ie cu pâne!, îmi zice bunicul cu voce calmă...
Ascultător, frâng din pânea proaspătă și aburindă, coaptă pe vatră, o coajă mai arsă, așa cum îmi place mie... Rup cu dinții din coaja crocantă, apoi iau o lingură zdravănă din lemn și o înfing cu curaj în borșul roz cu urzici și cartofi, dres cu smântână nouă covârsită în ulcică de lut...

Borșul făcut de bunica era întotdeauna servit în caston de lut ars, iar eu mă zbăteam să dau gata porția uriașă, întrucât, dacă nu terminam tot borșul, nu căpătam din cei mucenici cinstiți cum se cuvine de bunicu și cu un păhăruț de vișinată...

Nu știu cum îl făcea bunica, dar tare bun mai era borșul ei de urzici, căci primăvara, la ieșirea din iarnă, întotdeauna punea în el și carne din garniță păstrată la beci în borcane pline de untură...

Motanul îmi toarce pe picioare cu nările și mustățile fremătând de dorul unei fărâme din porția mea...

- Dălă-i gios, nie boală, câți!, zice bunica cu vorba aspră și pleznind în aer cu șervetul din cânepă, iar motanul, țuști!, îmi sare din brațe și-o tulește speriat sub pat, de nu-i mai vedeam decât vârful de la mustăți care îi ieșeau haios prin găurelele de la dantela ce mărginea cerșaful patului pe care stăteam...

- Lasâ-l măi, dă-i pași! Câ-i suflit șî iel!, zice bunicul împăciuitor, uitându-se după motan și ridicând într-o parte fața de masă "cea nouă", care, din scrin, vedea lumina zilei numai la ocazii speciale.

- Daaa, atâta îl mai cați întri cornițe! Toooată ziulica câtă-i di lungâ stați bot în bot, ce-ți ave di împărțit, nu știu, câ șoarice, leneșu aista, nu prindi, da' la masă nu lipsește, Doamne ferește!, câ nu-ți ticnește îmbucătura di miorlăielile lui!, zice bunica lansând săgeți iuți către bunicu.

Împăciuitor, moi o bucățică de coajă în borș, și-o întind către mustățile pofticioase. Motanul, cu delicatețe de "monșer", prinde a lincăi bucățica sub pat, în privirile dezaprobatoare ale bunicii, care din firea ei ar fi fost în stare să-i taie din tain motanului, nu din zgârcenie, cât mai degrabă din numărătoarea neamului șoricesc, măcar că nu vedeam de nici unii prin acareturi...

După siestă și treburile din gospodărie de peste amiază, amurgul se lasă greu, orătăniile-au prins să cârâie în surdină în poiata lor, cânele tace și el mulțămit în cotruța lui, iar eu, cu inima tremurândă de emoție, precum motanul la prânz, mustăceam după bunicu, neștiind cum să-l provoc la poveștile de-cu-sară, din cătănie, din vreme de război...

- D'apoi, cum bunicule? Chiar și-o fiert cureaua din piele ca s-o mănânce? Așa de aprige "ierau" vremurile acelea?

- D'apoi cum altfel? Câ nu se găse di mâncari pi nicăierea, unii chiar și-o fiert ochincile din chișioari! Da' chițcanii ierau buni la proțap, cine-i prindea, c-o fost secetă și nu s-or făcut holdă... iară lumea murea pi capite di foame... șî când s-o mutat linia frontului, om plecat în bejenie, câț om fost, numa' cu hainili di pi noi, c-așe ne-or zis la comună... ș-am plecat cu trenurili de vite, încărcate cu oameni, de stăteau suiți șî pi dieasupra vagoanilor, că ieram mulți să ne salvăm din calea vrășmașului, care ne-ar fi omorât dacă îi ieșeam în cale...

Un fluture mare - cap de mort - a rupt tăcerea, fâlfâindu-și disperarea după lumina becului de sub streașină. Mă uitam la mâinile bunicului meu, mâini muncite, cum ridică paharul de vin și înainte de a-l sorbi, bunicul a scăpărat câteva picături rubinii către țăr'nă: ofrandă de sânge pentru sângele curs al tovarășilor de cătănie care-au pierit în războiul cel mare... dar și pentru sine, el însuși rănit în bătăliile acelui război...

Eu înfulecam, cred, al patrulea mucenic, din cei însiropați și tăvăliți peste zi în nucă și miere de bunica, care acum ofta în surdină, bolmojind la niște ațe de-ale ei...

Bunicul ședea pe-o lăicioară acoperită grijuliu de bunica cu un preș moale de coade, să-i mai ostoiască din durerile rănii căpătate în război, rană produsă de schijele unui obuz care a decimat regimentul bunicului...

- Mulți or chierit atuncea, pre mulți, iară unii s-or ales cu răni grele sau cu sminteală..., zice bunicul oftând...

- Da' în bejenie cum o fost bunicule?, îi zic eu zgândărindu-i într-adins amintirile, ca să nu care cumva să mă trimită la culcare...

- Greu! Tari greu o fost!, zice oftând bunicul. Că pi noi ne-o luat în seamă niște grofi cari avea casâ mari cu nu-ș câte odăi, da' pi noi ne-o pus cu vitele câți ieream, nu ne-o dat nici velințe, di dormeam ca vitele în paie...

- Cum așa bunicule?, zic eu revoltat de neomenia suferită de bunicul și toți ai lui...

- Uite așe! Că de muncit la vite peste zi, sau la câmp, sau la pădure ne dădea la toți, numai pentru mămăliga și acoperișul grajdului în care stăteam. Măcar că săsoaica n-ave copchii, di grasă și de neomenia lor... Iară mămuca îi munce în casâ la dereticat și scuturat, câtă-i ziulica di lungâ, fără o canâ di apă, dară n-ave încotro, fiindcă ni ținea pi toți laolaltă... Câ unii din sat cu noi or fost despărțiți și dorul și jalea le ierea mari de nu știau unii de alții...

Din nou, liniștea nopții se lăsa, din când în când, frântă de țiuitul ciuvicii care își striga perechea... Bunicul nu șchiopăta, dar când se strângea cerul a ploaie, mi-l aduc aminte cum își freca încet piciorul stâng, acolo unde schijele obuzului îi lăsaseră amintirea lor de fier...

- Bunicule, da' zii și de comoară!, zic eu cu voce moale...

- Păi dacâ știi, la ci să mai spui io?, îmi zâmbește bunicul șmecherește pe sub sprâncenele-i suri și groase...

- Te roooog, bunicule!, mă milogesc eu cuminte și încrezător, căci știam că rubiniul din pahar îi dezlega și mai mult vorba domoală și-l cunoșteam deja când avea chef de stat la povești...

- Păi o fost așa: într-o zi, când mămuca spăla podelele săsoaicei, o scândură se iți din locașul ei, dezvelind o cutiuță croită din lemn. S-o dovedit că iereau cocoșei din aur, bani străvechi, cu valoare, da' mămuca i-or pus la loc, fiindcă era femeie cinstită. Iară săsoaica o văzut a doua zi, ș-o întrebat-o dacă i-o dibuit comoara di sub podele. Iară mămuca o zîs că doară pi dinafară o spălat podelele și nu pe dinăuntru...

- Grozav, bunicule!, am bătut eu din palme încântat, trezind-o pe bunica din moțăială, care având știință de poveștile bunicului, nu le mai lua în seamă, ci doar mă săgetă cu privirea:

- Hait, de-amu la culcare, că-i trecut de cufundac!, zice bunica oftând ușor și strângând firimiturile de pe mușamaua cu care era învelită masa.

Cu greutate și lentoare-n picioare, m-am dus către așternutul răcoros și alb ca laptele. Am făcut închinăciune după datină și m-am vârât sub macatul aspru, gândindu-mă la bunicul cel tânăr din poza îngălbenită și pătată de muște de pe perete: el împreună c-un tovarăș de cătănie, zâmbeau, fără să știe la grozăviile pe care aveau să le înfrunte împreună...

Și mie în simplitatea mea de copil, nici că făceam vreo diferență între sfinții din icoana alăturată, care parcă cântau în cor slava celor muceniți în războiul cel mare, a celor care atunci mai trăiau doar în vorbele domoale ale unui bunic și în luminițele strălucitoare, precum niște bănuți din aur, din ochii măriți de admirație a unui ștrengar de nepot... și care, uite, astăzi, trăiesc din nou în slovele acestea așternute-n amintirea lor, ca să nu se risipească...

Mă închin ție greu pământ

Purtător de oase...

Mă închin ție mare adâncă

Cu izvor în stâncă ...

Mă închin ție cer sihastru ,

Pentru omenire ...

Omenirea-i judecată

Pentru jaf și crime...

Și mă rog la Dumnezeu

Să clădească un OM NOU !.

Pe firul nopții târzii, fără ecou,

Se leagănă gândul, goală-i coroana,

Viața, un cimitir de vise, mereu,

Cu pași de ceară printr-o zonă străbună.

Fiecare clipă mușcă din timpul meu,

Ca un șarpe ce mestecă soarele muribund,

Iar râsul lumii e doar un ecou mereu,

Într-un vânt care nu ține nimic sub tund.

Caut în pietre, în ape, în frunze căzute,

Un sens ce se ascunde, obraznic și ascuns,

Dar umbrele-mi răspund cu glasuri mute,

Și-mi lasă sufletul în gol, nesfârșit și dens.

Poate că viața e doar o poezie mută,

Scrisă cu sânge pe marginile de speranță

Și noi fantome care se caută în luptă,

Între durere, râs și tăcerea de față.

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

Te veel gevoeligheid

Een slechte gevoeligheid is op zijn eigen manier goed. Het is goed om gevoelig te zijn, om onze spijt te uiten als iemand minder prettige gebeurtenissen heeft meegemaakt, om bij hem te zijn, naar hem te luisteren, hem gerust te stellen, hem te begrijpen, zijn lijden te verzachten, met hem mee te zuchten, mee te huilen om ze in te wikkelen als ze het koud hebben, om ze te verbinden als de kat ze krabt (dat het ook hun schuld was dat hij ze krabde, omdat ze niet weten hoe ze ermee moeten spelen), om er een ijspak op te leggen vanuit de koelkast over een verstuikte enkel, veeg hun tranen af, geef ze medicijnen om hun koorts te verlagen, lippenbalsem om te voorkomen dat ze zo kloven krijgen, ontsmet hun bloedende nagelriemen als ze niet wisten hoe ze hun manicures moesten doen, ze wilden langere nagels dan ze van nature hadden, want dat is de mode, en nu zitten ze alleen maar met bloed, laten we muskietennetten plaatsen, zodat ze er niet zo veel op bijten, hun bloed zuigen, geen malaria of gele koorts overbrengen, laten we insecticiden nemen, als ze er nog steeds op staan om het huis binnen te komen, laten we dan ook een ventilator kopen om de geur van insecticiden te verspreiden, het raam op een kier houden zodat muggen niet naar binnen komen en de geur van insecticiden naar buiten komt. Laten we de ketel zo afstellen dat hij ook warm water geeft, en niet alleen koud, want dan is er nog meer zorg nodig. Economieën houden niet echt rekening met de individuele behoeften van mensen, ze zijn meer een egoïstische behoefte van één man.

Laten we ook niet bezuinigen op supplementen die het immuunsysteem versterken, zoals vitamine C, dat heerlijk citroenachtig smaakt en niet te veel kost, het is betaalbaar, je kunt het krijgen via een simpele limonade, dus hebben we geen reden om het niet te kopen? .

Laten we dikke, donzige blouses kopen, alleen goed als je thuis blijft. Laten we hun gezichtsverzorgingsmasker nemen, een masker dat het vroegtijdig verschijnen van kraaienpootjes en expressielijnen voorkomt. We zijn te jong om rimpels te hebben!

Over het algemeen is gevoeligheid het zusje van vrijgevigheid en zorgzaamheid, maar wat doen we als het uit de hand loopt, nieuwe hoogten bereikt, geen grenzen kent? Is dat nog steeds een heilzame, gezonde, goed begrepen gevoeligheid? Nee natuurlijk niet. Iets in onze manier van zijn kraakt al, en deze gevoeligheid is het belangrijkste symptoom. Het zou gepast zijn om onszelf vragen te stellen: "Waarom ben ik zo?", "Overdrijf ik?", "Wat zorgt ervoor dat ik zulke intense reacties krijg op in wezen triviale dingen?"

Je zult het antwoord ergens in je verleden verloren vinden. Is de gevoeligheid waar we het over hebben het resultaat van een traumatische levensepisode? Heb je bij een examen niet zo lang geduurd als je had verwacht en heb je sindsdien besloten alles op te geven, omdat je denkt dat het geen zin meer heeft? Heb je niet de kansen gekregen waar je op hoopte? Kunt u door omstandigheden niet doen wat u van plan was? Als het antwoord op minstens de helft hiervan 'ja' is, dan hebben we het niet bepaald over gevoeligheid, maar over een negatieve reactie op dingen die zijn gebeurd, die ons tijdelijk pijn hebben gedaan en een niet-genezen wond volledig hebben achtergelaten.

Hoe kan zo’n wond genezen worden? Het steeds vaker krabben. Zitten en analyseren, waar komt die boosheid die gepaard gaat met gevoeligheid vandaan? Je had de moed om naar een ik weet niet welke Zweedse universiteit te gaan. En op 19-jarige leeftijd heb je echt moed nodig om te vliegen, om het huis van je ouders te verlaten, van een provinciestad, precies naar een groot universiteitscentrum. En wat er te zien is, de weg naar succes en interessante vaardigheden om op het CV te zetten, is niet alleen besprenkeld met vredige momenten, dat zij iemand is die graag schreeuwt, schreeuwt en studenten vernedert omdat ze deze noordelijke taal niet perfect uitspreken - Germaans, dat ik de tijden niet perfect ken, dat ik de grammatica en syntaxis niet beheers... nog steeds perfect? Ik weet niet eens wat perfect zou zijn, hoe perfect zou zijn, en ik denk niet dat subjectieve perfectie er toe doet. Als er objectieve normen zouden zijn, dan is het inderdaad de moeite waard om je daaraan te houden en te proberen ze te bereiken, want op die manier kan de vooruitgang echt gemeten en waargenomen worden. Terwijl, als het doelen zijn die slechts één persoon wil en de rest niet, het geen zin heeft om onszelf te vergelijken; we kunnen sowieso niets waarderen of afwegen op basis van wat we horen. Zeker is dat wie studenten vernedert omdat ze het niet perfect weten, het hart heeft van een boswachter die op een lopende band bomen omhakt zonder te kijken naar wat hij heeft achtergelaten. Ja, de evaluatiecriteria zijn heel objectief, hoe kun je als 58-jarige vrouw, die je je hele leven alleen maar met Zweeds omringd heeft, bedenken dat een 19-jarige student je gelijke moet zijn in beheersing, in vaardigheid ? We zijn er om te leren. Als we geboren zouden worden om te leren, zouden we ons voor geen enkele specialisatie inschrijven en dat is alles. Wat zouden we nodig hebben als we het al wisten? Was het niet goedkoper, geen huur, geen treinreizen, geen slaapzalen, geen bibliotheeklidmaatschap, geen eten en nog veel meer andere voorzieningen? Het is grappig wat er gebeurt als 58-jarige vrouwen je beoordelen op basis van hun eigen waarden. Het is alsof de student meditatie geeft aan een 8-jarig kind. Hij kan in die jaren nauwelijks in zijn eigen taal schrijven, laat staan in het Engels, Frans... Zou het niet traumatiserend zijn om hem uit te schelden waarom hij geen tijd had om de inhoud perfect onder de knie te krijgen? Terwijl? dat de persoon die privéles geeft vaag wordt in de uitdrukking? Tijd, dat wil zeggen, hij had met zijn moeder kunnen onderhandelen om haar te vragen hem na 5 maanden te laten bevallen, en niet na 9 maanden, zoals normaal is, om eerder ter wereld te verschijnen, om eerder te leren, alleen maar omdat die persoon dat is. wil wie les geeft. Er is ook de kwestie van de aardse tijd. Zolang we op dezelfde planeet leven, hebben we allemaal evenveel tijd, 24 uur, niet meer.

Deze subjectieve perfectie van anderen geeft aanleiding tot allerlei soorten gevoeligheden. Het heeft ook geen zin om ernaar te streven het aan te raken. Wij weten niet wat de persoon die niet blij met ons is wil. We weten niet wat hij denkt, hoe hij denkt, wat hij verkiest, wat hij niet verkiest, hoeveel, wat, hoe en in welke mate.

De subjectieve perfectie van anderen is verlammend, zowel emotioneel als feitelijk. Als de studente elke keer dat ze haar mond opent vernederd wordt, zal ze er dan nog steeds op kunnen vertrouwen dat ze een kans maakt om een goede Zweedse spreker te worden? Zal ze in het diepst van haar ziel nog steeds de kracht vinden om verder te gaan, te willen oefenen, te lezen, te verbeteren, totdat ze de vloeiendheid, de cadans en de muzikaliteit van de taal verkrijgt? Nee, dat is onmogelijk. Hij had goede bedoelingen die gaandeweg uiteenvielen.

De subjectieve perfectie van anderen vertraagt, onderdrukt. Alsof je leraar elk geluid laat plannen wanneer je het moet zeggen en hoe je het moet zeggen. Zou deze leertechniek u niet intimideren? Waar is de passie, de charme, de meest onregelmatige en veelzijdige schoonheid van taal? Wanneer heb je tijd om je te concentreren op woordenschat, grammatica, syntaxis en wat ze wil, als de focus altijd ligt op hoe je spreekt? Wordt het geen obstakel dat je niet kunt overwinnen? Net als bij meerkeuzetoetsen opgelost. U bent bij een vraag gekomen waarop u het juiste antwoord niet weet, ook al heeft u deze al goed beantwoord. Wat ben je aan het doen? Loop je daar vast en kom je niet verder, alleen omdat je het daar niet weet? Het zou een groot verlies zijn, zowel voor de taxateur als voor u (in de eerste plaats).

Als reactie op de subjectieve perfectie van anderen moeten we onze eigen waarden opbouwen, onze eigen perfectie, waarbij aandacht objectief moet zijn, om verschillende redenen: om niet die gevoeligheid te bereiken die ons ervan weerhoudt te doen wat we willen en zelfs dat gevoel te hebben. we evolueren, zoveel als menselijk mogelijk is, zonder beperkt te worden door anderen, door andere aspecten en doorandere omstandigheden.

În vastitatea timpului, pe scena lumii vaste,

Se desfășoară actul vieții, cu abundență .

Un carnaval al ființei, unde fiecare mască,

E un rol jucat în piesa, ce-n univers se lasă.

Abundența se revarsă în codul genetic,

O bibliotecă vie, un text energetic,

Unde fiecare literă, fiecare cuvânt,

Evoluează, se adaptează, pe acest pământ.

În celula ce pulsează, în atomul ce dansează,

E o lume de posibilități ce ne amețesc .

Cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie,

E un himn al creației, ce nu cunoaște vămile tăcerii, nicio șoaptă nu se-abate.

Vieții îi cântăm ode în templele naturii,

Admirăm complexitatea în ecosistemele pururi.

În frunza ce se-nclină, în albină ce polenizează,

În mareea ce se-ntoarce, în stea ce se aprinde și moare în neantul ce o vizează.

Abundența nu-i doar sumă, ci și simfonie,

O orchestră a diversității, cu melodie și armonie.

De la microb la mamut, de la alge la secvoia măreață,

În fiecare formă de viață, natura își arată fața.

În jungla urbană sau în sălbăticie,

Viața își țese firul, cu abilitate și măiestrie.

O pânză de conexiuni, unde totul se împletește,

Și din haosul aparent, un ordin divin se naște.

Peste tot, viața izvorăște, din pustiu înfrunzit,

O forță neoprită, de spirit neînvins, neclintit.

În adâncul oceanului, în azurul cerului, cât de înalt,

Abundența e o dovadă că universul vieții e un altar.

O, câte forme ia aceasta, în ciclul ei nesfârșit,

O dramă cosmică, unde fiecare scenă e infinit.

De la pasul timid al paianjenului, la galopul cerbului sprinten,

Viața în abundență, în fiecare moment, e iminentă și pertinentă.

Abundența vieții, un poem nescris, mereu în schimbare,

O operă de artă unde fiecare trăiește pentru a împărtăși și a se dărui,

Sculptând în materia efemeră, cu dragoste și cu răbdare,

Un testament al diversității, ce reverberează în infinit.

Într-o fugă constantă spre succes,
făcând exces de stres —
asta îmi doresc
sau aici mă opresc?

Toți au reușit, cu mine în urmă,
mergând pe sârmă spre altă cârmă.
Văd aceeași destinație ce-mi curmă
setea de eșec infantil ce urăște.

Visul mă pornește, dorința-mi vorbește,
forțând firea ce lovește
de muntele curgând.
Prin gând, în smoală mă vând,
plutind, uitând de ce voiam visând.

Mișcat de ticăit,
încrezut, apoi asuprit,
realizând corpul ce vrea să fie oprit.

Mi-am găsit ritmul printre fețe —
e într-un alt stil de dans:
printr-un vals de experiențe
ajungând la adevăratul sens.

 Ape, ape, pline de argint

Își varsă în lume cântul sfânt

Se aud sirenele cum zic

Că nu se va întâmpla nimic.

Dar glasul lor e specios,

Și totul este fără rost.

Să ai încredere în stele,

Dar nu în gândul de himere.

Și vântul mi se pare zău,

Că se mișcă într-un hău.

Până la cer se ridică,

Orice inimă și frică.

Nimic nu e de înțeles,

Într-o lume fără sens.

Dați-i voi un tâlc! Au zis

Cei ce de ea s-au dezis.