din stomac fluturii sa fuga, scăpând parca dintr un iad, ca din iubirea ta, doar fara pistol sa raman, ca fulgerul de asta vara sa ma fac foc, de bun sunt la suflet…cand ma ascult eu plang pentru ca ceva emoțional pot exprima doar cand dorm

cand sunt treaz ochii mei reflecta marea, iar valurile tulburi imi turbeaza gura de petarde..ma arunc in case vechi, ma doare sufletul si sensibilele petale ale lunii se holbează la gura mea

gura mea, apa aurie, pura lacomie, cuvinte curg la mal, eu ma duc in larg

si sap, sap, pana ma inec…eu nu înot, ma cobor in adâncuri, langa iubirea mea,

spune i ca ma va intalni, dragostea mea, ochii mei..marea mea

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

A kezdet számít

A kezdet, olyan nehéz, mint amilyen izgalmas. Szívedben hordozod az élmények, érzelmek, hangulatok, érzések széles skáláját. Sok közülük talán túlságosan is esetlenül van visszaadva, kifejezve, ez most így van. A készségfejlesztés, a keresés, a felfedezések, a feltárások, a hibákból és kudarcokból való tanulás időszaka, olyan pillanatok, amikor többet tesztelsz, nem vagy meggyőződve arról, hogy folytatni akarod, amit elkezdtél. Máskor tudjuk, hogy egy új életszakasz kezdődik, amit keresünk akár magunknak, akár a környezetünknek.

Bárhogy is legyen, a kezdet számít, képzelj el egy jó sportolót, aki részt vett volna különböző versenyeken és nem tudom min, akkor is eljutna oda, ha nem lenne támogatása, ha nem lenne szerencse, hogy megtalálja az edzőt a tanulási stílusának és igényeinek megfelelően? Nem, egyáltalán nem.

Ugyanígy talán elképzelünk egy márkanevet, sikeres lett volna, ennyien vásároltak volna onnan, ha nem lenne támogatás, reklám, promóció nem tudom hány közösségi csatornán? Nem, természetesen nem, a világ nem is tudná, hogy létezik ez a márka.

A kezdet a korábbitól való elszakadást jelenti. Lehet előre tervezett vagy nem tervezett, ez attól függ, hogy mihez akarunk kezdeni. Ha például balettórákra szeretnénk beiratkozni, igen, meg tudjuk tervezni az elejét, még akkor sem igazán tervezhető, ha az oktató a kitűzött időpontig nem jön vissza a szülési szabadságról. Ha szülési szabadságon vagyunk, nem lehet beütemezni a szülést, nem választhatjuk meg, hogy melyik hónapban szülünk, nemhogy a napot, az időpontot. Pillanatnyilag történik. Akkor nekünk és a gyereknek is van egy kezdet, egy új út, amelyen együtt járunk majd. Nem mindegy, hogyan kezdje el a gyermek az életét. Szülőként megválaszthatjuk, hogy mit akarunk a gyereknek. Csak a szeretetünket fejezzük ki azzal, hogy pénzt és csomagokat küldünk neki a nem tudom milyen játékból abból az országból, ahol dolgozunk, de közben egy idegen vigyáz a gyerekünkre? Később ne csodálkozzunk azon, hogy korlátok, korlátok lesznek köztünk és a gyerek között. A gyermekhez való közelség és a vele való kommunikáció hiánya hatással van a fejlődésére, mert soha nem érezte volna, hogy szükség van rájuk. Csak a biológiai szüleire fog emlékezni, de nem fogja őket a szó valódi értelmében szülőnek elismerni.

Az ellenkező póluson azok a szülők állnak, akik úgy döntenek, hogy az országban maradnak. A holnap bizonytalanságokat szül, ez a bizonytalanság által generált stressz, amit magunknak képzelünk, átterjed a gyerekre, ha nem tudjuk, hogyan uralkodjunk magunkon, és hagyjuk, hogy azt csináljon, amit akar. Aztán a szülők ingerültekké válnak, hülyeségeket, tulajdonképpen hülyeségeket beszélnek a gyereknek. Csecsemőkor első felében nagyon odafigyelünk a gyerekre, mert olyan az elméje, mint a szivacs. Nyomj el mindent, minden szót, gesztust, hangszínt. Akaratlanul is kisajátítja ezt a kezdetet. Átveszi az uralmat, hangulatok, gondolatok, benyomások, attitűdök. Kár lenne, ha ez megtörténne. Szépen fel kell nőnie minden szempontból, mert a szülei a legjobb iskolákon, a legjobb gimnáziumokon, a rég álmodott főiskolán és nem tudom hova vitték volna át, hiába. elérné az 1,90-es magasságot, jól fejlett, sportos és nem tudom, hogyan, ha belül találjuk magunkban tartott, nem időben felismert, nem kifejezett, nem gyógyult traumák keverékét. Kívülről jól nézne ki, de belülről látszik, hogy nem vettek bele lelket a növekedésébe, mert biztosan hiányzik belőle a legértékesebb, az együttérzés és az emberség. Milyen családot talál majd? Milyen generációk lesznek ebből a családból és így tovább.

Szüksége van a lélek melegére, akárcsak a fának, amikor ültetjük, az öntözés mellett ügyelünk arra, hogy egyenes és vastag legyen, a nap melegére is szüksége van ahhoz, hogy minden szempontból jól fejlődjön.

A kezdet néha azt jelentheti, hogy elkezd sportolni, biciklizni, megtanulni új recepteket főzni és így tovább. Legyen azonban óvatos, ha úgy dönt, hogy olyasvalamit tanul meg, amit nem lehet csak YouTube-videók megtekintésével megtanulni, és ennyi, ehhez a munkához oktatókra vagy tanárokra van szüksége, próbáljon meg olyan embert keresni, aki legalább minimális hajlandósággal rendelkezik értsd meg, hogy vágysz arra, hogy megtanuld ezt a képességet, belső motivációdat, hogy függetlenebbé válj ettől a nézőponttól, félelmeidet, hogy támogass ott, ahol nem egészen sikerül, hogy együtt leküzdhesd ezt az akadályt. Ellenkező esetben te is szenvedni fogsz, te is tele leszel frusztrációkkal, idegekkel, hogy te fizettél arra a tanfolyamra, és az oktatónak nincs rád ideje, mindig vannak mások, mindig előtérbe helyezi őket veled szemben, mindazzal, amit te is fizettél ugyanannyi pénzt, mint a kedvezményezettek.

Csakúgy, mint az iskolai osztályokban, létezik a többszörös intelligencia elmélete, amely szerint az intelligencia 9 típusa létezik. Nem tudom, miért gondolják még mindig egyes tanárok, hogy tanítványaiknak jónak kell lenniük a tantárgyukban. Ha úgy dönt, hogy nyilvánosan megalázza az osztály előtt, mert milyen keveset tud matekot, akkor igazságos lenne, ha az óra után finanszírozná, pénzt adna neki, hogy terápiás foglalkozásokra járjon, hogy meggyógyuljon a félelméből. kudarc, orrvérzéshez vezető szorongás, hányinger, szédülés, alvás- és szívritmuszavarok. Ha nem jó matekból, az abszolút nem probléma, talán kifejezőbb, jobban fest, ütőhangszerek, nyelvek, sport, egyéb tárgyak. Semmi esetre sem lenne tisztességes azt a címkét becézni rá, hogy nem tud semmit, úgysem tudná és úgysem értené meg, hogy érte és vele semmit nem lehet tenni, hogy az életben semmi sem ér fel semmit. és mindenféle ehhez hasonló forgatókönyv. Minden férfi egyedi, megvannak a saját tulajdonságai, amelyeket gyakorolni, dolgozni, csiszolni kell. Ezt kell tenniük azoknak a szülőknek és tanároknak, akiknek ez az elavult gondolkodása, hogy ha nem tud matekot tanulni, akkor nem tud semmit. Kíváncsiságból elégedettnek érzik magukat a matematikakar végzettei, miután befejezték, valójában hányan végzik el a matematika oktatását, amikor a vágyotttá válás útja minden lépésnél akadályokkal van teleszórva, és már az érdemek és a tudás sem számítanak? Mikor a 10 kritériumból nem csak egy felelt meg, különben mindegyik megvolt, és soha nem vették fel? Mi értelme van rákényszeríteni őket, hogy olyan utat járjanak be, amelyet még a matematikát szeretők sem követnének? Hagyja, hogy a gyerekek, tanulók, tanulók maguk válasszák meg saját útjukat, bármennyire vagy kevéssé is tetszik nekik! Ne helyezze magát mások helyébe, és azt gondolja, hogy jobban ismeri őket, megérzi, mit akarnak, mire vágynak. Az egyedül elkövetett hibákat sokkal könnyebb kijavítani, mint azokat, amelyeket azért követtek el, mert mások azt tanácsolták, hogy hibázz.

Esettől függ, ha engedelmesebb gyerek, akkor elfogadja a helyzetet és megpróbálja kezelni, bár depressziós lesz, nincs békében önmagával, tele haraggal és felhalmozódik rejtett frusztrációkkal. De ha olyan természetről beszélünk, amely nem engedelmeskedik, független akar lenni saját döntéseiben és preferenciáiban, akkor azt kockáztatjuk, hogy az iskolai lemorzsolódások aránya egyre nő. Megfontolná, hogy minek arra a mate-infó órára, amikor amúgy sem találják meg semmiben, amiről ott szó esik, semmi sem vonatkozik rá és nem illik hozzá. Éppen ezért javasolt, hogy a szülők megértsék gyermekeiket és támogassák őket az élet minden fontos szakaszában.

Hiába koncentráltam a kevésbé kellemes szempontokra, ezek minden kezdet valóságának részei, elvégre a kezdet a legbonyolultabb. Útközben a dolgok egyszerűbbé, gördülékenyebbé válnak, és minden sokkal inkább megélhető, átélhető és érezhető élménnyé válik. Természetesen azoknak az embereknek, akikkel egy fiatal életének minden szakaszában találkozunk, megvannak a maguk érdemei.

Köszönetet mondjunk hát a szüleinknek, akik tőlük telhetően támogattak minket, egy bizonyos korig adtak nekünk lehetőséget, ruhákat, kiegészítőket, kütyüket és minden mást, etettek, étellel és pozitív érzésekkel is, amit adtak. egy tabletta, hogy minden esés után bekötözték a sebeinket, hogy enyhítették a depressziónkat, amikor azt hittük, hogy haszontalan, hogy volt türelmük tanulmányozni, elemezni és elmondani, mi állna jobban a legtöbb helyzetben, hogy sétáltak parkokon át, művészeti galériákba, zsellérekbe és cukrászdákba, hogy műveltek némi zenei és képzőművészeti ízlést, hogy ők adták nekünk az első utasításokat, az élet első használati útmutatóját.

Ezúton is köszönjük a pedagógusoknak, tanároknak, tanároknak, mert ők is nálunk töltötték az idő jó részét, és ők is átélhették, amit mi, a vizsgák érzelmei nem csak a miénk, hanem az övék is. Nagyra értékelünk minden jó gondolatot, minden alkalommal, amikor elengedtek minket az óráról, ha nem éreztük jól magunkat, amikor kijavítottak, amikor nem tudom milyen versenyre kényszerítettek, amikor elmagyaráztak nekünk, amikor betűztünk, olvastunk velük, amikor új dolgokra tanítottak minket, amikor sorsot változtattak, amikor értelmet adtak életünknek, amikor segítettek jobban beosztani az időnket, hogy ne legyünk olyan szétszóródtak, mint mi.

Szívből köszönjük mindenkinek, aki segített fejlődni, jótékony változásokon átmenni, védőszárnya alá vett minket.

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Öröklés

Ma egy különleges tárgyról lesz szó, egy nekünk kedves tárgyról, azoknak, akik még mindig a ház padlásán tároljuk a holmikat, pontosabban egy filckalapot. Bajor kalap, vitathatatlan történelmi jelentőségű kalap, kifogott öt keresztelő, két ballagás, több esküvő és ennyi. Kalap, ami több generációnak csak volt, de hordani, szerintem nem hordták, régen már nem hordható. Ahogy korábban említettem, filc, kék (elektromos kék vagy királykék), oldalt toll van rögzítve.

Cecilia dédnagymamája ragaszkodott ahhoz, hogy a lehető legjobb körülmények között tartsák. Valami, ami megtörtént, csak az idő múlása szólalt meg, már nem az, ami volt, már nem ül úgy, mint régen. Már a kék árnyalata sem vibrál, inkább kopottas, öreg, poros. Remek lenne vintage outfit ötletekhez, de egyébként maradjon szép, csak a kollekciónak.

Ceciliát nem kis meglepetésként tapasztalta, hogy az eddig oly költőien leírt kalap nagy hibát rejt, pontosabban egy lepkecsaládnak ad otthont. Valljuk be tehát, ha valaki kalapot örököl, nem csak a kalapot kapja, hanem a molyok is.

Egy család élne a kalapban. Család?, olyan sok?, dinasztia talán, van királya és uralkodója is, és nagyjából minden, ami egy teljes értékű monarchiához kell. De hogyan lehet ezt szeretni? Mióta nincs a molygombától?, mióta használják a Prontót kártevőirtásra? Egy dühös és merengő Cecilia folyamatosan felteszi magának ezeket a kérdéseket. Hogy a mindenki által tanúsított látszólagos gondosság mellett a kalap ilyen ütemben szétesik. Ha az a dédnagymama tudná, és élne, nagyon mérges lenne. Cecilia ül és ül, és olyan megoldáson gondolkodik, hogy máskor visszaadhassa dicsőségét.

Megtalálta, tudja, mit kell tennie, kitalál egy megoldást, ami megöli őket, miután meghalnak, elveszi és kivágja az anyagból azt a részt, amit eltávolítani akar.

Folytassa a leírtak szerint. Csak a vágott részt egyre jobban eljátszva, elmélyítve éri el az ollóval az anyag másik oldalát. Jó emberek, négy generáció óta megvan, honnan tudjátok, hogyan kell gondoskodni egy vagyonról, amelyet valaki elhagyott? Nem azt adta neked, hogy felelősséget rakj a válladra, hanem azért, mert úgy gondolta, jó lenne, ha lenne valami, ami neki nagyon tetszik. Tényleg átlépted a komolytalanság határát! Azt kapjuk, hogy magát a sapkát nem igazán érdekli, de nem érdekli a dédnagymama is, aki rád bízta?

Cecilia olyan színű cérnával kezdett varrni, mint amilyen a kalap eredetileg lett volna. Mi értelme van? Tökéletes szinonímia nem létezik, se színben, se szóban, sajnos a szín egyedi volt, pótolhatatlan. Cecilia a +1,75 dioptriájánál azt hiszi, hogy ugyanolyan színű volt. Nem is tudjuk, mit mondhatnánk még... a szándék jó volt... "máskor visszaadni a dicsőségét", de a túl sok buzgóság miatt az eredmény egy kicsit elmaradt. Cecilia, köszönjük a vigyázz hordtad, fertőtlenítetted, takarítottad, vigyáztál rá, amit mindig nagyra értékelnek, de ha nem voltál olyan jól kivágva, akkor is nagyon jó volt. Mindig tanácsos egyensúlyt tartani minden .Miért jó mérni a tetteinket,döntéseinket?Mert mondjuk vezetünk és kanyarodnunk kell előttünk egy kanyar,mérni kell a sebességünket (mert a túl sok elvihet minket az út, letér az utunkról), a vágy, amivel át akarunk menni azon a kanyarban, nem számít, mennyi időbe telne, milyen gyorsan, milyen szakértelemmel, mi nem tudom, mi.. az számít, hogyan harmonikus és milyen biztonságban tudjuk, hogyan vészeljünk át mindent.Senki sem tapsol nekünk, csak magunk vagyunk, és nincs szükségünk tapsra.

Ugyanígy jelen esetben az örökölt kalap épségben maradhatott volna, nem igényelt volna beavatkozást, javítást, újradíszítést, retusálást, ha kedves Cecíliánk nem akarta volna olyan lelkesen feljavítani. Azt is érdemes megfontolni, hogy a dolgok működéséhez gyakran nincs szükség radikális változtatásra, csak a részleges vagy a negyede ugyanannyira segít.

Cecilia...Cecilia...vagy nem volt biztos kezed, vagy túl sokat törődtél a kalappal.

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la MatiMatilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretullda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahls fiktion i verkligheten

Roald Dahls barnberättelse Matilda har också ett korn av sanning. Porträttet av Matilda (med små avvikelser från Roald Dahls MatiMatilda, en barnberättelse, har också ett korn av sanning. Porträttet som speglas i hans skrifter) finns i vardagen. Den personen gjorde permutationer, logaritmer, ekvationer av jag vet inte vilken grad, beräkningar i styrkan 1000 utan att använda telefonens kalkylatorfunktion, läste sedan 4 års ålder, såg sina egna intressen och passioner medan hans äldre syster gjorde hennes nagellack, och hennes bror tittade på en fotbollsmatch med jag vet inte vilket argentinska lag, om hennes pappa underskattade henne, smetade han in fodret han bar oftast med roll-on antiperspirant, han visste hur mycket tid kommer att ta slut på alla flingor i hennes skål, hon visste också vem som skulle förse henne och innan de tog slut, skulle hon alltid välja mjölk från samma företag (eftersom hon bara gillade den), hon kunde också säga från blickarna hur mycket man ska hälla för att inte svämma över duken, hon visste hur man inte skulle bli utskrattad vid danser genom att trampa på sin partners fot, hon visste när det skulle regna med mycket bättre precision än AccuWeather-appen, hon kände när hon blev avvisad eller accepterad av dem i jag svär, hon kände sig ofta missförstådd, även om hon förstod alla hela tiden, hon visste vad allas skäl och rädslor var, hon visste att inte låta sig vara underlägsen, hon visste hur man kämpade för sina rättigheter , för rättvisa och sanning. För henne spelade det alltid roll vad som var rättvist. Han har alltid varit en lugn, jordnära person, men lika rolig. Genom att sjunga allas ansträngningar lämnades ingen kränkt eller ignorerad.

Han såg allas avsikter, vad som livar upp varje människa, vad som piggar upp honom, vad som deprimerar eller tröttar ut honom. Hon visste vem hon skulle lita på och vem som skulle ha svikit henne i en mer komplex situation. Cam kunde nästan föreställa sig vad de skulle förvänta sig av var och en, hur de skulle reagera, vad som skulle få dem att samarbeta eller förkasta idén om samarbete, hur de skulle prata med var och en individuellt. Ingen kunde överraska henne med något, hon var bekant med de flesta situationer som kunde uppstå på vägen.

Han kunde se människors naturliga skönhet, inte konstgjorda skönhet, att de skulle sminka sig, att de skulle sätta på läppstift, att de skulle skapa en fyllig volym i håret, eller att de skulle vara på gymmet och jobba med allt. muskelgrupper. Nej, inget sådant, hon uppskattade människor för vad de var, inte vad de ville framstå som. Hon behövde inte onödig kosmetika, naturligheten var den mest verkliga, det var därför hon var vacker. Det som var mest speciellt med henne var det faktum att hon värderade människor för vilka de var, inte nödvändigtvis vad de skulle erbjuda eller bevisa. Allt detta hände för att hon såg människor från alla perspektiv, absorberade deras blickar, läste dem som om hon läste romaner. Hon var ivrig att observera detaljerna i varje persons personlighet, att ta det bästa från var och en, precis som ett bi samlar pollen från blommor för att bearbeta och förvandla till honung.

Samtidigt var hon blygsam, hon insåg vad hon kunde och vad hon inte kunde. Hon trodde aldrig ett ögonblick att hon kunde göra det helt själv. Han visste sina gränser. Hon förstod att det finns situationer då hon också behöver rådgöra med sina bekanta för att yttra sig och agera med kännedom om ärendet.

Han hade en mycket fin och noggrann uppfattning om konsekvenserna av hans egna handlingar och hur de kan påverka omgivningen.

Karaktären från Roald Dahls bok kunde hitta sin moderna motsvarighet i ingen mindre än Cecilia.

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

Overraskelserne i den nye lejlighed

Efter at have flyttet til den nye lejlighed, mere præcist taget alle sine ejendele med, begyndte Cecilia at opdage flere og flere unaturlige ting. For eksempel flyttede han møbler, og på et tidspunkt hørte han et knirken i væggen. Forvirret bankede Cecilia lidt på væggen med sin negl, gipsen kom af på et sekund og afslørede et smukt hul i væggen. Så vores hårdtarbejdende og dedikerede bygherrer dækker hullerne med klar tape, som de påfører kalk over. Det ville mildest talt være mærkeligt, vi skulle også sige, at det kun er arbejde udført af verdens øjne. I tilfælde af jordskælv eller noget, hvad gør vi så med vægge? De falder på lejerne, før de kan flygte fra lejligheden.

Så ville han tage kludene med på badeværelset, hvad kunne han ellers finde på badeværelset, en dobbelt Cheeseburger sandwich, glemt der i en måned, men i næsten perfekt stand. Der er ingen måde, det er spiseligt længere, men det ser fantastisk godt ud. Der er også emballage fra cordon bleu, æbletærte fra Hornbach, østrigsk skinke (den lækreste skinke for byggere), Martinel-pølser, det ser ud til at folk foretrækker tysk kvalitet i maden de spiser, det er bare en observation.

Men disse site ingeniører er lidt søvnige, fordi de glemte deres mekaniske blyanter, notesbøger, jeg ved ikke hvor mange kuglepenne rundt i huset. Det klæder Cecilia, det vil tjene hende rigtig godt at sætte karaktererne fire og to, for det er alt, hvad hendes hjerte tillader. Den, der formår at få en syv på sine prøver, kan virkelig noget engelsk. Men han tror ikke, det ville være svært, han mener, at indsatsen skal komme fra begge sider, ikke bare den ene giver, den anden modtager. Derudover mener hun, at det letter indlæringen meget godt, men hun er lidt usikker på denne evne, hun vil overbevise sig selv ved at læse børneprøverne. Det ser koldt ud, men indeni gemmer sig et varmt, følsomt, endda barnligt hjerte. Af for meget lyst til at være barn bliver hun ikke ked af det, hun griner endda, når hun ser bordet i stuen, det samme gamle bord fra bedsteforældrenes lejlighed. Hvor skriblet, tegnet med farveblyanter, farveblyanter, akvareller forblev hun fra dengang hendes søn var omkring 2-3 år gammel. Når han pakker ud, ser han sine malebøger fra tidligere år, han ser, hvor klodset, men alligevel yndigt, han farvede hver karakter, hvert hus, hver detalje i billederne, hvor godt han fik farvelagt undervejs. Han udelader heller ikke de kort med beskeder, som han modtog, da han var ældre, for omkring 5 år siden. Der var sætninger, som han skulle have afsluttet, såsom: "Hvis jeg havde en blomst, ville jeg give den til hende...", Hvis jeg skulle takke min mor, ville jeg gøre det, fordi..." korte tekster af taknemmelighed, en julegave fra en tante.

Smukke minder, men overraskelserne i lejligheden stopper ikke, fortsætter de. Parketgulvet knirker hver gang Cecilia træder på det. På lignende noder knirker dørene også, når du åbner dem. Skufferne falder ud af natbordet, det eneste natbord i deres soveværelse. Hvad kan vi sige om barnets værelse? Alle de kasser, de opbevarer deres legetøj i, er smækket oven på hinanden, og det er også ubeskriveligt koldt. I alle værelser er temperaturen gennemsnitlig, kun på sønnens værelse er det ulidelig koldt. Vinduet var termoruder, men det var ikke fikset godt, der mangler også et lag varmeisolering.

Cecilia advarede, hvad vil hun gøre med sin dreng, der alligevel bliver ved med at få bihulebetændelse og skal have med sin næse ret ofte, fordi han ligner hende? Han beordrede en badekåbe med hætte at have på hele tiden, inklusive at sove.

Loftslampen giver også et discolys, for det flimrer altid, det er lidt irriterende at skrive, læse eller klippe tånegle, men som rumlys er det godt, som det er, indtil videre. I fremtiden vil hun købe en lysekrone med et køligere lys, fordi hun har en kirsebæruniform og ikke kan lide, hvordan kirsebær ser ud i gult lys. Han kan på den anden side godt lide lilla, og hvis lyset er blåt, vil uniformen se lilla ud, hvilket han ville finde fascinerende, at det ville være en meget mere interessant, visuelt tiltalende uniform end den, han havde været vant til. lange år.

Når man opsummerer alt, hvad snærerne formåede at gøre indtil det øjeblik, hvor Cecilia flyttede ind i lejligheden, var der mange overraskelser, og mudder på gulvet i alle rum, madrester, glemte genstande, men det er en beboelig lejlighed, den er varm nok, i nogle rum virker tv'et, køleskabet, internettet, og vi håber de fortsætter med at virke, det er ikke slut, da vinden blæser i november, alt går i stykker, og de lejere der får det i stykker er skyld pga. ledningerne er gamle, at de er varmefølsomme, at de er en masse tekniske detaljer, der får os til at krybe, ikke giver mening, komplicerer vores liv, og det ville være vigtigt at have adgang til alt, så længe de betaler pris, ikke en halv eller en fjerdedel. Hvorfor skulle barnet få dårlige karakterer, fordi det først blev færdig med sin studentereksamen før klokken to om morgenen, hvorfor skulle det have fordærvet mad i køleskabet, fordi strømmen ikke er konstant, maden i køleskabet er taget og stinker, barn spiser det og så har brug for det for fritagelser fra skolen eller fra meditationer, som han ikke kan præsentere sig selv i den tilstand, han er i? Hvorfor skulle han tage de timer op? Gik de glip af det med vilje? Gjorde han med vilje ikke, hvad andre forventede, at han skulle gøre, eller havde han ingen mulighed? Ja, fortæl os hellere, hvem der søger at dømme andre, der ikke har. Nu om dage, ikke at have lige ikke at kunne.

Det er få, der rigtig kan forstå, sidde og analysere situationer. De, der ikke har, skal have samme chance for alt som de, der har. Dette bør ikke blive en hindring. Hvis han vil give adgang til biologi, og hans internet mislykkes, hvordan kan han så konsultere specialiserede afhandlinger? Forældre skal varetage barnets behov for viden og opfyldelse. Forældre passer på, det er ikke problemet. Problemet starter med, hvem der vidste så godt, hvordan man satte alting op i første omgang. Cecilia, hvis du bekymrer dig om dit barns fremtid, så fratag ham nogle undskyldninger (som undskylder, anklager sig selv), forklaringer "for simple måske" ikke fordøjet af nogen, som han ender med at give år og år senere. Gør ham en tjeneste og flyt ham til en by med flere muligheder, lad ham ikke hænge fast i situationer, han ender med at fortryde på et tidspunkt.

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

8. Despre iubire și despre iertare

Un cer nemișcat veghea odihna micii comunități pierdută departe de lume pe valea Oltului. În liniștea care se așternuse peste curtea spitalului în acea noapte văduvită de vântul ce de regulă acoperea murmurul depărtat al râului se înălțau spre cer chemările sufletelor împerecheate de destin cu taina întunericului. Din rama ferestrelor securizate cu gratii, ochii larg deschiși ai umbrelor străpungeau negrul nopții în căutarea înțelegerii. Căutau în glasurile beznei răspunsurile pe care lumea oamenilor nu le putea da pentru simplul fapt că întrebările lor erau rostite în limba minții, o limbă pe care făptura umană nu era dispusă să o învețe. Cum să învețe omul normal o astfel de limbă dacă gândul lui este la rândul său cenzurat de o altă judecată înainte de a deveni izvor de trăire. Doar ele, ființele fără judecată, glăsuiau și trăiau liber, fără prejudecăți stereotipe decretate ca fiind normalitate într-o lume în care o singură specie s-a erijat în decident universal. Frânturi de fraze se chemau unele pe altele alunecând spre nicăieri, toate absorbite cu indiferență de murmurul nesfârșit al apei. Așezat pe pragul salonului-debara, învelit cu o pătură luată de pe patul Iuliei, Gabriel veghea curgerea vorbelor încercând să deslușească înțelesuri dincolo de propria-i judecată. În fiecare vorbă căuta propriile-i vorbe aruncate în nopțile în care obișnuia să se strecoare până sub dealurile din marginea satului. Numai că atunci era vară. Într-o noapte a avut un vis pe care nu-l va uita niciodată. Se făcea că era înconjurat de mâini care fluturau spre el limbi de foc. Era un cerc de flăcări care se învârtea în jurul lui și îi ardea mintea din ce în ce mai puternic. Apoi cercul se rupsese, iar el se desprinsese în fugă din strânsoarea căldurii. Se trezise la marginea satului, în buza dealurilor. Dinspre vale, vâlvătăi de flăcări mistuiau o șură plină cu paie aruncând spre cer dâre roșiatice care prindeau forme ciudate înainte de a se pierde în înalturi. Ființe minuscule roiau fără încetare de colo colo rugându-se să nu pornească vântul nopții. Atunci, ca și acum, doar frânturi dezlânate de vorbe se împrăștiau și se pierdeau fără urmă. Pusese mâinile căuș la gură și începuse să arunce spre dealuri întrebările minții sale, întrebări izvorâte din mintea unui copil. Iar ecoul îi prelua vorbele doar atât cât puteau văile să cuprindă. Se simțise condamnat la singurătate printre oameni și atunci, în acea noapte, hotărâse ca gândurile sale necenzurate de judecata altora să le împărtășească în liniștea nopților albiei văilor. Nopți de-a rândul le sacrificase avântându-se din ce în ce mai mult pe văile dintre dealuri în căutarea răspunsurilor pe care ei, oamenii, nu i le-ar fi putut da doar pentru că întrebările sale nu puteau pătrunde dincolo de sita judecății semenilor stăpâniți de o normalitate prea simplă.

— Asculți?

— Ascult. Ascult și încerc să înțeleg.

În fața lui, Iulia asculta și ea vorbele singuratice din noapte. Gabriel desfăcu pătura din jurul lui și o îndemnă să ia loc.

— Bănuiesc că vrei să vorbim.

— Da, Gabriel. Aș vrea să vorbesc cu tine, dar mi-e teamă că sunt lucruri pe care tu nu le-ai putea înțelege.

— Cred că ai dreptate. Nu pot să înțeleg, Iulia. De ce ești în același timp şi pacient și angajat al spitalului? Şi asistentă și nebună?

— Nu despre asta vreau să vorbim, Gabriel.

— Dar despre ce, Iulia?

— Despre iubire și despre iertare.

— M-ai întrebat într-o noapte dacă aș putea iubi o nebună.

— Acum te-aș întreba dacă știi să ierți.

— Pe cine să iert? Pe nebună sau pe asistentă?

— De ce crezi că eu sunt pacienta din salonul-debara?

— Atunci, în noaptea aceea, când am făcut dragoste, ți-a alunecat pansamentul de pe mână și am simțit urmele arsurii. Este o arsură în formă de cruce, nu?

Din spatele lor un zgomot atrase atenția lui Gabriel. Întoarse capul. Din pragul ușii o tânără care părea să-i asculte de ceva vreme se pierdu în salonul-debara. Nedumerit, Gabriel se ridică gata să o urmeze uitând parcă de prezența Iuliei, dar aceasta îi prinse brațul și îl opri.

— Nu intra. O sperii.

Își aduse aminte de nereuşita primei întâlniri cu bolnava și se așeză din nou alături de Iulia. Așteptă o reacție a acesteia la vorbele sale ce acum păreau fără temei, dar Iulia avea privirea pierdută în negura nopții.

— Nu înțeleg.

— Despre iubire și despre iertare. Dacă, de fapt, eu aș fi nebuna din salon și tânăra din salon ar fi asistenta, ai putea să accepți că ai iubit o nebună? Poți iubi o nebună, Gabriel? Și poți să ierți?

— Nu, Iulia, nu cred că aș putea iubi o nebună.

— De ce, Gabriel?

— Poate pentru că te iubesc pe tine.

— Dar eu nu te iubesc, Gabriel.

— Dar asta nu este o discuție despre iubire și despre iertare. Este o discuție despre noi doi, iar tu amesteci în relația noastră această făptură nevinovată care spune metaforic că este fiica unui baron mort în timpul războiului cu turcii, în urmă cu sute de ani.

— Nu, Gabriel. De fapt, tot metaforic vorbind, eu sunt fiica baronului Aaron von Pieler. Ea este soția baronului. Soția care încă îl așteaptă pe baron.

În timp ce Gabriel rămase descumpănit, Iulia se depărtă și dispăru în spatele turnului roșu. Doctorul deschise ușor ușa salonului-debara. Razele clare ale unei luni pline, reflectate de albul imaculat al zăpezii, se împleteau armonios cu limbile de lumină aruncate de focul din sobă pe un chip angelic pe care visele pictaseră un zâmbet desăvârşit. Același zâmbet pe care îl văzuse și pe chipul Iuliei atunci când trăirea deplină a iubirii lor s-a spulberat în cenușă.

Culcat pe pat, Gabriel nu reușea să adoarmă. Oare ce înseamnă acest „metaforic” acceptat de Iulia și returnat într-un alt context? Ce a ascuns oare Iulia în spatele acestor cuvinte? Și oare lângă el a fost asistenta sau nebuna? Nu se putea îndoi asupra faptului că făcuse dragoste cu asistenta, dar tot ce se întâmplase mai departe începea să se piardă în ceața neînțelegerii. Sub mantia neagră, atunci când a ajuns fără să știe cum în acea sală înconjurată de apele Oltului, era oare una dintre Iulii? Care dintre ele? Îi reveni în minte noaptea dinainte când crezuse că în spatele lui se găsea Iulia nebuna și iată că nu mai era sigur pe el.

— De ce despre iubire și despre iertare? Am spus că nu pot iubi nebuna deoarece sunt îndrăgostit de ea. A fost o minciună. Nu pot spune că sunt îndrăgostit. Nu am voie să fiu îndrăgostit. De ce insistă Iulia? Oare se gândește la iubire ca la un tratament? Dacă m-aș iubi cu nebuna fără să o iubesc? Aceasta ar fi partea cu iubirea. Și partea cu iertarea? Voi fi capabil să mă iert pentru pângărirea unui trup lipsit de voință? În fond ce este iubirea? De ce ne iubim? Nu pentru a ne împreuna cu convingerea că o facem conștienți, nu animalic? Ca să-l parafrazez pe Jean-Jacques, splendoarea iubirii trăiește în inima omului. Pentru a o vedea trebuie să o simțim în trup. Eu pretind că stăpânesc natura omului, dar este mult prea vag. Când ating o coardă trebuie să știu precis cum va vibra ființa. Omul trebuie ascultat precum un instrument dacă îndrăznim să-l atingem, să-i modelăm caracterul. Ar trebui să știu totul despre nebună, despre educația ei, despre întâmplările prin care a trecut pentru a putea întâi de toate să-i acord corzile minții, altfel falsetul cântecului îi va fi fatal. Dacă admitem că orice om normal poartă și o doză de nebunie, nu ar trebui, prin simetrie, să acceptăm că în orice minte bolnavă se găsește o insulă a rațiunii? Odată ancorată iubirea pe acea insulă, poate ea, iubirea, ar putea deveni un far pentru întreg creierul bolnavei. Iubirea este lumină, iar lumina aduce liniște și încredere. De ce majoritatea nebunilor cred că au o legătură de iubire directă cu divinitatea? Poate că încearcă inconștient să aducă acea lumină în insula de rațiune rătăcită în cugetul lor. Doar că divinitatea nu se arată prea interesată de un astfel de tratament. Dar eu, ca medic curant, aș putea să o fac. În loc să i-o dăm lui Emil pe Sophie, cum ar fi să-l dăm pe Emil lui Sophie? Bărbatul crescut anume să satisfacă nevoile femeii. Să-mi strecor iubirea în gândul ei, să-i fiu far de rațiune pentru tot restul vieții. Iubirea naște iubire, ea mă va iubi cu patima ființei ce descoperă într-un mod brutal forța erotică a trupului și diversitatea necuprinsă a sentimentelor. Voi face față sau o voi părăsi născând în fața ei o altă prăpastie? O prăpastie la marginea căreia suntem duși de atâtea ori de către sentimentele noastre. Și atunci, voi putea să mă iert?

Somnul ajunse stăpân peste gândurile lui Gabriel. Gândurile sale se pulverizară în mii de idei care continuau să-i pătrundă mintea aflată sclavă a viselor. Iulia se întoarse în peșteră. Luă caietul baronului Aaron von Pieler și începu să citească.

Am stat câteva zile în adăpostul ascuns de pe valea Oltului. Încă nu știam care este relația dintre Iulia și bărbat. Vorbeau scurt, iar bărbatul evita să o privească în ochi. De câteva ori au plecat împreună. Prin vorbe și semne am înțeles că oastea mea era încă pe câmpul de bătaie. O singură dată m-au dus până aproape și am putut vedea mormintele oștenilor căzuți. În albul soarelui turnul pe care îl cuceriseră devenise roșu. Dacă te uitai cu atenție puteai vedea bucățile de carne atârnând între pietre și  vulturii care se aruncau cu sălbăticie pentru a le smulge din zid. De câteva ori mă îndemnară să plec la ai mei, dar tabloul sângeros pe care mintea mea refuza să-l mai înțeleagă mă țintuia locului. Sau poate era zâmbetul Iuliei. Nici ei nu mai aveau aceeași convingere în gesturi. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. Când am început să înțeleg românește, mi-a spus cât de mult a iubit-o, dar el nu a reușit niciodată să-i smulgă de pe chip acea grimasă groaznică pe care doar mângâierea mea a transformat-o într-un zâmbet diafan. Atunci a hotărât să-și lase nevasta în brațele mele. De atunci zâmbetul ei era mereu fermecător. Am înțeles puterea iubirii și a iertării. O iubesc pe Iulia cu tăria care poate vindeca, iar bărbatul acesta o iubește mult mai mult decât aș putea eu să o iubesc. Dar ei știu să ierte așa cum nu am văzut pe cineva în tot neamul meu de austrieci.

13. Fata cu coroniță

Gabriel ajunse înapoi în spital odată cu lăsarea întunericului. În curte, tanti Crina alunga pacientele de pe alei cu bățul ei. De când fusese readusă la viață, comportamentul ei se schimbase radical. Devenise un ajutor de nădejde pentru asistente.
— Hai, că vă mănâncă lupul păsărica.
— Babo, te așteaptă Făt Frumos în pat!
La vederea doctorului, tanti Crina își abandonă misiunea în plină desfășurare și se repezi spre salonul-debara. Primul impuls al lui Gabriel era să o urmeze, apoi se răzgândi și se opri în mijlocul curții. Privirea i se opri asupra unei bănci pe care o doamnă așezase o pătură groasă și care strângea în brațe o copilă. O recunoscu pe pacienta care ceruse o coroniță din spice de grâu. Era, cel mai probabil, în brațele mamei sale. Trunchiul copilei părea un pendul care măsura eternitatea indiferent la mângâierile doamnei ce încerca să o stăpânească și din gura căreia se revărsau cuvinte de iubire.
— Cati, scumpa mea, noi te iubim și dacă nu ești premiantă.
— Am primit coronița, mami? Unde este coronița?
— Este acasă. Te așteaptă să te întorci.
Un hârâit strident răsări ca din senin din gâtlejul fetei.
— Nu mă mai mințiți!
— Nu te mint! Tu ai luat coronița! Ce ai pățit? Ești răcită?
Cati nu răspunse la întrebare.
— Spune-mi cum arată. Este din spice de grâu?
— Este galbenă ca și culoarea părului tău frumos. Dar, Cati, liniștea ta este mai presus de școală.
— Nu pot. Eu trebuie să iau mereu coronița.
Doctorul Gabriel se apropie de bancă și se adresă mamei:
— Sunt doctorul Gabriel, medic rezident în spital. Pot să mă așez?
— Desigur, domnule doctor, răspunse oarecum încurcată doamna încercând să-și strângă și mai mult în brațe fiica, parcă pentru a-i face loc pe bancă.
Gabriel se așeză și rămase câteva minute bune tăcut privind balansul copilei și încercările mamei de a liniști comportamentul fetei. Ori de câte ori doamna îi oprea trunchiul din acest du-te-vino neîntrerupt, picioarele copilei preluau automat neliniștea minții zbătându-se. Din când în când un sunet ascuțit însoțea mișcările pacientei.
— Lăsați, vă rog, fetița liberă!
Cati se desprinse din brațele mamei ei și se ridică în picioare gata să se întoarcă în salon. Ticul dispăru pe moment dar Gabriel putu să mai perceapă acel sunet straniu pe care fata încercă să-l ascundă cu un tușit scurt, forțat.
— Cred că a răcit, adăugă mama ei ștergându-și ochii din care câteva lacrimi scăpaseră de sub control.
— Fetița dumneavoastră nu este răcită, doamnă. Spuneți-mi vă rog ce s-a întâmplat de fapt. Vă rog să veniți cu mine. Eu sunt de gardă în această noapte. Dacă nu vă supărați mă interesează cazul fetiței dumneavoastră. Sunteți mama ei, nu-i așa?
— De fapt, îi sunt mamă vitregă. Mama ei a murit când era mică. M-am căsătorit cu tatăl ei acum doi ani. Eu nu pot avea copii. Este ca și copilul meu.
— Să înțeleg că până în urmă cu doi ani a fost crescută doar de tatăl ei. Unde este tatăl ei?
— Mă așteaptă în mașină. Știți, se simte vinovat. Totul a pornit de la o ceartă. A certat-o pentru că nu a luat premiu anul trecut.
— Doamnă, vă rog să-l aduceți și pe soțul dumnea-voastră în camera de gardă.
Gabriel se îndreptă spre cabinetul asistentelor de unde luă dosarul tinerei paciente. Câteva minute mai târziu, părinții fetei așteptau cu emoție verdictul doctorului, care încă mai răsfoia dosarul medical. Îl închise și îi privi intens pe cei doi. Erau speriați și înfricoșați la gândul că tânărul doctor nu va face decât să confirme concluziile pe care le auziseră de la doctorul curant. Urma ca fetița lor, la numai 13 ani, să fie internată pentru o perioadă lungă de timp într-o altă secție psihiatrică pentru copii. Așteptau din zi în zi hârtiile de transfer.
— Nu am să vă rog să repetați ceea ce deja ați spus doctorului Mihai. Vreau să vă întreb un singur lucru și vă rog să faceți un efort pentru a-mi da un răspuns exact. Zgomotul acela pe care Cati l-a făcut în această seară, pe bancă, l-ați mai auzit?
— Ce zgomot, întrebă nedumerit tatăl fetiței.
— Când era răcită avea dificultăți să respire și atunci a mai scos astfel de sunete.
— Doar sunete? Niciodată cuvinte fără legătură între ele? reluă doctorul Gabriel.
Doamna se foi pe scaun, oarecum încurcată. Privi spre soțul ei întrebător.
— Fiica mea nu este nebună. Chiar dacă vorbea uneori fără sens. Să știți că nu poate fi nebună. Probabil erau doar gânduri de-ale ei. Cuvinte care sigur însemnau ceva pentru ea.
— Sunt de acord. Fiica dumneavoastră nu este nebună, dar este bolnavă. Are o boală psihică pe care va trebui să o tratați în mijlocul familiei, nu la un spital.
— Dar doctorul Mihai ne-a spus altceva.
— Mâine voi prezenta concluziile mele comisiei. Doctorul Mihai nu a auzit-o pe Cati scoțând acele sunete și nu i-ați spus nimic despre cuvintele acelea fără sens pe care fetița dumneavoastră le spunea involuntar.
— Chiar credeți că o vom primi acasă.
— Sunt convins, dar nu vreau să decid singur. Va trebui să faceți anumite schimbări în viața dumneavoastră.
— Cum adică?
— Pentru început trebuie să schimbați școala la care învață. Poate chiar să vă mutați în altă localitate, în altă casă.
— Ce diagnostic îi puneți fetiţei noastre?
— O să aflați mâine când o să o luați pe Cati acasă. Pot să vă spun doar că pe măsură ce va crește, dacă o ajutați, Cati se va face bine.
În privirile lor doctorul Gabriel putu să citească atât sămânța speranței cât și a îndoielii. Îi conduse până la poarta spitalului și, la întoarcere, intră în salonul fetiței. Cu capul ascuns sub pernă, fetița plângea. Alături tanti Crina încerca să o liniștească.
— Cati, mâine vei pleca acasă.
— Dar, râd de mine. Nu vreau să mă întorc. Și nu o să primesc niciodată coronița pentru că am ticuri și vorbesc singură.
— Acest lucru nu o să se întâmple. Am vorbit cu părinții tăi. Vei merge la altă școală, unde copii te vor ajuta să te faci bine. Știu că nu ai luat coronița doar pentru că profesoara ta se temea că se face de râs. Că vei avea ticuri pe scenă. Și mai știu că sigur tu ai meritat coronița.
— Dumneavoastră mă credeți?
— Te cred, Cati.
Se lăsă un moment de tăcere, după care copila adăugă cu glasul stins:
— Tata nu m-a crezut!
— Tatăl tău te iubește, Cati, dar părinții tăi nu erau pregătiți să accepte că poți avea probleme de sănătate. Și tu și ei trebuie să doriți să treceți împreună peste această problemă. Pe măsură ce vei crește, cu ajutorul lor, ticurile tale vor dispărea.
Doctorul Gabriel completă în dosarul medical noile simptome pe care le observase și mărturisirea părinților, după care adăugă propunerea lui pentru diagnostic: sindromul Gilles de la Tourette. Va sugera îngrijirea la domiciliu în condiții de informare a părinților și a școlii asupra conduitei necesare pentru această boală. Mulțumit, închise dosarul și se îndreptă spre salonul-debara.
Dimineața, asistenta șefă îl întâmpină în ușă pe doctorul Gabriel.
— Ce ai făcut, doctore? E scandal mare! Doctorul Mihai refuză să semneze externarea tinerei. El a propus transferul la spitalul din Sibiu.
— Nu am făcut decât să completez istoricul bolii în cazul tinerei cu observațiile mele și să propun un diagnostic.
— Nu era pacienta ta.
— Toți bolnavii sunt pacienții medicului de gardă.
— Corect. Dar nu se procedează așa. Există o cutumă.
— Mai întâi există interesul bolnavului.
— Mai ai multe de învățat.
— Am venit aici să învăț.
— Nu cumva te străduiești să dai tu lecții?
— Nu m-ar supăra, dacă pot fi de folos.
— Ești prea arogant pentru un doctor fără experiență.
— Am picioarele pe pământ.
— Să vedem pe unde o să plutești la raportul de gardă.
— Oricum, mulțumesc pentru avertisment.
Intrară amândoi în sală. Murmurele se opriră. Fiecare se întreba cum va începe războiul. Doctorul Mihai continua să întârzie. Era cel îndreptățit să-l pună la punct pe acest parvenit cu aere de București, dar fiecare ardea de nerăbdare să-și pună propria amprentă pe capacul sicriului în care îl vor înfunda pentru totdeauna. Un atac direct ar fi fost recomandat, dar e mai ușor să scoți jăratecul din foc cu mâna altcuiva.
— Doamnă asistentă șefă, mă întreb dacă atât de priceputul doctor Gabriel a fost informat de regulile acestui spital? apăru o întrebare dintr-un colț al încăperii.
Înainte ca Doamna să schițeze un răspuns, doctorul Gabriel ripostă.
— Cred că ar fi cazul să fiu examinat în această privință. De ce nu ne-am examina reciproc? Dumnea-voastră mă examinați pe teme administrative iar eu pe teme medicale. Batem palma?
Se lăsă un moment de tăcere, dar nu pentru că această nouă provocare nu ar fi găsit răspunsul potrivit ci pentru că în ușa încăperii se oprise de câteva momente doctorița Zamfirescu, iar în spatele ei zâmbea satisfăcut chiar doctorul Mihai.
— Puțină reținere ar fi potrivită, se auzi glasul doctoriței.
Intră în încăpere și se așeză la masă.
— Doctore Gabriel, suntem gata să ascultăm raportul, dar înainte de toate vreau să anunț că în urma celor petrecute va fi administrată o sancțiune.
Doctorul Mihai își roti triumfător privirea peste întreaga sală.
— Sunt de acord. Se impune o secțiune, rosti el din vârful buzelor.
— Așadar, ascultăm, doctore. Și te rog să fii scurt.
Spre uimirea tuturor, doctorul Gabriel se referi doar la tratamentele curente și succint la pacienta din salonul-debara. Raportul lui a fost cât se poate de schematic, așa cum se întâmpla în zilele fără un istoric aparte, o însumare a activităților de tratament.
— Doar atât? Și incidentul? se grăbi să-l preseze doctorul Mihai.
— Care incident?
— Cum care incident? replică nervos doctorul ridicând dosarul tinerei paciente; apoi continuă. Domnişoara Cati este pacienta mea și nu aveați voie să o consultați în lipsa unei crize.
— De fapt, nu am consultat-o. Am discutat cu părinții ei.
— Care părinți? Nu are decât mamă.
— Tocmai, că nu are mamă. Are doar tată. Un tată extrem de exigent care a făcut greșeala să o suprasolicite într-o perioadă de criză, agravându-i starea de sănătate.
— Este o minciună. Eu personal am vorbit cu mama ei. A venit mereu singură la mine. Nu a pomenit nimic despre un tată.
— Poate nu ați întrebat. Doamna este mama ei vitregă. Tatăl ei se simte prea vinovat și nu suportă să o știe aici.
Se lăsă tăcerea în sală. Doctorul Mihai scăpă dosarul din mână și se așeză tăcut pe scaun. O asigurase pe doctorița Zamfirescu de faptul că dosarul fetei era absolut complet. Nu putea să-și închipuie cum o mamă vitregă poate fi atât de atașată de un copil care nu este al ei și pe deasupra și nebun. Știa bine că era datoria lui să exploreze în amănunt situația familială a fetei. O voce din sală rupse liniștea descurajantă vrând parcă să arunce în calea dezastrului o mică pietricică, doar, doar va reuși să răstoarne situația.
— Și cum ți-au picat ție aceste informații? Așa din cer?
— Se numește abordare psihodinamică bazată pe conceptul de psihiatrie biopsihosocială, adăugă doctorul Gabriel cu un aer superior. După care continuă, zâmbind.
— De fapt a fost o pură întâmplare.
Doctorița Zamfirescu luă dosarul din fața doctorului Mihai. Parcurse cele scrise în seara precedentă și se ridică.
— La ora 11 comisia se va întruni pentru deliberări. Până atunci doctorul Mihai va completa dosarul.
Apoi adăugă mai apăsat.
— Vreau un dosar complet, doctore. Iar doctorul Gabriel va redacta pentru familie recomandările necesare pentru psihoeducație. Pentru depășirea atribuțiilor doctorul Gabriel nu va mai avea dreptul la serviciul de gardă pe luna în curs și în luna următoare.
Un murmur de nemulțumire cuprinse întreaga sală. Cei loviți erau medicii care se înghesuiau să-l roage pe doctorul Gabriel să le țină locul când erau de gardă.
În curtea scăldată de un soare primăvăratic pacientele așteptau cu nerăbdare evenimentul cel mare. Parcă dintr-o dată zidurile ce țineau prizoniere propriile lor trăiri se dărâmaseră și în lumea atât de îngustă se năpustise o nouă stare pe care o izgoniseră până atunci. Libertatea. Una de-a lor va gusta iar libertatea. Odată cu ieșirea tinerei pe poarta spitalului evadau și visele lor. Era de ajuns o atingere, o vorbă sau o privire schimbată cu cea care va pleca și închipuirea va zămisli un alt cer, un cer sub care zilele și nopțile puteau să bucure și să doară. Stăteau în șir pregătite să vadă și să simtă ceva ce devenise mai presus de boală. Speranța! Stăteau să se hrănească cu speranță. Cati ieși de la comisie însoțită de mama ei. Pe chipul ei puteai citi nesiguranța. Și-a dorit atât de mult să plece iar acum simțea că aici, lângă aceste ființe cuprinse de un zbucium continuu, ar fi mai în siguranță decât acolo unde lumea te iscodește doar pentru a te judeca. Și, cel mai rău, îi era frică să dea ochii cu tatăl ei. De ce oare a trebuit să-l dezamăgească? Dacă ar fi luat ea premiul?

Calul alb își tremura pielea în bătaia vântului. Era miezul unei zile pierdute în deșertul încins sub un cer invizibil. La orizont, un glob uriaș stătea să se prăvălească peste munții de nisip. Firicele de aur dansau prin aerul fierbinte reconfigurând coamele ascuțite. Aici, sub galbenul nisipului atârnând nepăsător peste lume, umbra se năștea și murea cu repeziciunea fulgerelor. Din când în când, pumnul se încleșta încercând, parcă, să lipească boabele de nisip, dar acestea curgeau printre degete ca niște râuri. Undeva, nu departe, aerul sorbea răcoarea unei oaze nemărginite. Ramurile palmierilor tăiau linii crude în atmosfera încărcată cu praful galben care sălta neîncetat dinspre și înspre cer. Coroanele se înclinau maiestuos, formând cercuri concentrice care aruncau umbre tăcute deasupra lacului. Liniștite, apele încercau să țină ritmul secundelor aruncând unde jucăușe pe care tremurau pete de umbre. Un tablou agățat de un cui în care culorile cerului își disputau cu frenezie fundalul. În prim plan, nisipul și oaza își etalau adâncimile dezvelind mereu noi detalii, spre bucuria privirii. Iar calul alb, înroșit de reflexiile razelor ce plecau din linia orizontului, continua să lovească nisipul cu copitele sale de parcă ar fi dorit să alunge din tablou fantasma zădărniciei întruchipată de acel pumn care strângea perpetuu nisipul care se încăpățâna să revină mereu, reîntregind galbenul fierbinte. Capul se legăna în ritmul mersului, aburi fierbinți țâșneau cu putere din nările nefiresc de curate. Ochii păreau a fi două sfere fosforescente așezate sub o frunte înaltă acoperită cu un breton de sub care apărea o pată albă înscrisă într-o formă geometrică perfectă. Deasupra gâtului, coama se legăna peste trupul alb. Picioarele zburau sub burta masivă formând încrețituri deasupra șoldurilor, iar coada biciuia cu putere aerul îmbibat de praful roșiatic. Urmele se nășteau și mureau, dar calea era mereu aceeași, marcată de amintiri, ascunsă sub stratul de galben care clădea capcanele timpului trecut. Mintea regăsea fiecare pas parcurs de la naștere, iar acum nu făcea decât să sincronizeze locurile și timpurile.
Strada urca agale spre Piața Mare. Pașii mici încununau centimetrii cu răbdarea unei răsuflări grăbite. Mâinile, căzute de-a lungul corpului, îngreunau mersul în loc să-l ajute, dar picioarele se încăpățânau să-și satisfacă dorul de umblet. Era sfârșitul săptămânii și mintea era programată să pătrundă acolo, chiar în inima orașului, lăsându-se dusă de jocul copiilor în lumi care se stingeau în vatra vieții. Acolo, scânteile aruncate de râsete stridente și necizelate de cumpătarea vârstei, amestecate cu melodia viguroasă lansată în mijlocul mulțimii de dibăcia nedisimulată a unui cvartet, acolo doar, se revigorau tăciunii reaprinzând culoarea trăirilor. Un tânăr ușor trecut de vârsta adolescenței își legăna corpul, urmărind urcușul și coborâșul notelor din partitura aflată în fața sa. Corzile viorii tremurau ascultătoare. Sincron, o mână dezgolită, arcuită pe arcuș, își revărsa dragostea primenită de sunetul muzicii asupra întregii lumi. Alături, o violă, mângâiată de o tânără luminată de un zâmbet ce părea uitat pe un chip angelic, frângea aerul cald al cetății în răsuflări pătimașe. Peste trilul de sunete înmănuncheate într-o frăție a iubirii, un braț hotărât zidea prin corzile violoncelului un postament al muzicii. Un fulger se abătu asupra cvartetului, trimițând chipurile într-o memorie setoasă de culori. Câteva bancnote suspendate nu vor mai ajunge în cutia viorii. În ochii flămânzi de viață, cei patru instrumentiști vor sălășlui fără vârstă.
Un balansoar încremenit aștepta zadarnic în mijlocul camerei. Prin geamul pătat de umbrele aruncate de un nuc bătrân, lumina încerca să citească dintr-o carte uitată deschisă la ultima pagină. O ultimă pagină ce nu va mai fi citită. Nisipul clepsidrei, alimentată de râurile ce plecau printre degetele care continuau să producă zvâcniri în ritmul unei inimi neobosite, luneca fără încetare spre margini inexistente. Peretele alb aștepta și el, privind din spatele tabloului. Tremura sub tropotul calului alb care continua să alerge arătând timpului drumul spre eternitate.

Am găsit urma ta
în amintirile mele
ca pe niște piese
într-un domino
vocea ta
îmi bucură simțurile
în serile tărzii
peste sufletele noastre
atârnă o lume
care ne strivește
doar visele noastre
scapă spre un timp infinit

Motivație

Cred că în fiecare om se naște dorința de a scrie chiar de la prima carte citită.
    În curtea casei, cățărat într-un pom, sau pe banca veche de pe stradă, un copil se pierdea în altă lume până la ultima filă a cărții, iar când ochii părăseau albul hârtiei colțul vieții lui se transforma într-un univers. Cerul devenea brusc o casă primitoare, pietrele de pe drum păreau să ascundă o poveste, copacii te îndemnau să-i cuprinzi cu brațele, casele și oamenii deveneau mici căci sufletul lui era uriaș. Așa îmi amintesc eu că am început să gândesc a scrie.
    În drumurile noastre, deseori ochii iscodesc dincolo de ziduri cu multă curiozitate. Din fericire nu putem vedea în spatele lor, dar, tot din fericire, imaginația ne oferă suportul de a ști că acolo, dincolo de ziduri, se râde și se plânge așa cum și între propriile noastre ziduri ne bucurăm și ne întristăm. A scrie înseamnă să ajuți oamenii să vadă dincolo de ziduri. Dar există și altfel de ziduri în fața cărora chiar și imaginația se blochează. Este zidul care crește acolo unde rațiunea dispare.
    Mergând pe valea Oltului, dinspre Sibiu spre Râmnicu Vâlcea, adesea am trecut pe lângă un astfel de zid. O placă îți spune că ai intrat în satul Lazaret, dar nici nu ai timp să te dumirești și o altă placă te anunță că ai părăsit acest sat chiar înainte de a-l desluși. Totuși, dacă privești în stânga drumului, vei observa un zid lung în spatele căruia sunt ascunse câteva case din care zărești doar acoperișurile și un turn mâncat de vreme. În spatele acestor ziduri își duc viața oameni cu suflete rătăcite de timp și lume. Oameni care au propriul zid la purtător. Și ei au devenit un izvor al dorinței mele de a scrie. De a scrie despre lumea lor. Așa s-a născut acest roman.

1.      Turnul roșu

Era prima zi. O zi învelită în albul zăpezii ale cărei clipe curgeau spre un asfințit rece. Oltul alerga zgomotos printre munții înzăpeziți ce urcau înspre cerul care acoperea cu nepăsare un loc uitat de Dumnezeu. Sau, poate, acel loc nu era decât o crevasă în timpul creației peste care El, făuritorul, a renunțat să arunce sămânța speranței. Curtea lungă era străbătută de două cărări măturate proaspăt, croind un labirint anevoios printre mormanele de zăpadă. Se apropie de zidul turnului crestat de vreme în mii de adâncituri ce șerpuiau albe, înghețate, lăsând privirii un roșu dezgolit de rafalele de vânt rătăcite prin vale. Așeză o mână pe zid și simți fierbințeala unui sânge străin năpădindu-i întregul trup. Era un fluid care îi răscolea venele fără să-i pese că propriul sânge se strecura tot mai greu spre revitalizarea hărăzită de inimă. Părea un sânge ancestral ce punea stăpânire nu doar pe corp, ci și pe gânduri. Bucăți de trupuri umane se zvârcoleau aruncate în valurile Oltului rănindu-i străfundul ochilor. O altă viață părea că își așezase rosturile în ființa lui. Un braț îi trase cu furie mâna de pe peretele turnului. Căldura îl părăsi, gândurile se risipiră, vuietul râului se făcu parcă mai puternic auzit și trupul se îndoi sub povara frigului. Doi ochi sticloși care aruncau priviri furioase îl iscodeau disecându-i parcă întreaga existență.

— Nu pune mâna!

Arătarea dispăru în semi-întunericul serii urmată de ecoul unor chicote ascuțite care se încăpățânau să trăiască împotriva dorinței de liniște absolută care îl cuprinsese. Întinse din nou mâna spre zid în căutarea drogului universal care cu doar câteva clipe înainte îi copleșise ființa.

 — Să-mi spui trecutul așa cum eu nu-l știu. Nu vreau nimic despre viitor.

Chicotele îl surprinseră din nou, iar mâna rămase suspendată inexpresiv între trecut și viitor ascultând cuminte de vocea aceea pițigăiată.

— Nu pune mâna!

Pe zidul roșu umbrele înserării nășteau prima noapte din începutul unei existențe sub un acoperiș străin, rod al propriei alegeri. Cum putea să-i fie viața decât o neîncetată întâmplare pe care o suporta ca pe un dar al nenorocului de a nu-și fi învins chinurile?

Amfiteatrul era inundat de gălăgia tinerilor dornici să-și manifeste speranțele spre mirajul spitalelor prin care vor defila mândri, la pas, în halatele lor albe. Putea să aleagă capitala sau un alt oraș, dar a refuzat lăsând ca necunoscutul să-i fie dorință. A dat sec verdictul care a transformat pentru câteva clipe haosul vibrator din sală într-o liniște de mormânt. Aici, acum, își cântărește trecutul și viitorul chiar în groapa pe care și-o săpase singur.

— Lazaret.

Apucă pe labirintul primei cărări cu speranța că va pierde firul rătăcitor al gândurilor și că se va trezi dincolo de vâjâitul monoton al apelor. Sub privirea sa, zidită în albul peisajului, se ivi o ușă întredeschisă pe care vântul încerca să o pironească de perete. Firișoare de abur curgeau din interior, lăsând impresia că înăuntru căldura înmuia oboseala trupului cu mult prea multă putere pentru a fi păstrată în întregime. Poate dincolo de ușă era trecutul închis între patru pereți așteptând ca mâna lui, mâna care ar fi rămas pentru vecie înfiptă în zidul turnului ca o punte între roșul încărcat de memoria timpului și sufletul său părăsit de voință, să-l culeagă ca pe un sâmbure din care el să renască.

Dărăpănătura era lipită de o clădire pe coșul căreia fumul ieșea tremurând sub amenințarea strigătelor care păreau să inunde valea până dincolo de sat, în pustietatea munților. Câteva femei forfoteau în cameră aruncând ocări, fiecare umbrei sale. Dădeau impresia că nu se văd unele pe altele, deseori se ciocneau într-o mișcare întâmplătoare care speria ochiul. Într-un târziu se potoliră. Rând pe rând, căutau un colț de pat peste care își încovoia partea superioară a trupului lăsând restul să atârne în așteptarea unui nou ciclu al mișcărilor înscrise temeinic în fibra mușchilor. Ușa barăcii era în continuare stăpânită de furia vântului iar el, prizonier al unui cuvânt rostit, căuta un înțeles al acestuia.

— Lazaret.

Din clădirea acoperită de umbrele nopții, răzbătu o voce urmată de chicote:

— Haide, maică, să asculți!

Vântul, ascultător al șoaptelor nerostite, îi amplifică gândul abia strecurat printre buze:

— Ce să ascult, maică?

— Nebunele din Lazaret.

Prima dorință a fost să se apropie de încăperea din care vântul continua să-i gâdile urechile cu acele chicote de acum binecunoscute lui. Pe geamul murdar era proiectată o umbră, iar într-un colț spart două degete împungeau aerul nopții. În fața clădirii, pe un stâlp de lemn se legăna, sincron cu ușa barăcii, un bec din care săgeți de lumină încercau să străpungă întunericul tot mai dens. O siluetă apăru în ușă oprind acel du-te-vino generat de vântul care părea de nestăpânit pe valea Oltului. O clipă săgețile de lumină aruncate de bec deslușiră ochilor un trup înalt de femeie. Capul părea pierdut între două cozi lungi care se lăfăiau pe umerii acoperiți de o eșarfă. O privi cum se pierde în întunericul de nepătruns ce domnea spre zidul din vale. Ar fi vrut să o strige, să o urmeze, dar prin crăpătura geamului aceeași voce îl sili să mai rămână câteva clipe pe loc.

— Nu pune mâna!

Suficient ca noaptea să o înghită pe tânăra care ieșise de după ușa ce părea să atârne fără nici un rost pe un toc înfipt într-un zid care sta gata să se desprindă de clădire. Se apropie și pătrunse în încăpere. Un colț de perete era placat cu o saltea. Părea o rezervă care măsura trei metri în lungime și cel mult doi metri în lățime. Pe peretele din spate se alăturau un pat îngust și o măsuță, iar pe celălalt perete o sobă cilindrică de metal arunca peste lumina slabă a becului reflexii roșiatice care se prelungeau până spre tavan. Pe masă, în totală dezordine, câteva cărți. Ridică una dintre ele și se trezi citind cu glas tare:

— Rousseau, Emile ou de l’education.

Dimineața se strecurase cu greu prin ceața densă care transformase curtea într-o insulă abandonată în largul unei atmosfere plumburii. Era ziua a doua. Zidul care dădea spre șosea tremura la trecerea camioanelor ce goneau într-o altă lume pentru care spațiul de dincolo de poartă nici nu exista. Clădirile erau joase și cu greu puteau fi văzute din drum. Își spuse, pentru a nu știu căta oară, că el nu face decât să retrăiască viața de dinainte de a se naște. Era obligat să o recreeze pas cu pas. Altfel lumea, lumea lui, se va pierde în haosul unei alte lumi în care renașterea nu mai este posibilă.

— O oglindă. Am nevoie de o oglindă. Ajută-mă să-mi continui drumul.

— Chiar nu vezi oglinda? Privește mai atent în fața ta. De îndată ce ceața se va stinge sub lumina soarelui, sub pașii tăi se naște drumul tău. Trebuie doar să calci pe urmele din oglindă.

— Fata, are și ea o oglindă?

— Fata nu este în lumea ta.

Unghiile se înfipseră până la sânge în brațul care atârna fără vlagă pe marginea patului. O mână încerca să scoată din letargie o altă mână ce refuza să urmeze comenzile minții. O astfel de atitudine se cerea pedepsită. Sângele începu să curgă pe cearceaful alb. Simți o nouă strânsoare, o strânsoare care nu se găsea în oglinda care îi apăruse chiar în față. Încercă să-și arunce trupul spre oglindă, dar trupul rămase suspendat între două clipe ce nu voiau să se succeadă. Într-o clipă trăiau doar mâinile încleștate într-un război al deciziilor contrare iar în cealaltă clipă era mintea care căuta un trup pe care să-l treacă prin oglinda în spatele căreia începea un nou drum într-o nouă zi. După o așteptare ce-i era străină, simți că timpul reintră pe făgașul normal. Mâna neascultătoare se supuse, mintea regăsi trupul, iar el, tânărul doctor mândru de halatul său alb, își făcu intrarea spectaculoasă, exact la ora opt, făcând primul popas în camera de gardă. De aici – cât de mult așteptase această clipă – va deschide pe rând ușa saloanelor și va încerca să trăiască până la ultimul amănunt reacția pacienților. Ca o încununare a zilei, ultima va fi fără îndoială, acea debara unde va avea plăcerea să găsească o tânără cu mintea pierdută pe o alee înverzită alături de Jean-Jacques Rousseau, discutând despre întoarcerea la natură. Iar el, tânărul doctor, în căutarea Sophiei, o va atârna ca pe un mugur în încrengătura propriei deveniri deja scrisă în oglinda pe care o căuta cu nesaț în fiecare dimineață. Doar un pas, un pas care să nu fie pe măsura urmei și haosul va topi totul în necunoaștere și negăsire. Dar despre oglindă nu va ști decât el.

— Doamnelor, de azi, vă ofer un desert delicios!

Pacientele se holbară la doctorul Mihai, încercând fiecare să exprime același sentiment, dar prin manifestări, care mai de care, fără nicio legătură cu anunțul neașteptat. Majoritatea se mulțumiră să întoarcă, ca de obicei, spatele doctorului pe care nici măcar nu reușeau să-l identifice decât ca pe un animal venit să le tulbure insula de rai în care trăiau.

— Piei, drace, de aici!

— De azi îl puteți mânca la micul dejun, la prânz și la cină pe doctorul Gabriel. E tânăr, carne proaspătă, delicioasă. Și va locui în spital, mai adăugă el în hohote de râs.

Sprijinindu-se într-un baston și legănându-se cu greutate pe picioare, se apropie de tânărul doctor o femeie trecută de 60 de ani care îl apucă de mânecă.

— Nu pune mâna! spuse ea și se depărtă chicotind în celălalt colț al salonului.

Sora șefă, o femeie cu trăsături plăcute ce subliniau o privire iubitoare, intră în salon cu un braț de dosare pe care le așeză pe o măsuță lipită de un colț al camerei. La vederea Doamnei, cum o numeau pacientele, în salon se instaură o disciplină nouă, de parcă mințile lor se cuplaseră la o aceeași comandă care le impunea să stea fiecare lipită de patul ei. Doar mâinile sau capetele continuau să se agite în gesturi nefirești, urmate de vociferări mult mai joase în intensitate. Gabriel stătea într-o așteptare bântuită de nervozitatea generată de gluma colegului său mai în vârstă. Nu ripostase. Se îndreptă spre femeia care îl apostrofase la fel ca în seara zilei precedente, în mijlocul curții. Îi prinse mâna ce nu contenea să descrie mișcări haotice prin aerul răcoros ce inundase salonul. Se apropie de fața ei atât de mult că îi simți răsuflarea sacadată, în timp ce ochii ei îi ocoleau privirea căutând parcă un sprijin în jur. Chicotitul ascuțit, aruncat cu atâta curaj doar cu câteva secunde înainte, se transformă rapid într-un murmur disperat, întrerupt de cuvinte șuierate cu greutate:

— Să nu mă bați!

— Cum vă numiți?

Se lăsă o pauză care permisese asistentei șefe să ia unul dintre dosarele de pe masă și să se apropie de doctor, întinzându-i-l. Cu un gest scurt, dar hotărât, tânărul rezident respinse oferta Doamnei și aproape că o sili pe femeie să se așeze pe pat. Se așeză și el pe patul alăturat, continuând să țină strâns mâna femeii ce părea sub stare de hipnoză. Nu reuși să scoată nici un cuvânt de la bolnavă.

— Spuneați că o să-mi povestiți. Vreau să ascult. Care este povestea dumneavoastră?

Bătrâna închise brusc ochii și, aplecându-se într-o parte, se apropie de urechea doctorului.

— Deseară, la geam, doctore.

Doctorul se ridică iar femeia, eliberată din strânsoare, își reluă mișcările în care topea nefirescul existenței aruncând din nou chicotele care îi făceau ochii să sclipească. Asistenta luă rând pe rând câte un dosar de pe masă și citi diagnosticele și tratamentele așteptând, de fiecare dată, ca doctorul Mihai să confirme. Pentru proaspătul venit, pe lângă confirmarea tratamentelor deja inițiate, doctorul mai adăuga, fără vreo inflexiune în glas, condamnarea fiecărei paciente la neființă.

— Incurabil. Incurabil. Incurabil.

Glasul doctorului Mihai se pierdu fără a mai pătrunde acolo unde mentalul lui Gabriel nu putea să mai primească alte comenzi decât cele de care deja se agățase doar cu câteva clipe înainte:

— Deseară, la fereastră, doctore.

— Deseară, la fereastră, doctore.

— Deseară, la fereastră, doctore.

Cuvinte din care se nășteau imagini încărcate de mister, dansând pe un fundal alb ce părea a se prelinge prin crăpătura de geam pe care o observase cu o seară înainte în fereastra salonului. Acolo, în plină noapte, cuvintele se vor dezlănțui în ritmul nebuniei de care întreaga sa ființă era conștientă. Imaginile se risipiră când mâneca halatului său începu să se clatine sub zbaterea insistentă a mâinii colegului ce-l trăgea spre ieșire.

Doctorul Mihai și Doamna se depărtară de clădire în timp ce Gabriel se opri în urma lor la ușa care ascundea un univers de care se simțea atras. O liniște totală domnea dincolo de ușă.

— Aici? Aici nu este nimeni?

Mihai se întoarse și făcu un semn de lehamite, după care, cu o expresie ce părea să spună: „chiar vrei să-mi strici ziua”, îi spuse asistentei.

— Însoțește-l tu pe doctor.

Privi cerul nefiresc de senin pentru o zi în care ceața se legăna deasupra Oltului, își strânse paltonul aruncat peste halat și se depărtă de cei doi sub privirile nedumerite ale lui Gabriel.

— Este vreo problemă cu pacienta de aici? întrebă el, dându-se de gol că acea încăpere nu îi este chiar străină.

— Nu, domnule doctor. Nu este nicio problemă. Gabriel făcu o mină de om nefericit, realizând că gândurile sale vor cădea în derizoriu în fața unui pacient probabil prea puțin nebun ca să poată fi manevrat.

— Doar că…, mai spuse asistenta cu multă reținere în a-și duce până la capăt explicația.

— Doar că? reluă doctorul privind-o cu insistență.

Ușa barăcii se deschise și din interior țâșni ca o săgeată o făptură înaltă însoțită de un miros plăcut de iasomie. Părul lung se legăna în urma trupului ce alerga spre malul Oltului. Din umeri, mâinile se balansau ritmic vrând parcă să imprime corpului o legănare lină, similară plutitului păsărilor. La extremitate, brațele dispăreau într-un bandaj strâns ce ascundea mâinile în albul zăpezii dând impresia că acestea nici nu ar exista. Chicotitul strident care se strecură prin spatele lui Gabriel puse capăt oricărei șanse de lămurire a lucrurilor.

— Nu pune mâna!

— Nu pune mâna!

Fără să privească spre cei doi, femeia se îndreptă spre turnul roșu. Mersul ei nu mai era împiedicat ca în salon iar mâna purta cu fermitate bastonul.

Copyright Silviu Crăciunaș (email:[email protected])

În curte aproape că nu se mai vedea niciun petic de pământ. Iulia și doctorul Gabriel se repeziră spre turn. Bolnavele fuseseră deja mutate în locuri sigure împreună cu o parte din medicamente și cu ceva hrană. Oamenii din sat umpleau saci cu nisip cu care improvizau un dig în calea apelor. Din spărtura gardului prin care se putea intra în tunel, curgea un jet puternic de apă. Gabriel și Iulia se strecurară cu greu în crăpătură și ajunseră, împotrivindu-se curentului puternic, în tunelul mai larg în care apa curgea mai liniștită. Pe măsură ce înaintau, tunelul cobora, iar apa le trecuse bine de mijloc în timp ce curentul devenea din ce în ce mai puternic. Gabriel o ținea strâns de mână pe Iulia care încercase de câteva ori să se desprindă pentru a mări pasul.

— Iulia, nu mai putem înainta. Sigur sora ta a plecat la timp și poate te caută printre bolnave.

— Trebuie să mă conving că nu mai este acolo. Nu ne putem întoarce acum.

Un front puternic de apă năvăli peste ei aruncându-i câțiva metri înapoi. Mâinile se desprinseră și Gabriel simțea că este pur și simplu purtat de curent fără a se putea împotrivi. Își desfăcu repede picioarele și mâinile lăsându-se în voia apei. Tunelul nu era foarte larg și dacă Iulia era în fața lui, așa cum bănuia, sigur se vor ciocni.

— Iulia, Iulia! Răspunde dacă mă auzi!

 Își dădu seama cât de inutilă este încercarea sa. Nici el nu-și putea auzi strigătul. Mâna dreaptă atinse ceva. Era rochia Iuliei. Apucă cu putere și începu să tragă. Plutirea fu încetinită și reuși să se răsucească pentru a prinde și cu cealaltă mână. Ajunse la trup și își dădu seama că Iulia era leșinată. O cuprinse și o ridică deasupra apei, dar în spatele lui. Știa că în curând se vor lovi de gardul de beton. Împinse un picior în față pentru a amortiza impactul. Într-adevăr piciorul atinse zidul și se propti în el. Deschizătura din zid era acum complet ocupată de șuvoiul de apă. Se apropie de Iulia și îi suflă aer printre buze, apoi o cuprinse în brațe și se scufundă pipăind cu o mână marginea deschizăturii. Trebuia să ajungă cât mai jos, la baza zidului pentru a ieși, dar apa încerca să-l ridice la suprafață. Eliberă aerul din plămâni și mai făcu un efort pentru a ajunge chiar în șuvoiul care se înșuruba în acea gaură. Curentul îi prinse și îi azvârli dincolo de zid. Scăpaseră, dar Iulia continua să zacă inertă în brațele sale. Pulsul era slab și de sub o șuviță de păr sângele cald îi inunda fața.

Rupse o bucată de pânză din rochia ei și o legă în jurul capului acoperind rana.

— Doctore, doctore, trăiește?

Ridică privirea. În fața lui stătea tanti Crina.

— Slavă Domnului, trăiește. Ajută-mă!

Cei doi se îndreptară spre camera asistentelor, de unde un medic o luă în primire pe Iulia.

— Pe unde ai dus-o, doctore? Chiar ești iresponsabil. Ai scos-o din spital fără să spui nimic. Vei plăti pentru asta.

Gabriel nu-i răspunse și o luă pe tanti Crina deoparte.

— De Iulia, asistenta, știi ceva? Ai văzut-o?

Tanti Crina se făcu pământie și arătă cu degetul spre turn.

— E acolo. Am strigat-o să iasă. Am tot așteptat, dar nu a venit. Apoi a țâșnit apa peste tot și am fugit.

Doctorul Gabriel se uită în jurul lui și puse mâna pe vătraiul care era chiar lângă sobă, după care ieși în fugă pe ușă fără să mai ia seama la protestele colegului care îi cerea să-l asiste la examinarea Iuliei.

Escaladă zidul și se trezi dintr-o dată într-un spațiu complet necunoscut. Sigur se găsea deasupra tunelului. În fața lui pornea peretele abrupt al unui vârf de deal lipsit de vegetație. Piatra sclipea în bătaia soarelui ori de câte ori șiroaiele de apă ce veneau dinspre vârf nu o acopereau. Fire de apă se revărsau fără încetare de parcă o căldare uriașă, aflată chiar în vârf, se crăpase. De fapt chiar acest lucru se și întâmplase. Cutremurul din zilele trecute îşi începuse opera mărunțind piatra, iar ploile din ultimele nopți spălaseră pereții căldării născând crăpături largi în stâncă. Își propusese demult să exploreze acest deal despre care știa că are un mic lac în vârf, dar amânase mereu această incursiune în așteptarea unui timp mai prietenos. Acum stătea nedumerit încercând să se orienteze. Rememora traseul din tunel, trecerea pe sub râu, fiecare schimbare de direcție, încercând să găsească drumul spre acea ușă. Ușa care dădea în Olt și din care, dacă ieșeai, vedeai pretutindeni apă. Dacă tunelul ducea dincolo de Olt? Privi spre celălalt mal. Oltul se dublase în lărgime, apa cățărându-se până la baza muntelui. Începu să gândească cu voce tare, parcă pentru a fi mai convingător .

— Nu se poate să fie dincolo. Tunelul nu este atât de lung. Și pare să meargă de-a lungul malului. Cum de trece atunci pe sub râu? Ar trebui să fie un golf și tunelul să îl taie pe sub albie. Dar în față este acest deal de netrecut.

O luă pe lângă zid, înspre Olt. Nu avea altă cale. Va risca. Curgerea râului îi era favorabilă. Era suficient să se lase dus de curent și va trece dincolo de deal, probabil în acel golf pe care îl bănuia și spre care sigur dădea ușa. Dar dacă curentul îl va trage spre mijlocul râului? Dacă trece de golf, totul este pierdut. Se lăsă în râu, ținându-se de crengile ce apăreau răzlețe din apă. Începu să simtă puterea curentului și de câteva ori crengile se rupseră și corpul lui se depărtase de țărm. Cu greu se trăgea din creangă în creangă, apropiindu-se din nou de mal. Apoi curentul deveni mai slab și reuși în sfârșit să iasă la țărm. Era un mic golf, dar nici urmă de ușă. Golful se termina într-un alt masiv pietros care înainta mult în albia râului.

— Deci acolo trebuie să fie ușa, își spuse el încercând să pătrundă cu privirea prin pâcla de aburi ce dansa deasupra apei. Copacii! Copacii sunt inundați!

Atunci își dădu seama că și ușa era sub ape și nu ar fi putut să o scoată pe Iulia din peșteră pe acolo.

— Dar oare mai e Iulia acolo? Mai trăiește? Dacă va găsi un cadavru? Au trecut atâtea ore!

Picioarele i se înmuiaseră și simțea că trupul începuse să nu-l mai asculte. Apoi își aduse aminte de cuvintele din caietul Iuliei.

— Iartă-mă! Te voi ocroti cu viața mea.

Pentru câteva clipe se simți ca un om rătăcit, incapabil să aleagă între două destine. Destinul pacientei și destinul asistentei. Dar dacă el era cel vânat de cele două destine? Dacă fiecare dintre cele două femei îl foloseau pentru a-și construi fiecare propriul destin? Poate el, omul, nici nu conta. Conta doar trupul lui, sămânța pe care o sădise în sângele surorilor așa cum odinioară acel om s-a replicat în trupul celor două gemene. Ajuns chiar lângă stâncă alungă aceste gânduri pe care le consideră dintr-o dată scandaloase.

— Cum pot gândi așa? Poate ele nici nu mai trăiesc, iar eu le judec. Nu e bine să judeci morții. Judecata se poate întoarce împotriva ta.

Un nou avânt îi cuprinse trupul. Se simți ca atunci, în copilărie, când coborâse în fântână să salveze acel animal. El nu mai conta, conta doar animalul. Faptele pot fi uneori și doar consecințe ale voinței trupului, nu numai ale judecății. Își goli mintea de orice gând și începu să urce. Nu știa de ce urcă, dar trupul așa hotărâse, iar el nu putea face altceva decât să se supună. Soarele începuse să strălucească mai puternic aruncând raze liniștitoare peste vuietul mânios al râului. Apele cerului, coborâte cu prea multă patimă peste o lume mereu nepăsătoare, își desăvârșiseră opera. Încet, încet totul va reintra în normalul cotidian de dinainte, doar durerea din suflete va spori pentru fiecare familie lovită de nenoroc. Își încărca mintea cu scenarii care să-i provoace la maxim trăirile. Trupul urca cu greu, din colț în colț de piatră, dar ochii minții erau în cimitirul satului. Retrăia povestea baronului. Două trupuri de femei, inerte, dezbrăcate, la marginea unei gropi și mulți oameni arătând cu degetul spre cer.

— Mânia Domnului! Ne-a pedepsit Dumnezeu satul!

Cu o cruce imensă în mână, preotul se răstea și el cât putea de tare, când la oamenii ce se țineau la distanță de cele două trupuri, când la norii ce luaseră forme ciudate, implorând milă pentru păcatul lui.

— Doamne, iartă-mi păcatul!

— Iartă-ne pe toți, Doamne! Iartă satul nostru, vitele noastre și nu-ți mai vărsa furia pe aceste locuri, adăugară în cor sătenii.

Cu o pânză neagră căreia nu-i mai găsea sfârșitul, el, doctorul Gabriel, sau poate baronul Aaron von Pieler, cine mai știe, încerca să învelească trupurile, în timp ce sătenii aruncau spre el cu bucăți de pământ muiate de atâta apă.

— Ia-l și pe el, prea netrebnic să ți se închine ție, Doamne. Neam străin de drumul tău. Și-a pângărit trupul și sufletul păcătuind cu femeia diavolului, devenind slujitorul lui.

— A zămislit cu plăcere și lăcomie la tainele necuratului un pui de drac pe care eu, neisprăvitul tău slujitor, nu am știut să-l recunosc și i-am dat taina botezului. Pedepsește-mă Doamne, dar nu-mi lua sufletul! Lasă-mi haina preoțească să pot să-ți duc numele în sufletele acestor nevolnici, mai nevolnici decât mine, aducându-le iertarea.

Totul devenise extrem de întunecat, timpul dispăruse din existența sa, iar în jurul lui oamenii apăreau și dispăreau fără încetare. Ar fi vrut să nu fie zi, primea lumina prin ochi pentru a o transforma într-un întuneric desăvârșit care îi cuprindea mintea. Gândurile rătăceau prin bezna judecății sale fără să găsească măcar o cărare, cât de ștearsă, către adevăr. Avea nevoie de un adevăr simplu, pe care să-și sprijine voința, pentru a-și recuceri trupul cu o conștiință pe care simțea că o pierde cu fiecare pas ce-l ducea spre vârful stâncii. În golul rămas se strecura cu viclenie un alt om, omul pe care l-a căutat fără să fi știut cine este. Sufletul baronului Aaron von Pieler puse stăpânire pe trupul lui și îi înnoi puterile. Era chiar așa cum scria în caiet, atunci când soția și fiica lui, fuseseră lăsate să se înece doar pentru că erau fiicele diavolului. Doar că acum, nu va mai permite acest lucru. Ajuns în sfârșit în vârful stâncii, începu să cerceteze forma acesteia privind spre Olt în timp ce așeza în minte peisajul așa cum îl văzuse din ușa peșterii ce dădea spre râu. Suprapuse imaginile, apoi intră cu ochii minții în peșteră și căută acea deschidere de deasupra căminului pe unde fumul era evacuat spre exterior de curenții de aer. Se duse pe partea de stâncă unde părea să fie ieșirea și începu să caute cu înfrigurare, înlăturând cu vătraiul crengile uscate, o deschidere care putea servi de horn. Se ținea cu mâinile de fiecare crestătură de stâncă în coborâșul lui spre Olt. La un moment dat simți că mâna sa nu mai atinge acea suprafață udă, dar curată, ci o mâzgă cleioasă. Privi mâna. Era murdară de un noroi cenușiu. Cenușă muiată de apă. Aici trebuia să fie. Eliberă locul de vegetația încă uscată și nu foarte bogată. O crestătură se deschidea printre două pietre așezate oblic, iar pe marginea ei, negrul imprimat de-a lungul a sute de ani de arderile din cămin impregnase un strat gros de noroi ce părea scurs dintr-un vulcan. Începu să-l îndepărteze, dar repede realiză că nu va reuși să-și strecoare trupul prin acel loc extrem de strâmt. Începu să pipăie marginile pietrei așezate spre deal pentru ai ghici conturul. Ploile reușiseră să dezvelească mare parte din ea, dar tot mai era o bună parte îngropată în pietriș și pământ. Începu să înlăture de sub piatră grohotișul adus de ape. Din fericire umezeala excesivă îi ușura munca. Mai sus era un mic bazin natural plin cu apă. Se apropie și începu să îndepărteze pietrele și pământul ce-l împrejmuiau spre vale. Eliberă un bolovan mai mare și apa țâșni cu putere. Izbi piatra deja ridicată pe jumătate. Se apropie și începu și el să împingă. Un mic scârțâit și piatra se desprinse de stâncă. Apoi apa care cobora de sus pătrunse sub ea ușurând alunecarea. Bucata din stâncă o luă la vale rătăcindu-și și ea destinul intrând în adâncul etern al râului unde doar apele o vor mai mângâia.

— Poate ai și tu suflet, piatră bătrână. Ai trăit sub ocrotirea soarelui până acum iar eu îți schimb destinul oferindu-ți sufletul apei. Poate, cândva, soarta te va răsplăti într-un fel pentru fapta ta bună de acum, iar eu voi primi sigur pedeapsa Domnului pentru că i-am schimbat voia.

Cu aceste gânduri se strecură în golul rămas. Constată că hornul nu era așezat vertical ci forma un zigzag ce cobora spre interior. La un moment dat dădu peste o grotă pe jumătate inundată, de unde un alt tunel înnegrit de fum părea să fie calea spre interior. Acest loc explica de ce niciodată prin horn nu cădea apă. Toate ploile își terminau viața în acest mic lac care avea o deschidere de golire, făcută de mâna omului, spre Olt. Continuă drumul prin horn lăsându-se să alunece dar având grijă să nu cadă în gol. De aici în colo, stânca era uscată, vuietul crunt al râului dispăruse, dar puteai auzi un mic zgomot ritmic produs de apa ce se lovea de pereții interiori ai adăpostului. Așadar peștera era inundată. Nici nu se așteptase la altceva, doar că acum, această senzație îi apropiase din nou în minte acele cadavre aflate la marginea unei gropi. Simți că picioarele nu mai au niciun pic de sprijin. Ajunsese deasupra căminului. Apa începu să-i cuprindă trupul pe măsură ce se lăsa în jos. Știa că ar fi trebuit să întâlnească vatra și că aceasta era la mai mult de un metru de podea, dar nu știa cât de mult crescuse apa. În sfârșit, când aproape nu se mai putea ține cu mâinile, picioarele întâlniră ceva solid. Se asigură că are stabilitate și se aplecă încercând să deslușească ceva în întunericul deplin.

— Iulia! Iulia, ești aici?

Nici măcar ecoul nu-i răspunse, apa estompând orice încercare de reflexie. Gândurile negre erau acolo, în mintea sa, dar încrâncenarea baronului pusese stăpânire pe întreaga sa făptură.

— Iulia! Iulia! Am venit! Sunt eu, baronul Aaron von Pieler!

Un scârțâit metalic întrerupse monotonia metronomului acvatic ce se plimba stânga-dreapta între pereți, apoi un glas slab coborî din tavan.

— Sunt aici, doctore. Atârnată de candelabru.

Scârțâitul deveni tot mai insistent, urmat uneori și de clipocitul produs de căderea unor pietre din tavan.

— Stai nemișcată. Se prăbușește candelabrul dacă te mai agiți.

Iulia nu răspunse. Orice vorbă se topea în fața renașterii speranței de a trăi. De a duce la bun sfârșit o întâmplare care acum devenise viața ei. Doar gândul putea vorbi acum.

— O să-ți nasc un copil, doctore.

Chiar dacă ar fi strigat lumii întregi, Gabriel nu ar fi putu să o audă. Plonjase deja în apă și se îndreptase spre ușă. Își amintea foarte bine. Ușa masivă de lemn se deschidea spre exterior. Trebuia doar să o împingă puțin. După socotelile lui, viitura cea mare trecuse, iar apele Oltului nu puteau fi deasupra nivelului din peșteră. Avea toate șansele să mai elibereze din încărcătura de apă ce inundase încăperea. Ajuns lângă ușă, se mai ridică o dată deasupra pentru a respira, apoi se lăsă la fund. Dacă afară apa este mai mare, nu va putea să o deschidă, deci nu risca nimic. Apăsă clanța veche și împinse. Ușa nu se clinti, dar simți că deasupra sa se formase un mic curent de apă ce se strecura spre exterior. Poate este blocată de ceva. Putea fi o piatră căzută chiar în față. Se ridică din nou să respire și apoi reveni și se rezemă cu spatele în ușă iar picioarele le propti în lespezile de piatră ce formau podeau încăperii. A fost suficient ca ușa să se miște puțin, iar restul fu făcut de către apă. Odată cu ieșirea apei, în peșteră pătrunse lumina zilei. Gabriel mai avu timp să se agațe de tocul ușii pentru a nu fi și el aruncat dincolo de ziduri în apele Oltului. Așteptă până când curentul se domoli. Acum putea sta în picioare și apa îi venea doar până la brâu. Privi în jurul lui. O văzu pe Iulia care avea hainele încâlcite printre brațele candelabrului și dedesubt masa. Nu mai așteptă și se urcă pe masă. Nu avea cum să o descâlcească pe Iulia, dar se apucă și el de candelabru și se lăsă cu toată greutatea. Un trosnet puternic și o piatră se năpusti chiar peste capul lui. Apoi, nimic.