Paradoxuri
Nu trebuie să ne deranjeze performanța,
Pentru că noi nu suntem perfecți.
Nu trebuie să ne simțim mereu uimiți,
Pentru că întodeauna ne acuză rațiunea.
Nu trebuie să ne impresioneze durerea,
Pentru că nu suntem destul de puternici.
Nu trebuie să ne influențeze negativul,
Pentru că nu acționăm întodeauna pozitiv.
Nu trebuie să jucăm teatru pe scena vieții,
Pentru că nu ne-am îndeplinit rolul sortit.
Nu trebuie să ne afecteze calea destinului,
Pentru că nu-i înțelegem pe deplin menirea.
Trebuie să iubim mereu tot ce este viu,
Oricât de neajutorați suntem pe lume.
Să împărțim cu aproapele nostru binele,
Să înfruntăm cu ardoare sentimentele răului.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Cornelia Buzatu
Дата публикации: 25 августа 2023
Просмотры: 747
Стихи из этой категории
Gând efemer
Oh sufet drag,
Oare te ai gândit
La cât de efemer este omul ?
O clipă efervescentă
O adiere de vânt
O viață de om ...
Totuși... doar atât ?
Când văd zâmbete,
Lumină și iubire .
Și toate par infinite
Până și o amintire
Care de alinare este atinsă
Mereu te bucură
Zâmbetul înflorește
Când o clipa ți ai amintit
De ce a fost cândva .
Însă îți spun și te rog ,
Crează și simte
Du-te și învață ceva nou
Descoperă și alege
Să stai în credință
Când o decizie ai luat
Grijile lasă-le la mine !
De vrei tine-mă de mana
Încet am să pornim .
Tu în lume să trăiești,
Visul să nu-l uiți !
Căci pe drumul ales
Lin am să te duc
De încredere ai
Să lași totul și
Doar să mergi liniștit.
Lucifobul
Lut
În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,
Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.
Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,
Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.
Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,
O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.
Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,
Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.
Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,
Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.
Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,
Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.
Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,
Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,
Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,
Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.
Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.
Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.
M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,
Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.
Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,
Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.
Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?
Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?
Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,
Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:
Că nu mai cred în Tine când respir suferință,
Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.
Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,
Să guști amarul zilei și urletul tăcut.
Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!
Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!
Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,
Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.
Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:
Că Dumnezeu de om mare nevoie are.
Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat
Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,
Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,
Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.
Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,
Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.
N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,
Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.
Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,
Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.
C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,
Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.
Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,
Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?
Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,
Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?
Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.
Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.
Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,
Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.
Pustnicul
Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.
Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.
Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.
Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.
Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.
Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.
Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.
Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.
Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.
Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.
Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.
La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.
Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.
„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.
Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”
Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.
„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.
Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.
Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”
Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.
Direcția opusă
Am rămas gol,
De orice sentiment desfăşurat prin exsistența unui cântec.
Am rămas fericit,sperând că am să-mi strig tihna,care lipseşte din inima mea.
Cât să mai merg oare?
Să mă mai plimb mult?
În neadins,neatins şi desprins,dintr-o pânză de păianjen,am zis.
Crează-mi te rog o lume,
Unde eu,va fi întotdeauna eu
Nu eu de azi,de mâine,sau de poimâine.
Cad pe o treaptă unde lumea e prea oarbă,şi-am rătăcit coborâtor,
Sfâşâit de un maraton.
Gol,pe dinăuntru gol,doar cu tine mă simt iar,om.
Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;
Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda;
Nu ştiu, căci totul în mine este închis.
În această lume nu-i valabil nimic,
Nu există nici un principiu consistent,
Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.
Simt un gust amar privind pe stradă,
O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.
Nu mai cred în absolut nimic,
Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.
Nu am nici sentimentul trecutului,
Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.
Gând efemer
Oh sufet drag,
Oare te ai gândit
La cât de efemer este omul ?
O clipă efervescentă
O adiere de vânt
O viață de om ...
Totuși... doar atât ?
Când văd zâmbete,
Lumină și iubire .
Și toate par infinite
Până și o amintire
Care de alinare este atinsă
Mereu te bucură
Zâmbetul înflorește
Când o clipa ți ai amintit
De ce a fost cândva .
Însă îți spun și te rog ,
Crează și simte
Du-te și învață ceva nou
Descoperă și alege
Să stai în credință
Când o decizie ai luat
Grijile lasă-le la mine !
De vrei tine-mă de mana
Încet am să pornim .
Tu în lume să trăiești,
Visul să nu-l uiți !
Căci pe drumul ales
Lin am să te duc
De încredere ai
Să lași totul și
Doar să mergi liniștit.
Lucifobul
Lut
În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,
Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.
Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,
Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.
Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,
O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.
Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,
Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.
Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,
Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.
Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,
Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.
Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,
Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,
Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,
Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.
Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.
Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.
M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,
Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.
Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,
Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.
Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?
Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?
Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,
Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:
Că nu mai cred în Tine când respir suferință,
Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.
Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,
Să guști amarul zilei și urletul tăcut.
Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!
Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!
Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,
Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.
Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:
Că Dumnezeu de om mare nevoie are.
Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat
Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,
Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,
Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.
Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,
Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.
N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,
Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.
Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,
Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.
C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,
Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.
Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,
Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?
Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,
Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?
Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.
Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.
Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,
Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.
Pustnicul
Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.
Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.
Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.
Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.
Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.
Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.
Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.
Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.
Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.
Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.
Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.
La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.
Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.
„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.
Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”
Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.
„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.
Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.
Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”
Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.
Direcția opusă
Am rămas gol,
De orice sentiment desfăşurat prin exsistența unui cântec.
Am rămas fericit,sperând că am să-mi strig tihna,care lipseşte din inima mea.
Cât să mai merg oare?
Să mă mai plimb mult?
În neadins,neatins şi desprins,dintr-o pânză de păianjen,am zis.
Crează-mi te rog o lume,
Unde eu,va fi întotdeauna eu
Nu eu de azi,de mâine,sau de poimâine.
Cad pe o treaptă unde lumea e prea oarbă,şi-am rătăcit coborâtor,
Sfâşâit de un maraton.
Gol,pe dinăuntru gol,doar cu tine mă simt iar,om.
Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;
Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda;
Nu ştiu, căci totul în mine este închis.
În această lume nu-i valabil nimic,
Nu există nici un principiu consistent,
Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.
Simt un gust amar privind pe stradă,
O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.
Nu mai cred în absolut nimic,
Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.
Nu am nici sentimentul trecutului,
Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.
Другие стихотворения автора
Inima, un vulcan
Inima este ca un nestins vulcan.
Strânge în suflet multe momente
Și întreg alaiul de sentimente,
Și în timp izbucnește ca un hurican.
O hrănești cu lieduri și versuri,
Prin care muzica și poezia
Lasă să intervină amnezia
Clipelor nedorite în sensuri.
Bătăile inimii îmi sunt orchestra,
Și gândurile un sunet de viori.
Sentimentele-s un cuplu de fiori,
Bagheta destinului este maestra.
Clocotește în suflet nădejdea
Că mai poți obține de la soartă
Cheia care deschide o poartă
Prin care gonești deznădejdea.
Arcușul jucăuș pe coardele vieții
Provoacă destinul să vibreze,
În inimă palpitații să genereze,
Dăruind un dulce aspect dimineții.
Barza și broasca
Printre trestia din plaur
Ce cu luciul ei de aur
Se întinde ca o salbă,
S-a oprit o barză albă.
Aplecându-și ciocu-n jos
Chiar se pare, cu folos.
Căci în iarba verde, deasă,
S-a ascuns broasca râioasă,
Înștiințată prea târziu
De suratele-i din râu,
Că o barză stând pe-o rână,
Se uita la ea cu râvnă.
Într-un fel se tot gândea
Oare barza n-o trecea
Peste trupul ei călcând
Fără să-i prindă de gând?
Sau poate cu ciocu-i mare,
Făr' să facă zarvă tare,
O va lua într-o secundă
Fără chiar să stea la pândă?
Dară berzei pare-se,
Tot așa uitându-se,
Îi veni milă deodată
De broasca cea îndurerată,
Și zărind berzele-n zbor
Că treceau peste un nor
Îndreptându-se grăbite
Către țărmurile-nsorite,
Aripile și le-ntinse,
Cu picioarele împinse
Iarba verde de mătase,
Și gândi broasca s-o lase,
Zburând sus și tot mai sus
Ca un soare neapus.
Iară broasca cea-ngâmfată
Se mândri către-o surată:
-Ai văzut că barza zboru-i
Și l-a luat s-ajungă stolu-i?
-De frică ca să nu fie
Măncată de noi de vie,
Zise cealaltă surată
Fudulă ca și-astălaltă.
Gânduri 4
Ai putea să scrii un roman.
Gândurile ar fi un Cal Troian.
Evenimentele expuse ar uimi
Impunând prezența unei agerimi.
Faptele s-ar schimba în bine,
Fără cei care vor să dezbine.
Ai etala abilitățile prin scris
Imagine reală dintr-un paradis.
Inimile-n piepturi, toate laolaltă,
S-ar deschide ca o floare învoltă.
Sentimentele n-ar mai fi de izolare
Și efectul n-ar mai fi de oscilare.
Nu am mai șovăi și nici ezita,
Și-n viața noastră n-am mai imita,
Metehne ce luptă împotriva calității
Și patimi, slăbiciuni contra virtuții.
Efectele "furtunii"
Un gând întrebător se înfiripă
Și-mi însoțește această clipă.
Privesc în sus, îndelung în zare
La norii plumburii în forme bizare.
Prin picăturile de rouă în zori
Intuiesc regia unor regizori,
Ce împletesc efectele naturii
Cu sentimentele încărcăturii.
Pe scena plumburie a cerului
Norii sunt personajele teatrului,
Unde se joacă o piesă cunoscută
Dintr-o furtună aprig născută.
Dintr-o aglomerație de fulgere
Și tunete intense-n străfulgere,
Bat la cauzele unor interacțiuni
Dar sunt oare binedicțiuni?
Îndoială
Și azi o rază a soarelui vioaie
La fereastra odăii apare.
De parcă ar ști cât am nevoie
Să-i simpt lumina ce nu dispare.
Strălucirea razei sufletul mi-atinge,
Dând inimii imboldul vieții.
Și-ți spui din nou, cine va-nvinge
În lupta cu anii bătrâneții.
Simți în nări parfumul regăsirii,
Culoare palidă a regretului în privire,
Și te mângâi cu razele amintirii
Ce se mențin nestinse din iubire.
Dar soarele dispare între nori,
Și o umbră a tristeții te apasă.
Speranța zboară cu șirul de cocori
Și aștepți o nouă primăvară-n casă.
Copacul și Muntele
Copacul înalt ce vede-n zare
Muntele bătrân, stabil și mare,
Își înalță mereu ramurile-n sus
Fiind acolo, ca să nu fie exclus.
Pe malul apei albastru-verzuie,
Rădăcinile Copacului reconstituie
Legătura strânsă în sânul naturii
Cu Muntele, ca bază a structurii.
Imaginează cum de pe malul apei
Dorința-i alinată de apusul clipei,
Iar Muntele măreț ce se întinde
Pe celălalt mal, și cum se destinde.
Simbioza creată între cei doi coloși,
Vor să ne arate cât sunt de fabuloși.
Copacul îi spirit prin care respirăm
Muntele simbol prin care rezistăm.
Inima, un vulcan
Inima este ca un nestins vulcan.
Strânge în suflet multe momente
Și întreg alaiul de sentimente,
Și în timp izbucnește ca un hurican.
O hrănești cu lieduri și versuri,
Prin care muzica și poezia
Lasă să intervină amnezia
Clipelor nedorite în sensuri.
Bătăile inimii îmi sunt orchestra,
Și gândurile un sunet de viori.
Sentimentele-s un cuplu de fiori,
Bagheta destinului este maestra.
Clocotește în suflet nădejdea
Că mai poți obține de la soartă
Cheia care deschide o poartă
Prin care gonești deznădejdea.
Arcușul jucăuș pe coardele vieții
Provoacă destinul să vibreze,
În inimă palpitații să genereze,
Dăruind un dulce aspect dimineții.
Barza și broasca
Printre trestia din plaur
Ce cu luciul ei de aur
Se întinde ca o salbă,
S-a oprit o barză albă.
Aplecându-și ciocu-n jos
Chiar se pare, cu folos.
Căci în iarba verde, deasă,
S-a ascuns broasca râioasă,
Înștiințată prea târziu
De suratele-i din râu,
Că o barză stând pe-o rână,
Se uita la ea cu râvnă.
Într-un fel se tot gândea
Oare barza n-o trecea
Peste trupul ei călcând
Fără să-i prindă de gând?
Sau poate cu ciocu-i mare,
Făr' să facă zarvă tare,
O va lua într-o secundă
Fără chiar să stea la pândă?
Dară berzei pare-se,
Tot așa uitându-se,
Îi veni milă deodată
De broasca cea îndurerată,
Și zărind berzele-n zbor
Că treceau peste un nor
Îndreptându-se grăbite
Către țărmurile-nsorite,
Aripile și le-ntinse,
Cu picioarele împinse
Iarba verde de mătase,
Și gândi broasca s-o lase,
Zburând sus și tot mai sus
Ca un soare neapus.
Iară broasca cea-ngâmfată
Se mândri către-o surată:
-Ai văzut că barza zboru-i
Și l-a luat s-ajungă stolu-i?
-De frică ca să nu fie
Măncată de noi de vie,
Zise cealaltă surată
Fudulă ca și-astălaltă.
Gânduri 4
Ai putea să scrii un roman.
Gândurile ar fi un Cal Troian.
Evenimentele expuse ar uimi
Impunând prezența unei agerimi.
Faptele s-ar schimba în bine,
Fără cei care vor să dezbine.
Ai etala abilitățile prin scris
Imagine reală dintr-un paradis.
Inimile-n piepturi, toate laolaltă,
S-ar deschide ca o floare învoltă.
Sentimentele n-ar mai fi de izolare
Și efectul n-ar mai fi de oscilare.
Nu am mai șovăi și nici ezita,
Și-n viața noastră n-am mai imita,
Metehne ce luptă împotriva calității
Și patimi, slăbiciuni contra virtuții.
Efectele "furtunii"
Un gând întrebător se înfiripă
Și-mi însoțește această clipă.
Privesc în sus, îndelung în zare
La norii plumburii în forme bizare.
Prin picăturile de rouă în zori
Intuiesc regia unor regizori,
Ce împletesc efectele naturii
Cu sentimentele încărcăturii.
Pe scena plumburie a cerului
Norii sunt personajele teatrului,
Unde se joacă o piesă cunoscută
Dintr-o furtună aprig născută.
Dintr-o aglomerație de fulgere
Și tunete intense-n străfulgere,
Bat la cauzele unor interacțiuni
Dar sunt oare binedicțiuni?
Îndoială
Și azi o rază a soarelui vioaie
La fereastra odăii apare.
De parcă ar ști cât am nevoie
Să-i simpt lumina ce nu dispare.
Strălucirea razei sufletul mi-atinge,
Dând inimii imboldul vieții.
Și-ți spui din nou, cine va-nvinge
În lupta cu anii bătrâneții.
Simți în nări parfumul regăsirii,
Culoare palidă a regretului în privire,
Și te mângâi cu razele amintirii
Ce se mențin nestinse din iubire.
Dar soarele dispare între nori,
Și o umbră a tristeții te apasă.
Speranța zboară cu șirul de cocori
Și aștepți o nouă primăvară-n casă.
Copacul și Muntele
Copacul înalt ce vede-n zare
Muntele bătrân, stabil și mare,
Își înalță mereu ramurile-n sus
Fiind acolo, ca să nu fie exclus.
Pe malul apei albastru-verzuie,
Rădăcinile Copacului reconstituie
Legătura strânsă în sânul naturii
Cu Muntele, ca bază a structurii.
Imaginează cum de pe malul apei
Dorința-i alinată de apusul clipei,
Iar Muntele măreț ce se întinde
Pe celălalt mal, și cum se destinde.
Simbioza creată între cei doi coloși,
Vor să ne arate cât sunt de fabuloși.
Copacul îi spirit prin care respirăm
Muntele simbol prin care rezistăm.