Viața ta , e în mâinile tale

Mai avem timp pana murim.

Acest timp nu semnifica nimic altceva

decât un proces de îmbătrânire ;

respirația amintirilor într-un aer friabil,

respiratie care nu este încă înghețata ;

armuri in forma de pene pentru păsări pereche,

păsări în zbor ce-si caută hrana si iubirea.

Amandoua au nevoie de semințele vieții ;

zbor pe cerul înalt si înnorat al toamnei

atunci când viața isi pierde lumina ;

a nu fi hectic, ci, poate, putin hedonic.

Oamenii sceptici par a fi mai putin dispuși să acționeze.

Prefera să alunece in introspecție

pentru a-și găsi liniștea. Poate că ei caută

un sens fundamental al vietii

cu scopul de a coexista pasnic, sau poate nu ;

căutând armuri si o trezire la conștiința de sine

în ceea ce privește marea trecere

sau dispariția.

Toți cu măștile pe față se găsesc în orice loc

Și-n ecrane, și la muncă, și pe stradă, și la bloc

Poartă masca așa mult, nici ei nu mai știu cine sunt

Că tot e o minciună mare, e un adevăr mărunt

Și înghiți cât poți de mult, dar e o mare de nebuni

Și paharul dă pe-afară, și normal, tot ei se plâng

Și îți amintești apoi, să fii tu-n gânduri și-n acțiuni

Că ei prin viață merg, dar niciodată nu ajung

Tre să fii atent la tine, căci acolo-i adevărul

Când te privești, te regăsești, te împlinești, atunci sosești

Iar când te uiți în lumea mare, și mai mult să te iubești

Și când vezi iluzia, adu-ți aminte c-așa-i visul

Atunci când te enervezi, trezește-te că doar visezi

Atunci când simți că te pierzi, trezește-te și te salvezi

Când nu știi ce să mai crezi, trezește-te, halucinezi

Când pe tine te trădezi, trezește-te că proiectezi

Tu doar mergi pe drumul tău și caută-te în tine

Nu te mai împiedica de umbre și de ecouri

Nu te mai lăsa furat de vorbe și de tablouri

Doar mergi, și vei ajunge la adevăratul sine

Știu că e greu și că-n jur sunt doar tentații, provocări

Dar cu timpul, acestea nu te vor mai satisface

În timp găsești pacea-n tine, nu în oameni cu purtări

Nu te va mai afecta niciunul ce se preface

Și când te trezești la sine, îți dai seama că nu-s proști

Că doar atunci te poți preface când tu nu te cunoști

Că atunci când știi cine și ce ești cu adevărat

Nu poți fi altul, nu poți minți și nu poți fi mascat

Când egoul îți bate’n țeavă și mândria te cuprinde,
Cască bine ochi, urechi și ia aminte:
Nu ai ales din cin’ te tragi, n-ai ales nici un părinte,
Nici țara, oraș sau sat nu ai ales.
Ce educație ai avut și la ce școli ai mers,
Nimic nu ai ales, ți-au fost alese dinainte.

Dumnezei la care te închini, îmbrăcăminte,
Limba ce o vorbești, însemnătate la cuvinte,
Ți-au fost impunse și au ajuns să te reprezinte.
Nu ai ales, ești doar un alt eveniment în univers –
Talent, rasă sau cum funcționează propria minte,
Pace sau război, prosperitate sau morminte.

Nu-i nici merit, nici vină, nici lucruri sfinte,
E loteria sorții ce fel de om ești sau nu;
Nici propriile acțiuni nu-s ce numești „tu.”

Nu râdeți! ...e vreun doctor pe aici?

Să sune cineva la 112,

Mi-e rău de-atâta fericire cu sclipici,

Și beznă cât încape-n noi.

Să vină cine vrea să vină,

Să spună orice-ar vrea să spună,

Degeaba-afară e lumină...

Dacă în noi e noapte, fără lună.

Și roiuri nesfărșite de himere,

Trecând prin timp, purtate de uitare,

Asemeni unor de haite de hiene,

Pândind orice moment de ezitare...

Să vină cu cisterne pompierii!

Cu ei, furtun și-o scară să aducă,

Să spele lumea de bacterii,

Cu mult săpun, și cu un ghem de cârpă.

Ca oamenii să vadă adevărul,

Din urmă așteptându-l să trăiască,

Pe-Adam senin, mâncându-și mărul,

Curaj de vor avea în ochi să îl privească.

Ce greu miroase cerul a ospiciu,

Oare să vin, ...sau să mă duc?

Martor întâmplător la un etern supliciu,

În colț, pe drum spre balamuc.

Să sune careva la prefectură!

M-aude cineva în univers?

M-am rătăcit cu cei ce mint și fură!

Opriți planeta! ...sau cobor din mers...

Sunt 4 anotimpuri într-un an

Cu cele 12 luni calendaristice,

Și-n ele ni se află horoscopul

Unde găsim povești fantastice.

Și mai există un anotimp în timp

Al cincilea numit al spiritului,

O legătură între ființă și natură

Știută doar de mintea înțeleptului.

În el se-ascund ce nu se vede

Și sunt trăiri foarte intense,

Unde natura-n spirit trăiește

Și multe rămân neînțelese.

E perioada de introspecție interioară

În eul tău cu transformări fără finit,

E creativitate și o perfectă armonie

Este un spațiu-n timp...greu definit!

Mă strecor printre oameni când pe străzi rătăcesc,
Mă privesc... Îi privesc într-un mod arbitrar
N-am nici vlagă în oase, de păcate mustesc
Şi regrete tardive, de-un albastru amar.

Îi aud cum prin spate şuşotesc grobian,
Dar mă pierd în mulţime, ignorându-i barbar.
Las în lumea lor mică urme-adânci de titan,
În conştiinţa-ngheţată, de-un albastru amar.

Pe-acest drum înainte, paşii-mi calcă forţat
Peste flori de hârtie colorate bizar,
Clovni hidoşi îmi ţin calea, hohotind dezaxat,
Într-un circ cât o ţară, de-un albastru amar.

Şi când nicio-ntrebare nu-şi găseşte răspuns,
Eu mai caut căldură într-un colţ de sertar.
De am ţurţuri în suflet, nu vreun ger m-a pătruns,
Doar privirea ta, rece, de-un albastru amar.

O zi frumoasă am avut
O zi de patru stele
O zi plină ma durut
Inima, ce-mi cere

O bună și frumoasă stea
Ce trebuie s-apară
Să cadă iar din cer
Și ziua să dispară

Prima stea și cele două
Calea îmi vor lumina
Și a treia și a patra
Liniștea-mi lua

Vor aduce noaptea
Și ziua să dispară
Când stelele vor lumina
Noaptea cea de vară

O zi frumoasă v-oi avea 

Când soarele și luna

Calea îmi v-or lumina 

De parcă țin cununa 

O zi frumoasă v-a pleca 

Și v-a veni una tristă 

V-or plânge norii după dor

Și luna după mine 

Când soarele se v-a țicni 

V-a lumina în față 

Îmi v-oi topi inima mea 

Și dorul după viață 

Când luna se v-a sătura 

Îmi v-a lua cununa 

Inima se v-a strica 

Ca sticla de oglindă