Întoarce pagina, acum să treacă,

Prin timp și ziua asta-nnegurată,

Și chiar dacă durerea te îneacă,

Din rană smulge-ți vârful de săgeată.

Cu tot cu carne-n intestine răsucită,

Și dinți tăioși spălați în zeamă de cucută,

O altă blasfemie încă nerostită,

La ceas de bătălie lungă și pierdută.

Eskander al lui Philip, a ieșit la luptă,

Falanga și-a trimis-o către Babilon,

Prundișul sub privirea lor se surpă,

Și homo sapiens încearcă să rămână om.

Îi văd, se-aruncă peste rânduri scribii,

Cuvintele izbesc în lănci și-n scuturi,

Din tăieturi adânci de gânduri și de tibii,

Prin zbor înalt de picături și fluturi.

Întoarce pagina, chiar dacă n-ai citit-o,

Să treacă noaptea asta neagră peste lume,

Cei dinainte-au rupt-o și-au mototolit-o,

Aici au mai rămas doar versuri, fără nume.

Atâtea veacuri încă-ți ard prin vene,

Cenușa lor mai fumegă uitarea,

Și se întorc din când în când prin vreme,

Să se răzbune ori să-și caute iertarea.

Nu știu dacă magice miracole

Trebuiau s-apară fără obstacole,

Sau destinul unei vieți triumfale,

Soarta să nu o scoată în cale.

Oare în calea destinului mereu

Va flutura în vânt ca un clișeu,

Sămânța presărată a speranței,

Aducând pe cea a siguranței?

De ce atunci când dorim în viață

O lume plină de toleranță,

Ne lovim și întâlnim intoleranță,

Și ne scăldăm în nesiguranță.

Atunci când visăm la fericcire

Ne-mpiedicăm de zădărnicire.

Suntem împinși spre buimăcire

Și ne afundăm în pipernicire.

Norii aceștia prefăcuți,

În stânci jilave,

Părând că azi au fost născuți,

Din pagini albe,

Ca într-un dans, neînvățați,

Grifoni arzând...

Curgând prin vene-mi speriați,

Demoni râzând.

Rup ariple fiecărui gând,

Extaziați,

Asemeni unor torțe, rând pe rând,

Incendiați,

Prin inimaginabile tăceri,

Trecând răniți,

Securi înfipte în străjeri,

Dormind trudiți.

Și astea toate, în zadar,

Îmi sunt aproape,

Fluturi uciși în felinar,

Îmi cad sub pleoape.

Cu visul meu de foc mocnit,

Mistuitor,

Prin flăcări uneori, subit,

Mă sting ușor.

Știu, niciodată-n urma mea,

Neiertătoare,

Alte secunde n-ar putea,

Clipind amare,

Nehotărâte-a fi sau a nu fi,

Mereu în mine,

În taină a deosebi,

Ce-i rău de bine.

Ca eu să îl ridic, de pot,

Dintr-o chemare,

Pe-Ahile doborât în cort,

De întristare.

Am stat în gerul arzător al celui mai înalt

vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse

în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea

în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.

Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,

dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele

de tăcere erau precum stelele și găurile negre.

În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,

am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte

visele destinului meu precum și visele pierdute,

care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente

amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat

cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni

sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă

cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate

magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,

a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.

Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos

urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.

Cum poți să ai privirea clară,

Când mintea-i răvășită toată?

Cum poți să umbli fără reazăm,

Când trupu-i în dezechilibru?

Cum poți să-nvălui cu iubire,

Când sufletul îți este distrus?

Cum poți să pipăi firul vieții,

Cu simțuri electrocutate?

Un șir de CE-uri depănăm

Sub jugul simțămintelor,

Și-n lacrimile mii scăldăm

Efectul apăsător al clipelor.

Un fulger de-amintire,

Fugar, ivit ca un intrus,

Crează stări de pătimire

Ce adânc în suflet au sedus.

În liniștea ce a-mbrăcat

Pelerina înstelată a nopții,

Se aud bătăi ce sacadat

Forțează poarta vieții.

Din zbucium naște-o plăsmuire

A cărei formă ne-mplinită,

Va deveni doar ca o asemuire

Scânteii vieții mult dorită.

E mult loc sub Soare,

E mult loc sub umbra deasa

A norilor si-a nucilor din vie,

Praful de pe drum,

Pulbere de aur

Spalata in copaie,

Seara,

Si transformata in vise.

Regina noptii

Isi invaluie regatul

Cu parfumul tandru,

Greerii ii canta laude

Sub candelabrele instelate,

Dansul tine pana-n zori

Cand unii se inchid in sine,

Altii adorm sub umbra deasa

A norilor si-a nucilor din vie,

Lumina contureaza tot ce prinde,

Dand rost timpului,

Faptura alene se intinde,

E mult loc sub Soare,

Cat cuprinde !

Motivație

Cred că în fiecare om se naște dorința de a scrie chiar de la prima carte citită.
    În curtea casei, cățărat într-un pom, sau pe banca veche de pe stradă, un copil se pierdea în altă lume până la ultima filă a cărții, iar când ochii părăseau albul hârtiei colțul vieții lui se transforma într-un univers. Cerul devenea brusc o casă primitoare, pietrele de pe drum păreau să ascundă o poveste, copacii te îndemnau să-i cuprinzi cu brațele, casele și oamenii deveneau mici căci sufletul lui era uriaș. Așa îmi amintesc eu că am început să gândesc a scrie.
    În drumurile noastre, deseori ochii iscodesc dincolo de ziduri cu multă curiozitate. Din fericire nu putem vedea în spatele lor, dar, tot din fericire, imaginația ne oferă suportul de a ști că acolo, dincolo de ziduri, se râde și se plânge așa cum și între propriile noastre ziduri ne bucurăm și ne întristăm. A scrie înseamnă să ajuți oamenii să vadă dincolo de ziduri. Dar există și altfel de ziduri în fața cărora chiar și imaginația se blochează. Este zidul care crește acolo unde rațiunea dispare.
    Mergând pe valea Oltului, dinspre Sibiu spre Râmnicu Vâlcea, adesea am trecut pe lângă un astfel de zid. O placă îți spune că ai intrat în satul Lazaret, dar nici nu ai timp să te dumirești și o altă placă te anunță că ai părăsit acest sat chiar înainte de a-l desluși. Totuși, dacă privești în stânga drumului, vei observa un zid lung în spatele căruia sunt ascunse câteva case din care zărești doar acoperișurile și un turn mâncat de vreme. În spatele acestor ziduri își duc viața oameni cu suflete rătăcite de timp și lume. Oameni care au propriul zid la purtător. Și ei au devenit un izvor al dorinței mele de a scrie. De a scrie despre lumea lor. Așa s-a născut acest roman.

1.      Turnul roșu

Era prima zi. O zi învelită în albul zăpezii ale cărei clipe curgeau spre un asfințit rece. Oltul alerga zgomotos printre munții înzăpeziți ce urcau înspre cerul care acoperea cu nepăsare un loc uitat de Dumnezeu. Sau, poate, acel loc nu era decât o crevasă în timpul creației peste care El, făuritorul, a renunțat să arunce sămânța speranței. Curtea lungă era străbătută de două cărări măturate proaspăt, croind un labirint anevoios printre mormanele de zăpadă. Se apropie de zidul turnului crestat de vreme în mii de adâncituri ce șerpuiau albe, înghețate, lăsând privirii un roșu dezgolit de rafalele de vânt rătăcite prin vale. Așeză o mână pe zid și simți fierbințeala unui sânge străin năpădindu-i întregul trup. Era un fluid care îi răscolea venele fără să-i pese că propriul sânge se strecura tot mai greu spre revitalizarea hărăzită de inimă. Părea un sânge ancestral ce punea stăpânire nu doar pe corp, ci și pe gânduri. Bucăți de trupuri umane se zvârcoleau aruncate în valurile Oltului rănindu-i străfundul ochilor. O altă viață părea că își așezase rosturile în ființa lui. Un braț îi trase cu furie mâna de pe peretele turnului. Căldura îl părăsi, gândurile se risipiră, vuietul râului se făcu parcă mai puternic auzit și trupul se îndoi sub povara frigului. Doi ochi sticloși care aruncau priviri furioase îl iscodeau disecându-i parcă întreaga existență.

— Nu pune mâna!

Arătarea dispăru în semi-întunericul serii urmată de ecoul unor chicote ascuțite care se încăpățânau să trăiască împotriva dorinței de liniște absolută care îl cuprinsese. Întinse din nou mâna spre zid în căutarea drogului universal care cu doar câteva clipe înainte îi copleșise ființa.

 — Să-mi spui trecutul așa cum eu nu-l știu. Nu vreau nimic despre viitor.

Chicotele îl surprinseră din nou, iar mâna rămase suspendată inexpresiv între trecut și viitor ascultând cuminte de vocea aceea pițigăiată.

— Nu pune mâna!

Pe zidul roșu umbrele înserării nășteau prima noapte din începutul unei existențe sub un acoperiș străin, rod al propriei alegeri. Cum putea să-i fie viața decât o neîncetată întâmplare pe care o suporta ca pe un dar al nenorocului de a nu-și fi învins chinurile?

Amfiteatrul era inundat de gălăgia tinerilor dornici să-și manifeste speranțele spre mirajul spitalelor prin care vor defila mândri, la pas, în halatele lor albe. Putea să aleagă capitala sau un alt oraș, dar a refuzat lăsând ca necunoscutul să-i fie dorință. A dat sec verdictul care a transformat pentru câteva clipe haosul vibrator din sală într-o liniște de mormânt. Aici, acum, își cântărește trecutul și viitorul chiar în groapa pe care și-o săpase singur.

— Lazaret.

Apucă pe labirintul primei cărări cu speranța că va pierde firul rătăcitor al gândurilor și că se va trezi dincolo de vâjâitul monoton al apelor. Sub privirea sa, zidită în albul peisajului, se ivi o ușă întredeschisă pe care vântul încerca să o pironească de perete. Firișoare de abur curgeau din interior, lăsând impresia că înăuntru căldura înmuia oboseala trupului cu mult prea multă putere pentru a fi păstrată în întregime. Poate dincolo de ușă era trecutul închis între patru pereți așteptând ca mâna lui, mâna care ar fi rămas pentru vecie înfiptă în zidul turnului ca o punte între roșul încărcat de memoria timpului și sufletul său părăsit de voință, să-l culeagă ca pe un sâmbure din care el să renască.

Dărăpănătura era lipită de o clădire pe coșul căreia fumul ieșea tremurând sub amenințarea strigătelor care păreau să inunde valea până dincolo de sat, în pustietatea munților. Câteva femei forfoteau în cameră aruncând ocări, fiecare umbrei sale. Dădeau impresia că nu se văd unele pe altele, deseori se ciocneau într-o mișcare întâmplătoare care speria ochiul. Într-un târziu se potoliră. Rând pe rând, căutau un colț de pat peste care își încovoia partea superioară a trupului lăsând restul să atârne în așteptarea unui nou ciclu al mișcărilor înscrise temeinic în fibra mușchilor. Ușa barăcii era în continuare stăpânită de furia vântului iar el, prizonier al unui cuvânt rostit, căuta un înțeles al acestuia.

— Lazaret.

Din clădirea acoperită de umbrele nopții, răzbătu o voce urmată de chicote:

— Haide, maică, să asculți!

Vântul, ascultător al șoaptelor nerostite, îi amplifică gândul abia strecurat printre buze:

— Ce să ascult, maică?

— Nebunele din Lazaret.

Prima dorință a fost să se apropie de încăperea din care vântul continua să-i gâdile urechile cu acele chicote de acum binecunoscute lui. Pe geamul murdar era proiectată o umbră, iar într-un colț spart două degete împungeau aerul nopții. În fața clădirii, pe un stâlp de lemn se legăna, sincron cu ușa barăcii, un bec din care săgeți de lumină încercau să străpungă întunericul tot mai dens. O siluetă apăru în ușă oprind acel du-te-vino generat de vântul care părea de nestăpânit pe valea Oltului. O clipă săgețile de lumină aruncate de bec deslușiră ochilor un trup înalt de femeie. Capul părea pierdut între două cozi lungi care se lăfăiau pe umerii acoperiți de o eșarfă. O privi cum se pierde în întunericul de nepătruns ce domnea spre zidul din vale. Ar fi vrut să o strige, să o urmeze, dar prin crăpătura geamului aceeași voce îl sili să mai rămână câteva clipe pe loc.

— Nu pune mâna!

Suficient ca noaptea să o înghită pe tânăra care ieșise de după ușa ce părea să atârne fără nici un rost pe un toc înfipt într-un zid care sta gata să se desprindă de clădire. Se apropie și pătrunse în încăpere. Un colț de perete era placat cu o saltea. Părea o rezervă care măsura trei metri în lungime și cel mult doi metri în lățime. Pe peretele din spate se alăturau un pat îngust și o măsuță, iar pe celălalt perete o sobă cilindrică de metal arunca peste lumina slabă a becului reflexii roșiatice care se prelungeau până spre tavan. Pe masă, în totală dezordine, câteva cărți. Ridică una dintre ele și se trezi citind cu glas tare:

— Rousseau, Emile ou de l’education.

Dimineața se strecurase cu greu prin ceața densă care transformase curtea într-o insulă abandonată în largul unei atmosfere plumburii. Era ziua a doua. Zidul care dădea spre șosea tremura la trecerea camioanelor ce goneau într-o altă lume pentru care spațiul de dincolo de poartă nici nu exista. Clădirile erau joase și cu greu puteau fi văzute din drum. Își spuse, pentru a nu știu căta oară, că el nu face decât să retrăiască viața de dinainte de a se naște. Era obligat să o recreeze pas cu pas. Altfel lumea, lumea lui, se va pierde în haosul unei alte lumi în care renașterea nu mai este posibilă.

— O oglindă. Am nevoie de o oglindă. Ajută-mă să-mi continui drumul.

— Chiar nu vezi oglinda? Privește mai atent în fața ta. De îndată ce ceața se va stinge sub lumina soarelui, sub pașii tăi se naște drumul tău. Trebuie doar să calci pe urmele din oglindă.

— Fata, are și ea o oglindă?

— Fata nu este în lumea ta.

Unghiile se înfipseră până la sânge în brațul care atârna fără vlagă pe marginea patului. O mână încerca să scoată din letargie o altă mână ce refuza să urmeze comenzile minții. O astfel de atitudine se cerea pedepsită. Sângele începu să curgă pe cearceaful alb. Simți o nouă strânsoare, o strânsoare care nu se găsea în oglinda care îi apăruse chiar în față. Încercă să-și arunce trupul spre oglindă, dar trupul rămase suspendat între două clipe ce nu voiau să se succeadă. Într-o clipă trăiau doar mâinile încleștate într-un război al deciziilor contrare iar în cealaltă clipă era mintea care căuta un trup pe care să-l treacă prin oglinda în spatele căreia începea un nou drum într-o nouă zi. După o așteptare ce-i era străină, simți că timpul reintră pe făgașul normal. Mâna neascultătoare se supuse, mintea regăsi trupul, iar el, tânărul doctor mândru de halatul său alb, își făcu intrarea spectaculoasă, exact la ora opt, făcând primul popas în camera de gardă. De aici – cât de mult așteptase această clipă – va deschide pe rând ușa saloanelor și va încerca să trăiască până la ultimul amănunt reacția pacienților. Ca o încununare a zilei, ultima va fi fără îndoială, acea debara unde va avea plăcerea să găsească o tânără cu mintea pierdută pe o alee înverzită alături de Jean-Jacques Rousseau, discutând despre întoarcerea la natură. Iar el, tânărul doctor, în căutarea Sophiei, o va atârna ca pe un mugur în încrengătura propriei deveniri deja scrisă în oglinda pe care o căuta cu nesaț în fiecare dimineață. Doar un pas, un pas care să nu fie pe măsura urmei și haosul va topi totul în necunoaștere și negăsire. Dar despre oglindă nu va ști decât el.

— Doamnelor, de azi, vă ofer un desert delicios!

Pacientele se holbară la doctorul Mihai, încercând fiecare să exprime același sentiment, dar prin manifestări, care mai de care, fără nicio legătură cu anunțul neașteptat. Majoritatea se mulțumiră să întoarcă, ca de obicei, spatele doctorului pe care nici măcar nu reușeau să-l identifice decât ca pe un animal venit să le tulbure insula de rai în care trăiau.

— Piei, drace, de aici!

— De azi îl puteți mânca la micul dejun, la prânz și la cină pe doctorul Gabriel. E tânăr, carne proaspătă, delicioasă. Și va locui în spital, mai adăugă el în hohote de râs.

Sprijinindu-se într-un baston și legănându-se cu greutate pe picioare, se apropie de tânărul doctor o femeie trecută de 60 de ani care îl apucă de mânecă.

— Nu pune mâna! spuse ea și se depărtă chicotind în celălalt colț al salonului.

Sora șefă, o femeie cu trăsături plăcute ce subliniau o privire iubitoare, intră în salon cu un braț de dosare pe care le așeză pe o măsuță lipită de un colț al camerei. La vederea Doamnei, cum o numeau pacientele, în salon se instaură o disciplină nouă, de parcă mințile lor se cuplaseră la o aceeași comandă care le impunea să stea fiecare lipită de patul ei. Doar mâinile sau capetele continuau să se agite în gesturi nefirești, urmate de vociferări mult mai joase în intensitate. Gabriel stătea într-o așteptare bântuită de nervozitatea generată de gluma colegului său mai în vârstă. Nu ripostase. Se îndreptă spre femeia care îl apostrofase la fel ca în seara zilei precedente, în mijlocul curții. Îi prinse mâna ce nu contenea să descrie mișcări haotice prin aerul răcoros ce inundase salonul. Se apropie de fața ei atât de mult că îi simți răsuflarea sacadată, în timp ce ochii ei îi ocoleau privirea căutând parcă un sprijin în jur. Chicotitul ascuțit, aruncat cu atâta curaj doar cu câteva secunde înainte, se transformă rapid într-un murmur disperat, întrerupt de cuvinte șuierate cu greutate:

— Să nu mă bați!

— Cum vă numiți?

Se lăsă o pauză care permisese asistentei șefe să ia unul dintre dosarele de pe masă și să se apropie de doctor, întinzându-i-l. Cu un gest scurt, dar hotărât, tânărul rezident respinse oferta Doamnei și aproape că o sili pe femeie să se așeze pe pat. Se așeză și el pe patul alăturat, continuând să țină strâns mâna femeii ce părea sub stare de hipnoză. Nu reuși să scoată nici un cuvânt de la bolnavă.

— Spuneați că o să-mi povestiți. Vreau să ascult. Care este povestea dumneavoastră?

Bătrâna închise brusc ochii și, aplecându-se într-o parte, se apropie de urechea doctorului.

— Deseară, la geam, doctore.

Doctorul se ridică iar femeia, eliberată din strânsoare, își reluă mișcările în care topea nefirescul existenței aruncând din nou chicotele care îi făceau ochii să sclipească. Asistenta luă rând pe rând câte un dosar de pe masă și citi diagnosticele și tratamentele așteptând, de fiecare dată, ca doctorul Mihai să confirme. Pentru proaspătul venit, pe lângă confirmarea tratamentelor deja inițiate, doctorul mai adăuga, fără vreo inflexiune în glas, condamnarea fiecărei paciente la neființă.

— Incurabil. Incurabil. Incurabil.

Glasul doctorului Mihai se pierdu fără a mai pătrunde acolo unde mentalul lui Gabriel nu putea să mai primească alte comenzi decât cele de care deja se agățase doar cu câteva clipe înainte:

— Deseară, la fereastră, doctore.

— Deseară, la fereastră, doctore.

— Deseară, la fereastră, doctore.

Cuvinte din care se nășteau imagini încărcate de mister, dansând pe un fundal alb ce părea a se prelinge prin crăpătura de geam pe care o observase cu o seară înainte în fereastra salonului. Acolo, în plină noapte, cuvintele se vor dezlănțui în ritmul nebuniei de care întreaga sa ființă era conștientă. Imaginile se risipiră când mâneca halatului său începu să se clatine sub zbaterea insistentă a mâinii colegului ce-l trăgea spre ieșire.

Doctorul Mihai și Doamna se depărtară de clădire în timp ce Gabriel se opri în urma lor la ușa care ascundea un univers de care se simțea atras. O liniște totală domnea dincolo de ușă.

— Aici? Aici nu este nimeni?

Mihai se întoarse și făcu un semn de lehamite, după care, cu o expresie ce părea să spună: „chiar vrei să-mi strici ziua”, îi spuse asistentei.

— Însoțește-l tu pe doctor.

Privi cerul nefiresc de senin pentru o zi în care ceața se legăna deasupra Oltului, își strânse paltonul aruncat peste halat și se depărtă de cei doi sub privirile nedumerite ale lui Gabriel.

— Este vreo problemă cu pacienta de aici? întrebă el, dându-se de gol că acea încăpere nu îi este chiar străină.

— Nu, domnule doctor. Nu este nicio problemă. Gabriel făcu o mină de om nefericit, realizând că gândurile sale vor cădea în derizoriu în fața unui pacient probabil prea puțin nebun ca să poată fi manevrat.

— Doar că…, mai spuse asistenta cu multă reținere în a-și duce până la capăt explicația.

— Doar că? reluă doctorul privind-o cu insistență.

Ușa barăcii se deschise și din interior țâșni ca o săgeată o făptură înaltă însoțită de un miros plăcut de iasomie. Părul lung se legăna în urma trupului ce alerga spre malul Oltului. Din umeri, mâinile se balansau ritmic vrând parcă să imprime corpului o legănare lină, similară plutitului păsărilor. La extremitate, brațele dispăreau într-un bandaj strâns ce ascundea mâinile în albul zăpezii dând impresia că acestea nici nu ar exista. Chicotitul strident care se strecură prin spatele lui Gabriel puse capăt oricărei șanse de lămurire a lucrurilor.

— Nu pune mâna!

— Nu pune mâna!

Fără să privească spre cei doi, femeia se îndreptă spre turnul roșu. Mersul ei nu mai era împiedicat ca în salon iar mâna purta cu fermitate bastonul.

Copyright Silviu Crăciunaș (email:[email protected])

Las clipele mele în freamăt arzând
din viața lipsită de veșnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici și acum.

Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie tomnatic veșmânt
când iarna din mine e veșnicul cânt.

Las urme de viață să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.

Las visul de mâine s-aștepte tăcut
în picul de viață ce azi m-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu știu s-o trec.

De florile las să se stingă de dor
în zorii cuprinși de miresmele lor,
sub cerul cerșind o culoare model,
mă bântuie timpul cu gând infidel.

2. Trecut și prezent

    Căldura din sobă stăpânea micul studio amplasat la capătul clădirii care adăpostea bucătăria și câteva cabinete medicale. Gabriel nici nu-și putea dori un confort mai mare aici, într-un colț uitat de lume. A ales izolarea după vacarmul care îl obosise atât de mult în cei șase ani petrecuți într-o capitală din care nu reușise să-și însușească decât neajunsurile care te agasau la tot pasul. Se întinse pe pat și ochii fixară cu intensitate formele geometrice imprimate pe fața de pernă. Era un verde închis întretăiat de linii albe ce formau triunghiuri regulate. Prea regulate pentru ca mintea să poată să le distingă între ele. Se concentră și privirea se lipi de spațiul închis într-un triunghi. Un verde crud îi invadă ochii în timp ce mintea lui percepea o adiere ușoară de vânt printre firicelele de iarbă cuprinse de un dans languros. Corpul se supuse în totalitate simțurilor și comandă picioarelor un drum spre acea insulă verde, triunghiulară, ce arunca în cenușiul înconjurător o stare îmbietoare de paradis. Un copil alerga dinspre marginea satului spre primele case. Vorbele sale zburau strecurate printre hohotele de plâns.

— Loiza! Loiza!

Loiza zăcea în mijlocul izlazului întinsă pe o parte. Ochii negri erau larg deschiși în capul ce încerca spasmodic să prindă înălțime. Picioarele băteau aerul în timp ce întregul corp tremura sub starea generată de fulgerul care o străpunsese cu toată puterea. Alerga fără încetare zguduit de bătăile inimii ce nu-l mai ascultau. Oamenii, ieșiți în stradă cu sape și furci, în izmene albe ce atârnau larg până la genunchi, încercau să înlăture din șanțurile pline de apă crengile aduse din deal de vijelie. O ploaie de vară se prăvălise din dealurile care mărgineau satul spre est, coborând cu surle și scântei spre cealaltă margine până în izlazul unde Gabriel scosese iapa lui favorită la păscut. În ritmul pașilor, mintea lui zvâcnea ca un arc scăpat din strânsoare, blestemând cu sufletul de copil inocența clipelor care îi umpluseră inima de bucurie în acea dimineață când, pentru prima dată, tatăl lui îl așezase călare pe cal și i-o încredințase pe Loiza. Savurase cu toată ființa fiecare pas al animalului spre moarte.

— Nebunule, unde ți-e capul?

— Dobitocule, te crezi pe câmp?

Două tramvaie închiseră unghiul de verdeață în vacarmul stăruitor al frânelor și înjurăturilor vatmanilor.

Tânărul pătrunse pe covorul verde și se așeză pe iarbă. În fața lui era o altă lume, o lume a gândurilor fără stăpân. Tramvaiele se petrecură și lăsară în urmă clipele de rătăcire statornicite în minte. Aerul, împrospătat de umezeala căzută din cer, pătrundea încet-încet în plămânii lui alungând din minte colosul negru despuiat de viață. Se strecură cu abilitate printre mașinile ce înaintau greu prin intersecția aglomerată și luă tramvaiul spre centru. Mai putea ajunge la timp la cursurile de după amiază.

Căldura răspândită de soba de teracotă garnisită din belșug cu lemne îl doborî adâncindu-l într-un somn adânc, odihnitor, fără vise. În curtea spitalului se lăsase ușor întunericul peste vacarmul ce încă se strecura prin găurile de lângă tocurile de ferestre umplute cu cârpe. Un cor de voci își etala prezența ducând la infinit laitmotive personale din cele mai diverse. Majoritatea invocau divinitatea. Peste unduirea disonantă de sunete se așezau sporadic comenzi scurte.

— Tratamentul la salonul 2!

— Aduceți cina la salonul 1!

— Mizerie la salonul 1!

— Căutați nebuna cu bastonul la turnul roșu!

Nebuna cu bastonul, sau tanti Crina, cum era apelată de toată lumea atunci când stăteau față în față cu ea, își făcea rondul de seară în jurul turnului roșu. De când a intrat în această curte a fost atrasă de farmecul acestui turn care părea să fie acolo dintotdeauna. Îl îmbrățișase cu toată dragostea ei adunată în zeci de ani de tăcere voluntară. Oricine se apropia de zidul roșu era apostrofat fără milă arătându-i-se amenințător și bastonul de care nu se despărțea niciodată.

— Nu pune mâna! Nu pune mâna!

Tanti Crina avea doar două tipuri de manifestări. O deplasare greoaie de om invalid în spațiile închise dublate de un limbaj coerent pe care îl redobândise de când își împărțea traiul cu alte nebune, dar pe care refuza cu desăvârșire să-l aplice și cu lumea normală, și un umblet absolut normal prin curtea spitalului unde bastonul nu-i mai era de trebuință decât pentru a profera amenințări însoțite de veșnica apostrofare „Nu pune mâna!”. Erau singurele vorbe pe care le adresa oricui în afara salonului.

Un vânt ușor se strecură dinspre malul Oltului spre ferestrele clădirilor. Prin micile crăpături trecerea aerului aduse în cameră o undă de prospețime dublată de un șuierat mai convingător decât zgomotele în continuă scădere, care mai răzbăteau dinspre saloane. Întunericul înghițea ca într-o joacă săgețile de lumină care mai răzbăteau din ultimele convulsii ale resturilor de jăratic ce-și plângeau neputința în marea de cenușă. Scârțâitul patului vechi alungă somnul din mintea lui Gabriel iar întunericul îi pătrunse cu dușmănie în ochi. Se ridică brusc încercând să-și adune gândurile. Un proces lung și anevoios după un somn atât de pătrunzător. Înainte chiar de a-și fi putut stăpâni mintea, văzu umbra propriului corp alungită peste zidul turnului roșu. Din spate, o lună generoasă spinteca văzduhul cu săgeți de lumină ce încercau să treacă prin zid până în inima timpului ținut prizonier de pietrele roșii.

O ușă masivă din fier, care părea țintuită în tocul gros de lemn de multe veacuri, nu lăsa loc de dubiu oricărui cutezător prea curios. Pe aici nu intră nimeni. Dincolo de ea, puteai iscodi doar cu închipuirea. În varianta oficială, turnul, destul de bine păstrat, cu ziduri intacte și acoperișul doar pe ici-colo străpuns de vegetație, adăpostea o singură încăpere pe pereții căreia atârna o scară de piatră ce permisese cândva, când încă era intactă, vizitarea crenelurilor lăsate în scop de apărare. Ploile și vânturile strecuraseră în interior atâta praf încât mijlocul camerei era acum ca o movilă înaltă acoperită cu tot felul de tufișuri ce-și urmau ciclul de viață în funcție de anotimpuri. Vântul venea dinspre Olt încărcat cu răcoarea nopții de iarnă. Fulgii curgeau din înalturi, nu atât din ninsoarea ce se oprise cu câteva zile înainte, cât din copacii crăcănați spre cerul cenușiu care atârna ca o cupolă încremenită peste albul muntelui de dincolo de râu. Doar câteva stele reușiseră, în acea noapte, să străpungă întunericul de culoare cenușie așternut deasupra celor câtorva lămpi ce trimiteau spre curte fiori de lumină. Dincolo de conurile firave de lumină agățate pe stâlpii de lemn, doar animalele mai puteau distinge puținele forme de copaci care se aciuaseră în vreme prin curtea spitalului. Un zid gros de piatră, peticit pe alocuri de un gard de scânduri, așternea și el patina istoriei peste acest loc lipit de malul Oltului, închizând cărări ce încercau să te conducă spre cotul larg al râului, cot ce cuprindea ca într-o potcoavă spitalul. Clădirile erau răzlețite pe latura ce închidea potcoava, de-a lungul drumului, cu excepția clădirii administrative care trona ca un comandant de pluton inspectându-și trupa aliniată. Din coșurile știrbe, rotocoale de fum alunecau leneșe, înșurubându-se fără vlagă în întuneric. Umbra doctorului Gabriel se micșora pe zid. În mintea lui încă mai răsunau cuvintele repetate neîncetat de tanti Crina.

— Nu pune mâna!

Dar căldura ce i-a străpuns corpul în prima zi când se contopise cu zidul îl atrăgea ca un magnet care îi comanda mișcările. Printre zvârcolirile de trupuri ce îi răsăriseră în ochii minții fără urmă de tăgadă, se strecurau fețe luminoase care îl priveau de undeva din trecutul pierdut al timpului care se revărsa peste timpul său înghițindu-i existența. În venele sale un alt sânge alimenta creierul săpând milioane de striațiuni umplute cu trăiri din care prezentul lipsea cu desăvârșire. Sau poate acesta era adevăratul prezent, iar el gusta uneori și din timpul viitorului. Mâna se sprijini pe tabla rece, trupul se îndoi spre turn. Umbra se pierdu sub picioarele sale afundate în albul nevinovat al zăpezii. Simțea că alături de acest turn poți trăi clipa revelației. El, Gabriel, făcea primii pași spre o altă viață cu care poate mai fusese oropsit cândva.

În curtea școlii copii se hârjoneau fără prea mare tragere de inimă într-un joc stupid în care doar fetele puneau mult suflet. Gabriel se desprinsese din cerc și se năpustise spre grădina ce se întindea dincolo de ultima clădire. Nu cu mult timp în urmă, în locul lecției de ştiințe ale naturii, într-o bucurie nedisimulată, toată clasa ajutase la scosul morcovilor. Așezat departe de ceilalți copii, Gabriel scormonise pământul cu mâinile goale. Unghiile i se negriseră mult dincolo de uniunea cu carnea lăsând șuvițe de sânge să înmoaie pământul. La un moment dat, în conul deschis cu atâta trudă, degetele se clătinară fără a mai întâlni vreun obstacol. Își adunase toate puterile și încercase să-și strecoare mâna prin deschizătura îngustă. Rezistența, pe care credea că o va întâmpina, se topise, conul săpat mulându-se fără niciun efort pe brațul său. Încă puțin și, odată cu umărul, pieptul lui ar fi dispărut în hău.

— Hei, Gabriel! Ce faci acolo?

Speriat, își retrase mâna și, ridicându-se, încercă să astupe cu piciorul groapa făcută. Dar sub piciorul lui, pământul își etala negrul sănătos din care, speriate, se clătinau câteva fire de iarbă. Atunci a înțeles că el este o fărâmă din lumea de deasupra, iar dedesubt, o altă lume îl va primi cândva. Doar că acest dedesubt, pe care atunci îl simțise ca fiind ceva aflat sub tălpile sale, simțea acum că este peste tot. Era suficient să lase timpul să-i străbată trupul, nu să-l conducă. Turnul roșu devenise izvorul său de timp.

Fulguiala născută de vânt se transformase treptat într-o viforniță stăruitoare ce acoperea vuietele venite dinspre Olt cu șuieratul inconfundabil al vijeliei care se prăvălea din înaltul munților, rupând fără remușcări crengile înghețate ale copacilor. Gabriel rămase împietrit în fața porții, sprijinindu-și trupul pe palmele întoarse ce păreau lipite de metalul înghețat. Rotocoale de zăpadă se strecurau pe sub paltonul desfăcut, lăsând pete albe pe pieptul gol sau sub mâneca largă. Dinspre gât, cărări reci de apă își făceau loc spre șira spinării. De dincolo de poarta turnului, răzbătea un glas feciorelnic care îi cuceri dintr-odată mintea. Râsete și suspine se înverșunau să guverneze peste vuietul iernii. Un pas, doar un pas, și ochii lui, ascunși adânc în orbitele trecutului stăpânit de chemarea timpului, ar fi putut pătrunde în altă lume, lumea pe care o căuta ca pe o povară trebuincioasă. Din acea lume își va hrăni Eul care să poată să-i întregească toate trăirile, prezente dar, mai ales, trecute. Era un moment de răscruce și calea lui se tulbura în vadul fluviului temporal tocmai pentru că nu găsise încă izvorul sufletului său. Știa că oricâte trăiri ar avea, nu există decât un singur suflet, sufletul primordial oferit de divinitate unui purtător creat din lutul dumnezeiesc. În el se vor perinda, în timp, trupuri care vor acumula toate păcatele lumii, până când, bolnav de propria osândă, acesta va muri lăsând pe lume o nouă monstruozitate, omul fără suflet, omul închinat diavolului fără cale de întoarcere. Dar el trebuia să șteargă toate păcatele adunate de antepurtători, în încercarea de a salva o singură sămânță care să dăinuie asemeni lui Dumnezeu, ca om cu suflet neprihănit. Iată de ce trebuia să caute filonul de țărână peste care El a suflat puritate pentru prima dată. Cărarea lui trecea prin acea poartă, iar cheia era sufletul uneia dintre nebunele ospiciului. Poate că doar el și tanti Crina cunoșteau secretul turnului. Tot ce putea face acum era să-și încarce trupul cu credința pe care fiecare atingere a turnului o revărsa asupra minții sale. Depărtă brațele și lăsă trupul să îmbrățișeze poarta. Închise ochii și-și desprinse privirea de propriul trup, lăsând-o purtată de minte în spațiul  care o înghiți aruncând-o într-o spirală purtătoare de imagini. Acum putea să vadă. Jetul de lumină se despica în milioane de făclii ce-i pătrundeau prin vene înegrindu-i sângele. Doar așa putea să știe cât de posedat îi era sufletul de balamucul crescând al omenirii. Ici, colo, frânturi roșii se furișau spre inimă, regenerând speranțele spre mântuirea veșnică. Fiecare vizită în sufletul său, aducea minții o lespede de granit asamblată de El în piramida purtătoare de voință.

— Gabriel! Deschide ușa!

Se piti în spatele porții fără să schițeze niciun semn că ar fi auzit chemarea.

— Gabriel! Deschide odată!

Lângă el, pe podea, zăceau lucruri înșirate din toată camera. Oamenii, ei, oamenii, nu știu că în case lucrurile aduc păcatul mai iute decât vorba. Apăru ca din senin lângă mama lui, lângă ușa încuiată.

— Nu ești înăuntru? De ce este ușa încuiată?

— Nu este încuiată, mamă!

Apăsă clanța și ușa se deschise oferind privirii o cameră aflată în perfectă ordine.

— Of, ce m-am speriat, adăugă maică-sa și se îndreptă spre treburile ei.

Gabriel rămase în mijlocul camerei și, surâzător, adăugă pentru mintea lui rămasă tributară propriilor idei:

— Lucrurile au propriul lor ciclu. Noi le înlocuim cu altele care au același rost. Trupurile sunt și ele lucruri. Rostul lor este să poarte sufletul. Când se strică le înlocuim cu alt trup. Sufletul este rostul.

Luă o carte de pe masă și se urcă în dudul din mijlocul curții. Foamea din sufletul lui rodea rândurile din cărțile deschise de-a valma, fără alegere.

Într-un târziu, se desprinse din îmbrățișarea porții și, mai mult târându-se prin zăpadă, se îndreptă spre pavilionul unde tanti Crina sigilase poate, în propria nebunie, cheia spre izbăvire.

Acoperit de zăpadă, ajunse la camera de gardă. Două asistente moțăiau pe fotolii încercând să facă abstracție de lumina pe care nu aveau voie să o stingă. La intrarea doctorului se scuturară repede de starea de amorțeală și începură să rânduiască, din nou, pungile de medicamente. Gabriel se apropie de masă și începu să studieze dosarele pe care în cursul dimineții refuzase să le vadă. Fără să scoată un cuvânt, pe măsură ce le parcurgea, punea din teancul de dosare câte unul deoparte. Pe fiecare dosar era trecut salonul. Zece saloane, în total 60 de bolnavi împărțiți în funcție de diagnosticele primare. Tulburare bipolară cu episoade maniacale în primele două saloane aflate în clădirea dinspre poartă, schizofrenie într-o clădire mai mare care cuprindea patru saloane și tulburări distimice în alte patru saloane aflate în clădirea în care era și camera de gardă. Părea complet absorbit de studiul dosarelor și nu observă privirea insistentă a uneia dintre asistente. Iulia, o fată roșcată, era de mai puțin de un an la spital și gândea că este oarecum în aceeași situație cu tânărul doctor. Un început de carieră într-o locație destul de depărtată de casă. La început, până ploile au început să fie supărătoare și frigul să muște, făcea naveta cu un autobuz dărăpănat care mai avea și obiceiul să se strice pe drum. Apoi a hotărât să părăsească garsoniera din oraș în favoarea unei locuințe luate cu chirie în sat. Era mulțumită că după o tură de 24 de ore putea să-și oblojească sufletul ascultând vuietul pădurii ce aproape invada curtea casei. De când se mutase aici, totul părea mai ușor, viața prinsese culoare în obrajii ei atât de șterși până nu de mult. În toată singurătatea, era fericită să-și lase auzul încântat de muzica stranie ce înconjura casa așezată pe o prelungire de pământ care se opintea să pătrundă în valea Lotrioarei, de căderile zgomotoase ale valurilor de zăpadă venite din cer și din arbori, de murmurul cuvintelor absorbite cu nesaț de ochii mari din cărțile pe care le iubea atât de mult. Așezată în fotoliul vechi, în fața geamului, ar fi dorit de multe ori să-și poată împărți privirea între filele cărții și dinamica tabloului ce-i copleșea ființa. Iar acum, iată că un tânăr își aruncase zilele tot într-o odaie împrejmuită de atâtea minuni. Ar fi vrut să-i vorbească, să-i spună ce frumos cântă vântul, cât de grațioase sunt vârtejurile de zăpadă și câtă liniște sufletească poate respira o ființă rătăcită într-un colț de rai. Dar nimic din ce gândea nu se cuvenea a fi spus în această lume a suferinței, printre oameni care nu aveau ca sprijin în viață decât o minte rătăcită. Închise ochii și respiră adânc, moment în care Gabriel ridică privirea și părea că, pentru prima dată, o zărește. Simți căutarea lui și se întoarse ușor cu spatele să-și ascundă tremurul mâinii bandajate. Cealaltă asistentă părea să trăiască departe de aceste secvențe de timp ce-și căutau sincronizarea. Se spune că fiecare om poate trăi în propriul timp, interacțiunile umane nu sunt decât anomalii în parcursul sinusoidal al actului de voință generat de minte. Când apare un impuls se produce anomalia și curg cuvintele. Dar dacă mintea părăsește propriul timp, sincronizările devin imposibile. O oră de liniște poate fi o barieră serioasă în calea oricărei comunicări, dar acolo unde cuvintele refuză să zboare, filonul întâmplării produce scânteia așteptată de gândurile ascunse.

14. Adăpostul din peșteră

În timp ce aproape toată suflarea spitalului aștepta să guste acea plecare venită atât de neașteptat, doctorul Gabriel se furișase în spatele turnului roșu. Tot ce simțise în preajma pietrelor vechi și reci părea de domeniul trecutului. Acea memorie a zidului care îi pătrunsese prin palme, pierzându-se atât de profund în venele sale însetate, dispăruse complet. Părea că în jurul turnului se instaurase o stare de amorțeală generată de căldura unei primăveri timpurii. Roșul părea mai șters iar atingerea pietrelor transmitea doar asprimea înscrisă de vreme. Degetele căutau cu înfrigurare dârele brăzdate în zid de-a lungul sutelor de ani cu speranța unei regăsiri. Își simțea trupul încorsetat în această lume în care răul îi pătrundea în ființă odată cu aerul respirat. Iar sufletul lui nu era destul de puternic pentru a-și autogenera curățenia. Dacă am putea întoarce din trupul original sufletul original? Era filonul pe care îl căuta cu înfrigurare, o cale invizibilă prin care va putea să absoarbă acea curățenie dăruită de Dumnezeu când devenise pentru prima dată trup. Cu toată tinerețea lui, simțea greutatea sutelor de ani care îi apăsau conștiința cu milioane de păcate care refuzau să-și arate fața. Și cum să te poți curăți de murdăria pe care nu o poți vedea? Se întreba mereu dacă prin ceea ce trăia nu se îndepărta ireversibil de țelul existenței sale. A ajuns aici, într-un loc în care omul nu are nici trecut nici viitor, a rezonat cu amintirile acestor pietre și spera să găsească vehiculul care-l va purta spre propriul original undeva ascuns în mintea uneia dintre nebune. Vor fi doar vorbe sau, poate, povești fără noimă, ori blesteme, pentru el nu avea importanță. Orice îi atingea acea latură a existenței pe care și-o însușise odată cu a doua sa naștere era binevenită. Totul era ca în acele trăiri să regăsească urma pașilor așa cum îi arăta calea din oglindă. Atunci când cerul a coborât asupra lui și l-a luat în înalturi, trupul lui s-a dedublat într-un hoit viu fără voință și într-o ființă neștiută care i-a furat toate amintirile. O ființă pe care o iubea și o ura deopotrivă. O iubea atunci când îi arăta urma propriilor pași din propriile amintiri și o ura pentru că de atâtea ori îl lăsa să rătăcească prin întuneric punându-i în față trăiri care să-l abată din drum. Această ființă care nu era decât tot el mai bătrân sau mai tânăr, uneori cu câteva clipe, alteori cu mulți ani, se ascundea în mințile nebunelor iar el era obligat să o descopere pentru a-și regăsi calea. Și acum se regăsea părăsit pe o insulă cuprinsă de mult prea multă liniște. Și multă singurătate. Un hoit viu gata să se descompună în milioane de celule netrebuincioase. În nicio parte a lumii nu întrezărea acea licărire care să-l aducă înapoi. Înapoi unde? Înapoi în lumea hoiturilor vii, bolnave de prea multe păcate, sau înapoi în lumea trupurilor ce-și caută sufletele de origine? S-ar lepăda fără teamă de trup dar nu și de suflet. Din sufletul lui, așa încărcat de greutatea păcatelor tuturor trupurilor purtate de sute de ani, doar din acel suflet va putea țâșni cândva, atunci când mintea nebunelor va fi citită de el, doctorul Gabriel, lumina care îl va călăuzi spre primul născut care l-a purtat. Iar hoitul fără voință și ființa care i-a furat amintirile se vor regăsi pentru a trăi cu adevărat o viață dintr-o singură naștere într-un singur trup, trupul lui. Brațele atârnau inerte, corpul se lăsă moale alunecând pe lespezile încă reci și umede până când mâinile atinseră pământul. Răcoarea ierbii abia renăscute după o iarnă nemiloasă se răspândi prin brațe redându-i vigoarea pe fața palidă. Ochii începură să strălucească și mai ales să arunce spre creier acele impulsuri care generează forme și culoare. În fața turnului era un zid gros acoperit de vegetație uscată și, fără tăgadă, mintea lui reintrată într-un regim de receptare a realității, percepu o lumină ce pâlpâia chemându-l. Doar câteva clipe putu intui o gaură neagră care nu ar fi trebuit să fie sau poate că nici nu exista, chiar la picioarele lui, un gol ce mâncase ca din senin pietrele zidului deschizând o cale. Se ridică în picioare și se avântă hotărât spre zid înfigându-și mâinile adânc în vegetația uscată. Degetele pipăiau piatra umedă cu înfrigurare. Nimic nu părea să fie clintit din loc. Nici măcar o pietricică. Se aplecă din nou iscodind cu ochii după acea licărire de lumină. Nimic. Apoi se concentră asupra sunetelor. Ascultă nemișcat cum picături de apă se prelingeau de pe marginea zidului până întâlneau o tulpină lipită de pietre, apoi coborau șerpuit și sfârșeau cu un clipocit într-o baltă ce luase forma mâinii sale. Încercă să alunge dintre toate sunetele acea plângere nesfârșită a apei și desluși un cântec. Un cântec înfundat ce venea din zid. Și atunci reapăru acea lumină plăpândă care îl chema însoțită de această dată de o voce atât de cunoscută. Era ea, Iulia, vocea Iuliei venind din mijlocul zidului. Închise ochii și păși spre zid cu siguranța unui orb aflat în propria casă. Simți cum crengile încercau să-i frângă avântul dar nu se opri. Aștepta din clipă în clipă ca zidul să-i strivească fruntea dar nimic nu se mai întâmplă. Mergea cu ochii închiși pe urma lăsată de voce. Nu îndrăzni să deschidă ochii. De ce i-ar deschide? Dacă totul nu este decât în închipuirea lui? Dacă totul nu era decât o trăire pe care celălalt eu al său o arunca spre el doar pentru a-i arăta o dată în plus că nu este decât un sclav menit să pășească pe urmele unei alte vieți pierdută atunci, demult, în acea fântână în care se aventurase să salveze un ied? Atunci el și iedul deveniseră o singură ființă pregătiți deopotrivă să trăiască sau să moară. Și au murit și s-au ridicat la ceruri sau poate cerul a căzut peste ei și iar s-au născut cu iubirea atâtor amintiri pierdute în apa rece de primăvară a unei fântâni blestemate. Un ied și un copil renăscuți să-și caute viața o viață întreagă. Într-un târziu deschise ochii dar realiză că de fapt nu poate să-i deschidă. Încercă din nou. Tot fără rezultat. O noapte profundă îi înconjura trupul și mintea. Duse mâinile la ochi și pipăi sprâncenele. Le atinse ușor și răsuflă ușurat. Sprâncenele lui se mișcau în sus și în jos. Deci reușise. Putea deschide ochii, mâinile lui erau capabile să simtă trupul, doar că întunericul îl înghițise fără nicio cale de scăpare. Și acum picioarele. Oare picioarele pot regăsi în această stare de negare a însăși existenței senzația de mers? Lăsă mâinile să se întindă spre pământ și le lipi de pulpe. Se mișcau. Picioarele lui se mișcau deși el, mintea lui, le credea înțepenite în acest vid de real. Și cu toate acestea simțea că trupul lui atârna, fără să înțeleagă în ce anume. Grație acelei lumini aprinsă în adâncul minții, trupul urma cântecul pe care nu-l înțelegea dar care-i dădea un sentiment de liniște doar pentru că era glasul ei. O stare nedefinită pe care o accepta fără să o înţeleagă și căreia nu i se putea opune. Mâinile sprijineau picioarele. Și mâinile îi spuneau că picioarele lui merg, dar el, ființa lui, nu făcea decât să atârne într-o senzație de moliciune. Apoi totul dispăru. Mai întâi l-au părăsit picioarele, apoi mâinile, ochii și, la urmă, mintea. Se trezi brusc sub un zgomot puternic pe care îl percepea deasupra capului. Era sigur că este un zgomot pe care îl mai auzise cândva. Pe măsură ce simțurile reintrau în matca lor normală recunoscu curgerea puternică a unui curent de apă. Nu departe de el se întrezărea o lumină palidă, la capătul unui tunel care începea să urce chiar de aici, din fața lui. Pe măsură ce se apropia simțea o răcoare umedă iar zgomotul curgerii apei se depărta. Pătrunse într-o sală largă pe care o recunoscu imediat. Erau acolo toate lucrurile exact așa cum le văzuse atunci când cineva l-a smuls din ghearele morții în seara în care trupul lui, lipit de zidurile turnului, aproape înghețase. Doar că atunci mintea lui era aproape adormită de efectele frigului și în încăpere se găsea acea femeie al cărui chip se ascundea sub o glugă. Acum era singur, sau așa credea. Se apropie de candelabru și, fără prea multe căutări, găsi ceea ce căuta. Câteva cutii de chibrituri și lumânări. Le aprinse și le așeză pe rând în candelabru. Camera își dezvălui forma și putu distinge din nou mobilierul pe care și-l amintea. Pe o masă joasă găsi câteva hârtii parcă anume lăsate să fie găsite. Era acelaşi scris ca cel din caietul lăsat de Iulia. Așadar, Iulia cunoștea acest loc și era aproape convins că atunci, pe jilțul în care tocmai se așezase, femeia ascunsă de pelerină a fost chiar asistenta. Începu să citească. Erau două pagini doar cu câteva rânduri.

Departe de orice teamă de a fi descoperiți, femeia mă îndemnă să mă culc pe divan. Bărbatul plecase lăsându-ne singuri. Probabil va ieși pe câmpul de luptă pentru a tâlhări cadavrele. Nici măcar nu eram supărat. Dimpotrivă eram chiar fericit că pot să-i privesc fără reținere ochii de un albastru clar pe care jucau reflexiile roșiatice ale flăcărilor. Am întins-o pe canapea continuând să-i mângâi fața. Așa cum spuneam, mi-era frică să nu dispară acel zâmbet încrezător cu care mă privea. Eram convins că echilibrul dintre încredere și frică era foarte fragil în mintea ei. Într-un gest reflex, ridică și ea mâna și începu să-mi mângâie părul. Pentru o clipă, când brațul ei mi-a trecut prin fața ochilor, am observat crucea de pe mâna ei. I-am luat brațul. O urmă adâncă obținută prin ardere desena crucea, simbol al iertării și a milei. M-am aplecat și am acoperit însemnul dureros al credinței cu zeci de sărutări, apoi i-am cuprins trupul tremurând șoptindu-i vorbe ușoare de alinare.
- Nu-ți fie teamă! O să te apăr cu viața mea.

Așadar, toate aceste lucruri sunt aici de sute de ani. Își roti din nou privirea în jur. Ceea ce până atunci nu îi atrase în mod deosebit atenția, mobilierul, pereții camerei, vatra și ușa care dădea în Olt, toate păreau acum însuflețite și îl îndemnau să le privească cu mai multă atenție. Abia acum observă că de fapt acea cameră nu era construită, ci mai degrabă încropită de om într-o peșteră ascunsă de vegetație undeva pe malul Oltului. Reveni la cele două foi.

Mi-au trebuit patru luni să pot înțelege tot ce vorbeau sătenii și alte patru luni să pot vorbi aproape ca ei. Puteam trece prin sat fără ca lumea să ne urmărească prea mult cu privirea, dar nu reușeam să înțeleg de ce Iulia nu voia să mergem la biserică. Îmi dădeam seama că doar acolo puteam fi privit de întreg satul ca soțul ei, dar ori de câte ori încercam să o conving, Iulia refuza cu îndârjire.
— Nu suntem bineveniți. Eu sunt blestemată.
— Dar a trecut  un an și nu ai mai avut crize.
— Înseamnă că Iuda pândește.
— Boala ta nu are nicio legătură cu Dumnezeu. Privește crucea de pe mâna ta. Nu ți-a folosit la nimic, doar iubirea pe care ți-o port te-a ajutat.
— M-am născut blestemată.

Iulia îi lăsase extrase din caiet. Cum de știa că într-o zi va ajunge aici? Se simțea manipulat. Dar nu avea timp pentru a se lăsa atras în prea multe speculații. Mai important era conținutul acestui caiet, chiar și doar atât cât îi lăsase, calculat sau nu, Iulia, sub formă de extrase. Se pregăti să revină în spital. Ieși pe ușa de lemn pentru a mai privi odată în jurul adăpostului. Era imposibil să faci înconjurul adăpostului fără să riști să fii luat de apele Oltului. Se întoarse, aprinse o lumânare, luă și o cutie cu chibrituri și se îndreptă spre gaura ce dădea în tunel. De această dată parcurse drumul cu multă atenție încercând să observe fiecare detaliu al tunelului. La un moment dat găsi într-o scobitură o lampă cu petrol și chibrituri. Mai făcu doi pași și desluși o urmă de lumină. Așadar de aici va trebui să meargă prin întuneric pentru a nu fi descoperit adăpostul. Stinse lumânarea, o băgă în buzunar și își continuă drumul pipăind pereții. Ajuns la turn, se scutură de firele de păianjen care i se lipiseră de haine și în păr, apoi se îndreptă spre camera lui. Aprinse lumina. Pe masă era o hârtie pe care nu el o pusese acolo. O luă. Același scris, scrisul Iuliei. Începu să iscodească camera cu privirea. O emoție puternică îl cuprinsese. Așadar Iulia nu a plecat. Este încă aici. Ar fi vrut să o găsească imediat. Și mai ales simțea cât de mult dorea să o iubească din nou. Dar camera era goală. Doar o filă de hârtie și un miros ușor de iasomie. Un parfum pe care și-l amintea foarte bine. Îl simțise ori de câte ori intrase în salonul-debara. O altă îndoială începu să-l macine. Dacă totuși Iulia era plecată și paginile i-au fost puse de către pacienta lui? Își reaminti acea voce și lumina care îl conduse în adăpostul de pe malul Oltului. Să fi fost Iulia sau pacienta? Și unde a dispărut? Sigur până ce el a aprins lumânările, femeia ar fi putut să se strecoare înapoi prin tunel. Sau poate mai există și o altă ieșire ascunsă de ochii lui. La urma urmei, orice ascunzătoare are și ieșiri secrete. Luă foaia de pe masă. Era aproape convins că cel puțin odată cele două Iulii se substituiseră una alteia.

Am stat câteva zile ascuns în adăpostul de pe valea Oltului. Încă nu știam care este relația dintre Iulia și bărbat. Vorbeau scurt, iar bărbatul evita să o privească în ochi. De câteva ori au plecat împreună. Prin vorbe și semne am înțeles că oastea mea era încă pe câmpul de bătaie. O singură dată m-au dus până aproape și am putut vedea mormintele oștenilor căzuți. În albul soarelui turnul pe care îl cuceriseră devenise roșu. Dacă te uitai cu atenție puteai vedea cum vulturii se aruncau cu sălbăticie spre bucățile de carne ce atârnau între pietre. De câteva ori mă îndemnară să plec la ai mei, dar tabloul sângeros pe care mintea mea refuza să-l mai înțeleagă mă țintuia locului. Sau poate era zâmbetul Iuliei. Nici ei nu mai aveau aceeași convingere în gesturi. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. Când am început să înțeleg românește, mi-a spus cât de mult a iubit-o, dar el nu a reușit niciodată să-i smulgă de pe chip acea grimasă groaznică pe care doar mângâierea mea a transformat-o într-un zâmbet diafan. Atunci a hotărât să-și lase nevasta în brațele mele. De atunci zâmbetul ei era mereu fermecător. Am înțeles puterea iubirii și a iertării. O iubesc pe Iulia cu tăria care poate vindeca, iar bărbatul acesta o iubește mult mai mult decât aș putea eu să o iubesc. Dar ei știu să ierte așa cum nu am văzut pe cineva în tot neamul meu de austrieci.

A stins lumina și a început să caute un sens acestor pagini presărate în viața sa. Încă nu își găsise locul în vâltoarea acelor evenimente dar simțea că viața lui de mâine nu va mai fi la fel ca cea de ieri. Și mai simțea că sufletul lui a găsit un reper în sufletul acelui austriac. Doar că nu mai avea certitudinea că el era cel care controla jocul și mai ales nu putea să realizeze dacă cele două Iulii nu-și fabricaseră roluri substituindu-se una alteia. Își aduse aminte de finalul scrisorii lăsate de asistentă:
Nu tot ceea ce vezi este adevărat!
Nu tot ceea ce atingi este ceea ce pare!

În suflet îmi eşti o vioară cântare
cu note născute pe trupul cărare
purtate în ritmuri de inimi bătaie,
săruturi furate-n suflări vâlvătaie.

Aduni în privire tot cerul sclipire,
în negrul din noapte eşti steaua menire
s-aducă lumină în ochii tristeţe,
să porţi alinare în trup bătrâneţe.

La fel voi iubi peste anii vâltoare
atingeri aprinse pe buze culoare
şi tainice şoapte în noaptea femeie
ce fi-vor eterne pe-o frescă scânteie.

Mă poartă iubirea-n cuvinte poeme
aprinse de vreme în semne embleme,
mi-e corpul apatic un trup ascultare,
mi-e viaţa întreagă flămândă suflare.

-Un ochi ca să privească cerul,
un zâmbet să-mi aștearnă seara,
din vise să-mi culeg misterul,
lăsați-mi vie primăvara!-

Amurgul stă să piară-n noapte,
pe străzi lumina prinde umbre,
visează flori să spună șoapte
şi stau bătrâni în sate sumbre.

Un colţ de cer în gând coboară,
din geamuri pier luciri de viață,
prin noapte umbre se strecoară
şi plâng bătrâni uitați în ceață.

Prin nouri luna stă să piară,
din cer o ploaie lin coboară,
se-așterne-un sunet de vioară
şi sunt bătrâni flămânzi în țară.

Mai joacă focul viu în tindă,
în beznă doruri stau umile,
tăcut, trecutu-i prins pe grindă
și pier bătrâni furați de zile.