1  

Picătura

      Ieri seară m-am culcat cu gândul la dimineaţa următoare. Visam o dimineaţă însorită în care să-mi încep prima mea zi liberă. Astăzi nu mai sper nimic. O zi ploioasă. Picături de ploaie râd cu satisfacţie de dincolo de geam. Nu mi se pare. Au gură, ochi şi urechi. Chiar şi păr. Sigur pe partea superioară a capului. Dacă putem vorbi de cap acolo unde forma picăturii este rotundă. O privesc cu insistenţă. Cred că are un nume. O clipă de cădere şi zâmbetul ei dispreţuitor se va zdrobi pe geamul lunecos. Şi apoi se va desface. În două fire sau chiar mai multe. O fixez cu privirea. Din miile de picături am ales-o exact pe aceasta. Cu chip de om. Şi cu un zâmbet dispreţuitor.
- Tâmpitule, ţi-ai ales o zi liberă pe cinste. Exact când am hotărât să ies la plimbare. Mi-am luat suratele la braţ şi ne-am năpustit asupra pământului. Vrei să ştii ce credem noi despre pământ? O bilă rotundă. Nu chiar, uşor turtită. Şi plină de tâmpiţi. Aşa ca tine.
      Mă gândeam să-i răspund cu aceeaşi monedă. La urma urmei, orice picătură de ploaie poate fi tâmpită, darămite una care refuză să-şi încheie existenţa în linişte. Dar eu sunt o fiinţă raţională, educată. Am fost învăţat să vorbesc frumos. Să întorc şi celălalt obraz. Şi ce mi-ar mai fi plăcut să-i arunc din toată inima o înjurătură care să o pună la punct. Mă grăbesc să-i răspund. O fracţiune de secundă şi bărbia ei se va strivi pe geam. Un geam nemilos ca o ghilotină.
- Domnişoară sau doamnă, regret că nu pot să vă împărtăşesc părerea. Contrar aprecierii grosolane formulată la adresa pământului şi a fiinţelor care îl locuiesc, vă dezvălui că avem momente când suntem fericiţi dacă apăreţi. Sunteţi un dar ceresc.
- Opreşte-te din vorbă, tu ai ani înaintea ta, eu am doar câteva clipe. Parcă te cunosc. Te-am mai văzut cândva. Te cheamă cumva Ioan?
- Da, numele meu este Ioan.
- Am mai fost pe pământ. Demult, într-o viaţă anterioară. Şi atunci am întâlnit un Ioan. Poate erai tot tu.
- Poate.
      Pentru mine timpul nu există decât aşa cum l-au măsurat suflările mele de când m-am născut până în această zi nefericită. Dar o picătură de ploaie cade pe pământ, este absorbită cu aviditate de plante sau ape, sau chiar de oameni. Şi apoi plantele transpiră, apele se evaporă, oamenii plâng şi ea, picătura de ploaie, se ridică la cer, în raiul picăturilor de ploaie, iar Dumnezeul lor le întoarce la viaţă. Să-mi strice mie o zi liberă. Cred că şi noi ne trecem şi revenim. De ce să nu cred că, odată, cândva, am mai existat. Şi mă chema tot Ioan. Poate eram Ioan Botezătorul, iar picătura era lacrima Lui din ziua botezului.
      Dincolo de geam, în ochii unei picături de ploaie, îmi vedeam capul pe o tavă de argint. Iar picătura se ruga.


Категория: Проза

Все стихи автора: Craciunas Silviu poezii.online Picătura

Craciunas,gânduri

Дата публикации: 21 апреля 2024

Timp de citire: ~5 min.

Просмотры: 1344

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

Doar poemele - I

Culeg din litere boante
călărite prin facere,
îi spun maşinii
că eu sunt Omul,
rebus de semne,
noapte de funcţii,
ard amprentele,
inundă biţii,
matrice în matrice,
fereastră dreptunghiulară,
scuipă cu negru,
alungă lumina,
cuget sinusoidal,
mulţime de cifre
pierdute-n zerouri
curg prin tăblie,
unul simbolic,
stare supremă,
aprinde zvâcnirea albastră
de serviciu.

Doar poemele
se nasc în vecinătăţi
cu frontiere tremurânde
de dorul infinitului,
caută rime
în podul uitărilor
zăvorâte,
bat ritmul
în urmele strivite
de paşii dansului.
Ele, poemele,
aştern hârtia
sub vârfuri schiloade
de sentimente.

Еще ...

Bătrâni furați de zile

-Un ochi ca să privească cerul,
un zâmbet să-mi aștearnă seara,
din vise să-mi culeg misterul,
lăsați-mi vie primăvara!-

Amurgul stă să piară-n noapte,
pe străzi lumina prinde umbre,
visează flori să spună șoapte
şi stau bătrâni în sate sumbre.

Un colţ de cer în gând coboară,
din geamuri pier luciri de viață,
prin noapte umbre se strecoară
şi plâng bătrâni uitați în ceață.

Prin nouri luna stă să piară,
din cer o ploaie lin coboară,
se-așterne-un sunet de vioară
şi sunt bătrâni flămânzi în țară.

Mai joacă focul viu în tindă,
în beznă doruri stau umile,
tăcut, trecutu-i prins pe grindă
și pier bătrâni furați de zile.

Еще ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 16 Secretul caietului

Gabriel se ridică de pe divan și se îndreptă spre un colț mai ascuns al încăperii. Se întoarse cu o rochie nouă pe care o întinse Iuliei.

— Îmbracă această rochie, te rog.

După câteva minute lumânările noi din candelabru și focul împrospătat cu lemne uscate alungară întunericul. Gabriel înlătură pânza care atârna în spatele fotoliului și întreaga sală își găsi brusc imaginea într-o oglindă.

— Tu ai făcut asta? Ai adus rochia și oglinda? De ce?

Gabriel îi cuprinse umerii și îi ghidă pașii spre oglindă.

— Eu ar trebui să fiu oglinda ta, să fiu golul de voință pregătit să primească trăirile tale cele mai ascunse. Pe unele ar trebui să le risipesc pentru a nu se reîntoarce niciodată în viața ta, iar pe altele ți le-aș întoarce curățite de zgura fantasmelor redându-le frumusețea și curățenia.

— Nu pot.

— Atunci privește-te în oglindă. Fii propriul tău terapeut. Lasă holograma din fața ta să-ți asculte mărturisirea și eliberează-ți sufletul.

— În oglindă văd doar o străină.

— Nu privi cu ochii. Privește cu mintea. Caută în oglindă gânduri, nu forme. Caută-te pe tine așa cum ai dori să fii. Poți fi prietenul tău sau, dimpotrivă, dușmanul tău. Tu alegi.

— Dar cine sunt eu?

— Nu este important să afli cine ești dacă nu poți afla cine ai fost. Caută în mintea ta. Află cine ai fost.

— Eu nu trebuia să fiu.

— Nu alegem să ne naștem. Dar putem hotărî cum să trăim.

— Eu am hotărât deja. Trebuie să repar greșeala de a mă fi născut.

— Nimeni nu este vinovat pentru propria naștere. Ce știi tu despre nașterea ta?

— Tocmai, știu!

— Știi tu câtă pasiune au pus părinții tăi când te-au conceput?

— Iubirea lor a fost un fals. Scrie totul în caiet.

— Invoci mereu caietul pentru a te apăra de tine însăți. Dacă el încetează să mai existe? Memoria ta formidabilă este acum caietul. Și ea nu are cuvinte aruncate la întâmplare. Are dureri și bucurii, zâmbete și lacrimi. Deschide-l să-l putem citi. Trebuie să te cunoaștem pentru a te ajuta.

— Dar mă cunoști deja. Înainte de a fi tu oglinda mea sunt eu oglinda ta. Uită-te bine în ochii mei și recunoaște că de fapt vrei să te vindeci pe tine, nu pe mine. Eu sunt doar fluidul pe care-l folosești pentru a te regăsi. Trupul tău este bântuit. Acum ești doctorul, dar la fel de bine poți fi și copilul care a refuzat să se maturizeze de frica morții. Acel copil care poate trebuia să moară. Tu crezi că exiști? Ești un trup care caută un suflet de împrumut.

Doctorul Gabriel se retrase din spatele Iuliei și se îndreptă spre ușa de unde părea să răzbată un zgomot ușor. O deschise brusc și rămase încremenit. În fața lui, învelită în acea blană pe care și el o utilizase cândva, stătea Iulia. Trupul ei era ușor luminat de razele unei luni pline. Trecură câteva clipe fără ca ea să se miște. Gabriel reveni în încăpere lăsând liberă intrarea. Mai apucă să audă zgomotul pașilor care se pierdeau în tunelul ce ducea spre turnul roșu. Se întoarse în încăpere. Pe masă era caietul Iuliei. Curentul creat se revărsă ușor dar constant peste file chiar sub ochii lui Gabriel. Retina reținu cele două cuvinte de pe primul rând despărțite printr-un spațiu generos și le plasă în minte apoi răsări de pe pagina următoare un alt cuvânt care se plasă în memoria sa exact între cuvintele reținute, apoi o altă pagină adăugă și ea textului un nou cuvânt, iar succesiunea formată părea să aibă sens. Luă caietul de pe masă și îl puse sub haină. Inima îi bătea puternic. Descoperise secretul caietului.

Iulia închise ușa în urma ei.

— Cum ai ajuns aici?

— Nu am ajuns. Eram aici înainte de a ajunge voi.

— Deci știi.

— Știu. Crezi că poți fi ceea ce baronul a fost pentru femeia lui?

— M-ai împins într-un joc periculos. Nu aveam voie să fac asta.

— Dar nu va ști nimeni.

— Este suficient că știu eu. Pot să-mi pierd dreptul de a practica.

— Nu și dacă o scoți pe Iulia de aici și o iei în sat. Casa mea va fi casa voastră.

— Iulia este bolnavă. Nici nu știm cine este și din ce cauză a ajuns aici.

— Scrie în caiet, iar tu poți citi caietul. Doar tu poți să o salvezi.

— De ce crezi asta?

— Am văzut când l-ai ascuns ca pe o comoară.

— De ce vrei atât de mult să o salvezi pe Iulia?

— Cred că vei găsi motivul în caiet. Am deplina convingere că între noi există o legătură. Nu știu care este, dar am senzația că viețile noastre s-au mai intersectat.

— Are convingerea că are datoria să te salveze.

— Iar eu cred că deja m-a salvat.

— Nu înțeleg.

— Cu mulți ani în urmă, un grup de bărbați a vrut să mă violeze. Am fost lovită. Când m-am trezit, o altă fată era leșinată lângă mine. Fusese violată în locul meu. Mirosea a carne arsă.

— Ce ai făcut?

— Am fugit. Apoi m-am întors. Nu am mai găsit-o. Pe jos era doar crucea.

— Și te-ai automutilat arzându-te și tu cu crucea încinsă.

— Așa am crezut că mă pedepsesc pentru ce făcusem. Cred că, atunci, fata aceea era Iulia.

— Tu ai adus-o aici?

— De atunci am tot căutat-o. Am găsit-o în gara din Râmnicu Vâlcea. De fapt ea mă găsea mereu pe mine. Când am văzut-o, eram sigură că este ea. Am adus-o aici.

— Și noi, Iulia? Cu noi ce se întâmplă? Acea zi nu a însemnat nimic?

— Îmi pare rău, dar port în suflet nenorocirea acestei fete. Nu am dreptul să te iubesc dacă există cea mai mică șansă ca iubirea ta, chiar falsă, să o salveze din lumea întunecată în care a ajuns din cauza acelui viol și a schingiuirii la care a fost supusă.

— Deci eu nu sunt decât o marionetă.

— Am găsit caietul baronului și am plănuit acest plan. Nu ești o marionetă, ești un medicament. Nu ai jurat să-ți folosești mintea și trupul pentru a face bine oamenilor?

— Te vei întoarce în spital?

— Încă nu. Voi rămâne aici, în adăpost. Știi că a fost un cutremur?

Gabriel nu răspunse și se îndreptă spre tunel. Așadar va fi baronul Aaron von Pieler. La urma urmei acea umbră a lui, umbră care de atâtea ori îi acaparase întreaga conștiință, nu simțise că trupul lui căutător a găsit sălaș în sufletul baronului? Poate acesta era primul popas al trupului în drumul lui spre sufletul original. Prin întunericul culoarului își reaminti un nou citat din Jean-Jacques Rousseau:

Le monde réel a ses bornes, le monde imaginaire est infini;ne pouvant élargir l'un, rétrécissons l'autre;car c'est de leur seule différence que naissent toutes les peines qui nous rendent vraiment malheureux.[1]

Gabriel luă o hârtie de calc și copie cuvintele de pe prima pagină exact așa cum erau ele așezate. Apoi trecu la pagina următoare și continuă cu același procedeu. După parcurgerea a zece pagini din caiet, pe hârtia de calc cuvintele se înlănțuiră perfect în fraze iar frazele deveniră oglinda unei vieți. Viața Iuliei. Gabriel se stăpâni cu greu să nu citească această pagină. Continuă să aplice aceeaşi tehnică până la ultima pagină a caietului. Trecură câteva ore și în fața lui se găsea secretul teribil al unei femei care dorea să-i fie cunoscută istoria dar care părea a nu fi pregătită să împartă intimitatea trăirilor ei cu ceilalți. Pentru a fi sigur că nimeni și nimic nu i-ar fi întrerupt această incursiune în trecutul vieții unui om, venise la casa Iuliei de la marginea satului.

Eu nu am învățat să vorbesc la fel ca ceilalți copii. Primul cuvânt pe care l-am spus nu a fost cuvântul „mamă”. De fapt nici nu știusem dacă am mamă. Cu atât mai puţin tată. Erau doar bunicii. Ei vorbeau despre mama mea dar niciodată despre tatăl meu. Uneori venea în vizită o femeie care stătea foarte puțin și se juca cu mine. Mă privea stăruitor, îmi zâmbea dar zâmbetul ei era trist. Nu putea fi mama mea cu toate că era fiica bunicilor mei. La fiecare vizită această femeie tot încerca să mă facă să vorbesc. Spunea cu insistență cuvinte simple mișcându-și buzele cât se poate de încet. Tocmai împlinisem trei ani. Bunicul meu se apropiase și se așezase lângă noi.

  • Nu o mai chinui și nu te mai chinui nici pe tine. Vezi bine că este mută.
  • Dar doctorii spun că nu are nimic.
  • Măcar de ar fi întreagă la minte, nu ca maică-sa.

Atunci am vorbit pentru prima dată. Și nu am spus un cuvânt. Am vorbit așa cum vorbesc oamenii mari. Zile de-a rândul le ascultasem spusele și-mi făcusem din cuvinte jucării. Apoi, când întunericul nopții mă speria de moarte, luam cuvintele și mă jucam cu ele încercând să-mi înving frica. Ele erau zânele mele bune care mă scăpau de întunericul ce încerca să-mi cuprindă mintea. De când mă știu am vorbit. Dar am vorbit doar pentru mine, pentru salvarea mea din ghearele demonilor care uneori mă încercau.

— Nu sunt mută! Ce înseamnă „întreg la minte“?

Bucuria întregii familii a fost așa de mare încât nimeni nu s-a mai sinchisit să-mi răspundă la acea întrebare atât de simplă. Mătușa mea a plecat cu zâmbetul pe buze, sărutându-mă și îmbrățișându-mă de zeci de ori. Nimeni însă nu se întrebase cum de un copil așa de mic era capabil să vorbească coerent în loc să silabisească cuvinte. Ei nu știau că tot ce spuneau se așeza în mintea mea pentru vecie. Apoi, într-o zi de primăvară, în mijlocul săptămânii, am fost îmbrăcată frumos și obligată să nu mai ies afară pentru a nu-mi murdări hainele. În bucătărie mirosea frumos a sărbătoare.

— Azi vine mama ta.

— Dar eu nu am mamă. Am doar o mătușă.

— Toți copiii au mamă. Numai că mama ta a fost foarte bolnavă.

— Și acum este sănătoasă? Pot să am și eu o mamă?

Se lăsă un moment prelung de tăcere, apoi bunicul mă luă în brațe și mă urcă pe masă. Eram acum mai înaltă decât el și m-a privit de parcă eu aș fi fost cea mai importantă persoană din lume.

— Fata mea dragă, mama ta este bine, dar tu ești mare și deșteaptă. Va trebui să ai grijă să nu se mai îmbolnăvească niciodată.

— Să-i aduc aminte să-și ia pastilele așa cum faci tu cu bunica?

— Da, fata mea. Și să-i zâmbești mereu. Și mai ales să nu ieși din cuvântul ei.

Așteptarea era lungă dar și palpitantă. Îmi doream să o văd în fața mea dar în acelaşi timp eram cuprinsă de extazul așteptării. Atunci mi-am reamintit vorbele bunicului din urmă cu câteva săptămâni.

  • Măcar de ar fi întreagă la minte, nu ca maică-sa.

Acum voi ști ce înseamnă acest lucru. O mașină opri la poarta noastră și bunicii mă luară aproape pe sus în curte. Din mașină coborî o femeie. Era mătușa mea. Apoi altă femeie. Curios, era tot mătușa mea dar îmbrăcată cu alte haine. Aveam în față două femei identice. Pe măsură ce se apropiau am putut să observ că una dintre ele semăna cu ceea ce înțelegeam eu prin om bolnav. Așadar ea era mama mea. Dar de ce seamănă așa de mult cu mătușa mea? Încet, încet toate întrebările mele au primit răspuns. Mătușa mea și mama mea erau surori gemene. Ce poate fi mai frumos decât două surori gemene? Eram chiar necăjită că nu am și eu o soră geamănă. Așa gândeam atunci. Nu am înțeles de ce mătușa nu părea să o iubească pe mama mea. Și nici pe mine nu mă mai iubea. Înainte venea să mă îmbrățișeze. Acum a privit spre curte așteptând ca sora ei să intre, să vadă cum mă îmbrățișează. În timp ce aveam parte de prima îmbrățișare a mamei mele eu o priveam pe ea. Și ea mă privea pe mine. Niciun semn, niciun zâmbet. Doar o imensă îngrijorare puteam citi în ochii ei. Apoi se urcă în mașină și de atunci nu am mai văzut-o multă vreme.

Cât am mâncat, nu am reușit să deslușesc pe fața mamei mele nicio urmă de zâmbet. Nu m-a întrebat nimic. Mă privea din când în când și părea mulțumită că este acasă. După acea îmbrățișare din curte aproape că nu mai existam. Înainte de a termina masa se ridică brusc.

  • Care este camera mea?
  • Dormi cu mine, mămică.

Părea că mama nu mă auzise, iar bunica se ridică repede și trecând pe lângă mine îmi spuse:

— Mai ai puțină răbdare, puiul meu.

Apoi o ajută pe mama să se ridice de la masă.

— Vino cu mine, fata mea.

Am privit în urma lor. Știam că bunica mea este bolnavă, știam și că mama mea este bolnavă, iar acum știam cum merg oamenii bolnavi. Am crezut că voi plânge. Chiar am simțit două lacrimi atârnate în gene, dar apoi am început să mă joc cu cuvintele. Și m-am jucat până când lacrimile au început să se rostogolească peste buzele mele care zâmbeau. Plecată în universul meu plin de cuvinte nu am mai auzit ce încerca bunicul meu să-mi spună. Simțeam doar mâinile lui calde care îmi cuprinseseră obrajii obligându-mă să revin aici în lumea lui. După un timp m-am liniștit. La timp. Bunica tocmai se întorsese. Știam că am făcut ceva ce nu făcusem niciodată, ceva ce-l speriase pe bunicul meu. Dar el tăcea. Nu a spus nimic bunicii. Nu știu dacă mă apăra pe mine sau o apăra pe ea. După câteva luni în care o văzusem pe mama mea de puține ori, fără a mă apropia prea mult de ea, într-o dimineață, am aflat că bunica murise în somn. Au început să ne viziteze vecinii din sat. Atunci speram să vină și mătușa mea. Voiam să o rog să mă ia cu ea. Doar că eu împreună cu mama mea am fost duse într-un sat din apropiere și nu am fost la înmormântarea bunicii. Eram în fața ei.

— De ce nu vrei să fii mama mea?

— Tu ești Iulia? Tu ești fata mea?

— Da, mamă. Eu sunt Iulia. Eu sunt fata ta.

— Atunci de ce te-au ascuns de mine? De ce nu ai supt de la pieptul meu?

— Dar acum sunt aici cu tine.

— Mi-au furat fata. De ce mi-au furat fata? Sora mea mi-a furat fata.

Începuse să țipe. Au venit și au luat-o de lângă mine. Din nou am simțit cele două lacrimi care atârnau în ochii mei și din nou am început acel joc cu cuvintele furate din gura oamenilor. Le repetam, fraze întregi, apoi le retezam și le reașezam. Certurile deveneau glume, înjurăturile se transformau în rugăciuni. Mintea mea era plină de viață, dar pe obraji curgeau lacrimi care se pierdeau printre râsete zgomotoase. Iar bunicul nu mai era lângă mine pentru a mă readuce în lumea lui, o lume pe care o iubeam atât de mult.

Au mai trecut doi ani. Începusem să mă obișnuiesc cu vorbele mamei, chiar dacă uneori păreau lipsite de sens, iar mama sfârșise prin a mă accepta. Eram fata ei. Cea mai fericită zi din viața mea nu a fost prima aniversare de care mi-amintesc, ci prima noapte când a dormit alături de mine. Am stat trează să fiu sigură că nu mă părăsește. Somnul încercase de mai multe ori să mă doboare dar eu l-am alungat cu jocul meu. Am luat din dulăpiorul minții o frântură dintr-o discuție pe care am auzit-o din spatele gardului când două femei trecuseră prin fața casei.

— Săraca fată. Cine i-o fi tată?

— Știm tot ce mișcă în satul ăsta, cum de nu am putut afla cu cine s-a culcat nebuna?

— În niciun caz nu e de pe aici. Cine ar fi fost atât de prost să se încurce cu ea?

— Dacă nu e de aici, atunci cine poate fi?

— Până a rămas grea, în casa lor a fost doar un singur străin.

— Nu vorbi! Bărbatul soră-sii?

— Chiar el! Doar el putea să se culce cu ea.

  • Nu cred.
  • Daʼ, ce? Trebuia să știe cu cine se culcă. Greu le deosebeam una de alta. Iar noaptea mâțele arată la fel.
  • Poate nici nu știa că are o soră.

Am separat cuvintele și am început jocul. Acum cele două vorbeau în capul meu așa cum hotărâsem eu.

— Fată săracă, fată fără tată!

— Stă în satul ăsta de nebuni când tatăl ei este un străin.

— Un străin, dar este soțul surorii ei.

— Nu vorbi. Ești nebună. Ar ști cu cine s-a culcat.

— Noaptea mâțele arată la fel.

Nu eram prea mulțumită de construcția mea, eram gata să o iau de la capăt dar cuvintele începuseră să se rotească atât de repede încât chiar dacă le vizualizam nu reușeam să le mai prind înțelesul. Am adormit ca un covrig înfipt în pieptul mamei.

Ziua era bine înaintată când am deschis ochii. Am vrut să sar din pat așa cum făceam de obicei dar căldura din spatele meu mă țintuise locului. Am întors cu frică capul să mă conving. Mama era acolo, încolăcită în jurul meu, aproape  ţinându-şi  răsuflarea să nu mă trezească. I-am întâlnit privirea iubitoare și atunci am văzut pentru prima oară ce frumos zâmbește. Apoi au început lecțiile de franceză pe benzi desenate. Eram în al nouălea cer. Începusem școala. Ar fi trebuit să fiu fericită că sunt în sfârșit lăsată să mă joc cu copiii de vârsta mea, dar eu eram nerăbdătoare să mă întorc acasă. Pentru mine, fiecare zi alături de mama mea era și o zi din trecut pe care o refăceam adăugând și chipul ei printre amintirile mele. Practic îmi reconstruiam viața. Am învățat repede să citesc, mult prea repede. Eram mereu dojenită că nu respectam metoda învățătoarei de a vedea întâi literele, apoi silabele și abia la urmă cuvântul. Ei nu știau că așa cum pentru ceilalți copii jucăriile erau izvoarele imaginației lor, pentru mine singurele jucării au fost cuvintele. Dar mai aveam un motiv să fug de școală. Copiii mă priveau ciudat și îmi aruncau vorbe de neacceptat despre mama mea și despre un tată pe care nu îl aveam.

— Iulia, cum se numește tatăl tău? Dar maică-ta? Fecioara Maria?

— Nu vezi că miroase a flori? E fata din flori.

— Știi cum se fac copiii?

Nu mă supărau atât răutățile băieților cât reacția fetelor care chicoteau și repetau fără rușine spusele lor. Și atunci mă întorceam plângând și juram că nu o să mă mai întorc acolo printre copiii pe care de altfel aș fi vrut să-i iubesc și să mă iubească. Atunci nu știusem că făcusem prima mare greșeală din viața mea. Dacă aș fi închis doar în sufletul meu toate lacrimile eu și mama am fi rămas pentru totdeauna în casa bunicului și nu l-aș fi întâlnit niciodată pe tatăl meu. Nu aș fi lăsat-o orfană și pe sora mea. Mi-amintesc acea zi ca și cum ar fi fost ieri.

— Iulia, ai vrea să ne mutăm la oraș?

— De tot?

— Da. De tot. Ai merge la o altă școală unde copiii nu sunt răi ca aici.

— Acolo sunt și alți copii care nu au tată?

  • Peste tot sunt copii care nu au tată. Doar că aici oamenii sunt răi.

Bunicul stătea în pragul ușii încercând să o încurajeze pe mama în demersul ei.

— Vom vinde casa, iar eu mă voi muta la sora mea, în casa părintească.

— Nu, mamă. Îl luăm și pe bunicuʼ la oraș. Nu plec fără el.

— Așa este. Bunicul va veni cu noi.

Discuția s-a oprit aici, apoi după un timp mama a lipsit câteva zile. Când s-a întors am văzut cum vorbește în șoaptă cu bunicuʼ. M-am strecurat aproape de ei.

— Am luat apartamentul.

— Ai vorbit și cu el?

— Nu. Încă nu-i spunem.

— De ce tocmai lângă ei? Într-o zi fetele se vor întâlni.

— Seamănă atât de mult.

— Normal, au același tată.

— Cum ai putut să faci așa ceva, fata mea?

— Voi regreta toată viața, dar răul e făcut și Iulia nu are nicio vină.

— Măcar să-i fi dat alt nume.

— Am jurat cu sora mea că dacă vom avea fete le vom pune același nume.

— Și el nici nu știe că mai are un copil.

Am memorat fiecare cuvânt. Acum știam că am și eu un tată dar și că nașterea mea a produs o nenorocire pentru cei pe care îi iubeam. Am urcat în podul casei. Eram destul de mare să înțeleg cum am venit pe lume. Printr-o înșelăciune făcută de o femeie care, cel puțin atunci și chiar mai târziu, nu era întreagă la minte. Îmi veniră din nou în minte cuvintele acelor femei.

— Daʼ, ce? Trebuia să știe. Greu le deosebeam una de alta. Iar noaptea mâțele arată la fel.

Câteva păsări, speriate, se repeziseră în zbor spre fereastra ce dădea spre stradă. Le luasem urma. Cât era de simplu! Întindeai aripile și zburai. Și eu eram o pasăre. O pasăre cu inima frântă. Nu mâinile erau aripile mele. Aveam aripi în inimă. Le simțeam cum bat. Din ce în ce mai repede. Încă un pas și-mi voi lua zborul. Voi zbura cu inima umplându-mi sufletul de fericire.

  • Bunico, privește-mă cum plutesc. Bunico, vreau să vin la tine.

Țipetele din stradă mă smulseseră din visare când atârnam pe pervazul ferestrei. Brusc am văzut pământul care se căsca sub mine amenințător. Am închis ochii să nu mai văd nimic, dar în locul beznei așteptate se făcu lumină în mintea mea și în acea lumină am văzut chipul bunicului meu.

— Iartă-mă, bunico. Mai stau aici, nu vreau ca bunicuʼ să plângă.

Două brațe puternice m-au tras înapoi. După două zile, cu obrajii în lacrimi, mă despărțeam de bunicul meu. Nu l-am mai văzut.

Camera mea dădea spre stradă, chiar deasupra porții de intrare în casa unde noi ocupam un mic apartament la primul etaj. Pândeam scârțâitul porții atunci când ea se deschidea în întregime pentru a lăsa să iasă sau să intre o mașină în curte. Atunci priveam în oglinda de la marginea trotuarului și pentru câteva secunde vedeam siluetele mici ale vecinilor mei. Nu aveam voie să ies din casă. Mama începuse să se închidă în camera ei și uneori nu o vedeam decât când mâncam. Era tot mai slăbită și abătută. Pe față i se întipărise o dâră adâncă pe care nimic nu o putea alunga. Am crezut că așa îmbătrâneşte omul și că alături vor mai apărea și alte cute, așa cum era fața bunicului și a bunicii. Tot privind acea încrețitură mi se părea că obrazul meu o copiază. Am privit în oglindă. Era acolo, brăzda fața din colțul gurii până aproape de ochi. Încercam să-mi netezesc pielea cu mâna dar ea revenea fără încetare.

— Mamă, suntem bolnave?

— Ce-ți veni? răspunse ea fără măcar a mă privi.

La puțin timp după ce ne mutasem la oraș mama devenise din nou o străină pentru mine sau, mai degrabă, eu nu mai eram fata ei. Veneam și o rugam să citim în franceză benzile desenate pe care le luaserăm cu noi. Îmi dădea mereu același răspuns. La început politicos, apoi tot mai răspicate și rece.

— Nu pot. Mă doare capul.

— Mamă, nu iei prea multe pastile? întrebam eu gândindu-mă la ceea ce îl auzisem pe bunicul meu spunându-i de multe ori. „Pastilele astea te pot înnebuni!” insista el ori de câte ori mama nu se simțea bine.

— Ce știi tu? Mergi și citește singură.

După un timp am început să-i fur din pastile. Printre cărțile aduse de la bunicuʼ am găsit o carte în franceză pe care mi-am însușit-o imediat. Era despre educație. Dacă nu are cine să mă învețe, mă voi educa singură citind această carte. Așa am început să citesc cartea lui Jean-Jacques Rousseau, Emile. Trăiam fiecare pagină reinventându-mi copilăria la țară. Emile era prietenul meu. În timp ce citeam începusem să ronțăi din pastilele luate de la mama. Într-o zi eram ca de obicei amândouă la masă. În tăcerea deplină cu care ne însoțeam mâncarea, mama avea obiceiul ca brusc să râdă sau dimpotrivă să plângă. Așteptam să se întâmple acest lucru din moment în moment. Dar brusc, fără să vreau, m-am trezit eu făcând acest lucru. Nu știam dacă îndrăznisem să o imit pe mama sau pur și simplu era propria mea trăire. Mi-am revenit foarte repede și am privit speriată spre ea. S-a oprit din mâncat, m-a privit mirată, apoi fața ei s-a luminat brusc. A început și ea să râdă din tot sufletul.

— Acum știu. Ești fata mea. Nu te-au furat.

Apoi a căzut într-un plâns sfâșietor. Continua din ce în ce mai slab să spună:

— Of, Doamne! E fata mea. De ce te-ai născut? Nu trebuia, Doamne!

Am plecat fără măcar să-mi fie milă de ea. Cum putea să-mi fie milă de o mamă care își urăşte fiica? Și eu puteam să urăsc.

— Mamă nici nu știi cât de mult pot să urăsc ziua în care m-ai făcut. Cu cine m-ai făcut mamă? De ce l-ai înșelat pe Dumnezeu? De ce ai furat bărbatul surorii tale?

Răcneam și râdeam. Alături, mama plângea întinsă pe jos și bătea cu pumnii în podea. M-am așezat peste ea și am început și eu să lovesc cu pumnii. Eu o loveam pe ea. Îmi loveam mama cu toată puterea. Nu am auzit când ușa s-a deschis. Am simțit doar că sunt luată pe sus și imobilizată de două brațe extrem de puternice. Lacrimile îmi umpluseră ochii și de furie nu eram capabilă să văd nimic în fața mea, dar simțeam că mă strâng mâinile unui bărbat.

— Ce caută fata asta la sora ta?

— Este fata ei, îi răspunse o voce care îmi părea cunoscută.

Bărbatul îmi răsfiră părul căzut pe față. Eu zăceam întinsă pe canapea refuzând să deschid ochii. Îmi era rușine și frică de ceea ce făcusem.

— Dar seamănă cu Iulia. Cu fata noastră. Cum este posibil.

— Așa este. Seamănă cu Iulia pentru că este și fiica ta.

Acum am recunoscut vocea mătușii mele, sora geamănă a mamei. Un zgomot puternic și măsuța din cameră fu zdrobită.

— Cum ați putut să-mi faceți asta? Nu vezi? E nebună ca maică-sa. Aflu acum că am un copil nebun. Ea nu trebuia să aibă copii.

Dintr-o dată m-am revăzut în podul casei, pe pervazul ferestrei, gata să sar. M-am ridicat brusc și am țipat.

  • Nu, mamă! Eu n-am nicio vină! am țipat eu chiar în momentul când mama se pregătea să se arunce pe geam. Mătușa mea s-a repezit și a tras-o în cameră. Bărbatul, cel care era tatăl meu, nu făcuse niciun gest să o oprească. Se întoarse spre uşă fără să mă privească. Se opri o clipă. Speram să se întoarcă măcar pentru o clipă. Să-i văd fața. Aș fi putut să-l așez și pe el printre oamenii pe care îi strecurasem în atât de multele mele copilării rescrise în mintea mea. Și atunci, copilăria mea, viața mea, ar fi fost completă. Dar el nu s-a întors.

— Să fie clar. Iulia nu va ști niciodată că are o soră!

Așadar aveam o soră. O soră care era la doi pași de mine, chiar în apartamentul de vizavi. O soră cu același nume ca mine. O soră pe care nu am voie să o cunosc. Eu și mama mea, două ființe nebune. Cine ar dori să primească așa, dintr-o dată, în propria casă două nebune? Mătușa a chemat un medic. Am fost și eu consultată. De ce nu? Nebunia este molipsitoare. Mătușa găsise pastilele mamei în camera mea și îi spusese doctorului. Nu am auzit tot ce au vorbit dar se pare că acele pastile erau la originea nebuniei mele.

— Poartă germenii bolii, mintea ei este într-un echilibru fragil și chiar dacă acum manifestările se datorează pastilelor, este posibil ca orice supărare să-i zdruncine sănătatea.

Câtă nedreptate, Doamne. Mă retrăsesem și mai mult în mine deși mama părea să-și mai fi revenit. Îmi zâmbea, dar acea cută continua să existe. Și o mai puteam observa uneori și pe obrazul meu cu toate că nu mai ronțăiam pastilele ei. Cred că se simțea mai bine pentru că în sfârșit secretul celor două surori fusese destăinuit. Fără măcar să fi insinuat ceva, într-o zi mi-a făcut o mărturisire.

— Sora ta este mai tânără decât tine.

A așteptat să spun ceva. Dar eu continuam să învârt fără rost lingura în farfurie.

— Au venit la noi. Mătușa ta și soțul ei. Tocmai se căsătoriseră. El nu știa că soția lui are o soră geamănă. M-au ascuns de frică să nu-i fac de rușine. M-am supărat. Am avut o criză. Când a venit mătușa ta să-mi aducă mâncare i-am dat un somnifer. În acea noapte i-am luat locul. Așa te-ai născut tu.

M-am ridicat și am plecat fără să scot o vorbă. Am auzit cum mama plângea. Eram destul de mare să înțeleg ce este o femeie. Inima îmi spunea să mă întorc. Să o mângâi și să-i spun că nu era doar vina ei. Că de fapt ei au împins-o la acest gest de frondă față de soarta pentru care nu era vinovată. Dar nu m-am întors. Cu fiecare pas care mă conducea spre ușă prăpastia dintre noi creștea. De ce oare există în oameni această încăpățânare care te paralizează și nu te lasă să-ți sincronizezi gândurile cu faptele. Atunci aș fi putut să-mi reîntâlnesc mama, iar mama ar fi putut, poate, să-și privească sufletul curățat de apăsarea acelei greșeli de neiertat. Stăteam nemișcată cu fața la geam. Simțeam acel gând de întoarcere, acea vorbă de mângâiere care ar fi luminat totul, dar corpul refuza să se ridice. Eram pierdută în fața geamului. Priveam afară, dar vedeam doar în mine. Mă vedeam ca pe o trestie în bătaia vântului. Când îndoită până la pământ, cuprinsă de toată tristețea lumii, când dreaptă și pătrunsă de beția înălțimii la care tânjea sufletul. Eram sigură că am nevoie de o ființă curată lângă mine, o ființă nepătată de viciile lumești care îți umple conștiința de noroi. Ar fi trebuit să fie mama mea, dar mama nu era decât o umbră care fie te acoperea cu prea multă dragoste fie te târa în abisul disperării. Ar fi trebuit să fie tatăl meu. Care tată? Era lângă mine, dar nici nu m-a privit. Nu i-am văzut măcar pentru o clipă fața ca să pot să-i așez chipul pe un piedestal de prea multă vreme gol. Mătușa mea părea cea mai rațională dintre toți. A avut puterea să ierte și să-și continue viața cu acest secret îngrozitor care o urmărise zi de zi. Venea să mă vadă. Nu prea des. Îi simțeam supărarea, dar simțeam că nu pe mine este supărată. Cred că era supărată pe viață în general. Era supărată pentru că avea de ocrotit două ființe față de care trebuia să se prefacă mimând un zâmbet furat din amintiri mai vechi. Iulia, adică eu, și Iulia ei. Poate pe Iulia ei reușea să o convingă, dar eu receptam fiecare zâmbet și fiecare vorbă liniștitoare ca pe un pumnal în inimă. Cât despre bunicul meu, el plecase acolo unde nimic din lumea de aici nu poate pătrunde. I-am mai văzut o singură dată trupul înainte de a fi dat pământului. La ce bun un trup care nu privește lumea, nu pipăie, nu miroase, nu râde și nu plânge? Acel trup nu era bunicul meu. Era un străin. Doar un străin mă putea ignora când eu îl imploram din priviri să-mi mai cuprindă odată obrajii în mâini și să alunge cu căldura lor acea zvâcnire ce nu înceta să-mi otrăvească viața. Începusem să-mi construiesc două universuri paralele. Unul îngust, întunecat, închistat în amintiri și trăiri care mă sufocau zilnic și altul nemărginit, îmbietor, care se deschidea doar pentru mine chiar dincolo de geamul camerei mele. Doar că acolo, în lumea de dincolo de fereastră, eram singură. Mult prea singură pentru ca cerul pe care erau pictate toate minunățiile posibile în culori atât de atrăgătoare să poată pătrunde în sufletul meu. Aveam nevoie de un zâmbet adevărat, de o privire curată și lumea de lângă mine era prea aproape pentru a nu observa că totul era fals, înșelător. Din când în când poarta mare scârțâia obosită și câte o mașină pleca din curte. Șoferul oprea mașina. O închidea și privea în oglindă. El căuta în oglindă ceva palpabil, fluxul mașinilor de pe stradă. El își ocrotea viața. Eu priveam oglinda ca pe o poartă spre o lume în care aș fi dorit să mă pierd. Chiar dacă aș fi fost zdrobită. Un nou scârțâit. Am părăsit cerul larg și mi-am ațintit privirea spre acea bucată rotundă care întorcea spre ochii mei o lume minusculă dar atât de misterioasă. Fiecare om poartă în el un univers plin de alte universuri ale altor oameni. De ce refuză ei să facă parte și din universul meu? De ce trebuie să mă întâlnesc doar cu vise și cu nori, nu și cu suflete asemeni sufletului meu? Am devenit mai atentă. Părea că și oglinda mă trădase. Omulețul care cobora din mașină nu era la locul lui, în sclipirea oglinzii. Pe luciul ei era un chip, nu minuscul, ci unul grotesc mărit și care părea mult prea aproape de mine. Oglinda îl deforma bătându-și joc de trăsăturile feței, dar tot am putut prinde un zâmbet așa cum nu mai văzusem de multă vreme. Apoi imaginea dispăru. Am realizat rapid că oglinda aceea se hotărâse să-mi ofere o nouă șansă. Aceea de a mă vedea cu sora mea, aflată chiar lângă mine. Am început să bat cu pumnul în perete. Ochii priveau cu nesaț și iată că zâmbetul acela a reapărut aruncând pustiul din universul meu. Ore întregi, zile de-a rândul, am trăit și eu și ea în acea oglindă. Eram din nou fericită. Mama se făcuse mai bine și începusem să citim din nou. De această dată din Emile. Nu mai voiam acele benzi desenate. Deseori îmi stătea pe buze să-i spun mamei.

— Mamă, vrei să-i dăm surorii mele benzile desenate? Să învețe și ea limba franceză?

Dar în minte încă îmi stăruia acea decizie fermă a tatălui meu, acele cuvinte care îmi tăiaseră orice drum spre un suflet curat, un sânge înrudit cu sângele meu.

— Să fie clar. Iulia nu va ști niciodată că are o soră!

Ea nu va ști că are o soră dar eu știu, iar ea a început să mă iubească ca pe o bună prietenă. Puteam să mă mulțumesc și cu atât. Așadar nu spuneam nimic ca nu cumva zâmbetul ei să dispară din oglindă. Dar pentru mine bucuriile aveau picioare scurte. Chipul blând al surorii mele dispăru brusc și toată oglinda fu inundată de privirea mânioasă a bărbatului. Au urmat strigăte puternice în apartamentul de alături, uși trântite și apoi o mână repuse oglinda de la marginea trotuarului în poziția ei inițială, redându-i menirea. Câteva zile mătușa nu ne-a mai vizitat. Apoi poarta de jos scârțâi din nou și l-am văzut în oglindă pe tatăl meu. Mașina era plină de bagaje. Am înțeles atunci că nu o voi mai vedea pe sora mea. Aveam să aflu mai târziu că o duseseră la țară, la bunicii din partea tatălui. În fiecare săptămână plecau să o viziteze. Tatăl meu și mătușa mea păreau ca doi străini care ar fi zburat fiecare în lumea lui dacă o frânghie nevăzută nu i-ar fi ținut legați unul de altul. În viața lor tihnită mă strecurasem fără voia mea eu, fata care nu trebuia să se nască. Zile întregi am plâns pierdută de orice dorințe, aproape că nu reacționam la nimic din ceea ce se întâmpla în jurul meu.

Mama mă ademenea cu cartea lui Rousseau. Mătușa venea tot mai des și petrecea ore întregi cu mine. Mi-a adus și fotografii cu sora mea. Dar pentru mine, fiecare zâmbet fericit din poză se revărsa în suflet ca un coșmar. Eram cauza care va transforma acel zâmbet în lacrimi. Și sora mea mă va urî.

— Haide, Iulia! Ești atât de frumoasă când zâmbești. Plânsul nu ajută.

— Nici adevărul nu ajută, răspundeam eu ferm convinsă de inutilitatea existenței mele.

— Timpul vindecă dacă recunoaștem adevărul. Ești un copil. Va începe școala. Vei avea prieteni noi. Timpul lucrează pentru tine.

— Dar tu, mătușă? Cum vei trăi departe de fata ta? Cum vei îndura privirile soțului tău? Cum îți vei putea iubi sora?

  • Pe sora mea mi-a dat-o Dumnezeu și o iubesc așa cum este. Fiecare om are o inimă mare care nu se găsește în corp ci în minte. Acolo am loc pentru mai multă iubire decât poți tu să-ți închipui. Pe soțul meu singură mi l-am ales, cu bune și cu re Am jurat să-l iubesc și-l voi iubi chiar și când mă va zdrobi cu reproșurile lui, iar pe tine și pe fata mea vă voi iubi pentru că viața a fost darnică și a permis să vă nașteți.

— Să mă nasc printr-o minciună.

— A fost voia sorții. Acolo unde soarta a luat, tot acolo a dat și un sâmbure de speranță. Tu ești speranța mamei tale chiar dacă a trebuit să mintă pentru a te avea.

Așa au trecut câteva săptămâni. Între durere și compasiune. Apoi păruse că soarele se ivise ușor în acest univers îngust în care eram nevoită să trăiesc atunci când privirile mele nu alergau pe cerul nemărginit. Pe ușă a intrat tata. Pe mama a ignorat-o. S-a apropiat de mine. În spatele lui mătușa era doar un zâmbet. Fericirea îi inundase chipul.

— Iulia! El este tatăl tău.

Am ridicat privirea. Știam că există și am încercat de atâtea ori să-l desenez în mintea mea. Arăta în fel și chip dar nimic nu putea fi atât de măreț ca ceea ce aveam acum în fața ochilor. Tatăl meu nu putea să semene cu nimeni, doar pentru simplu motiv că era tatăl meu.

— Pe mama ta nu o voi ierta niciodată, dar tu nu ai nicio vină. Te rog doar să-mi dai timp.

Dobândisem o jumătate de tată și un car de speranțe.

— O să mergem să-i spunem Iuliei că are o soră. Va veni înapoi.

Alte vorbe, altă lume care se deschidea luminoasă chiar la picioarele mele. Apoi au plecat. Au plecat toți trei. Trebuiau să-i spună surorii mele cum s-au întâmplat lucrurile. Oare va fi ea suficient de puternică să suporte o astfel de istorie care va năvăli ca un taifun în viața ei? A trecut ziua aceea și noaptea care a urmat și ziua de după și încă o noapte. Și timpul nu aducea decât îndoieli și neliniște. Speranța, bucuria aproape nu mai respirau în trupul meu. Ar fi trebuit să se întoarcă. Mama, mătușa mea, tatăl meu și ea, sora mea mai mică, Iulia. Soneria rupse liniștea apăsătoare și amenințătoare ce-mi inundase mintea. Mama nu suna. Nu avea nevoie să sune. Am deschis ușa.

Nu există cuvinte. Ochii nu mai văd, mintea nu mai receptează, trupul nu mai ascultă. Pur și simplu se lasă modelat de ceilalți. Acei ceilalți care te sprijină doar atât cât să nu te zdrobești când vei atinge pământul.

— Dragă fată, ne pare tare rău pentru tine. V-a trebui să te ducem la o casă de copii. Un accident nefericit de mașină.

— Sunt ceva probleme, adăugă un bărbat în alb. Poate ar fi bine la o instituție specială. Are probleme de comportament.

Nu am putut nici să plâng. Poate mă gândeam la mine, dar poate mă gândeam la sora mea atunci când am răcnit din toate puterile.

— Și ceilalți?

— Care ceilalți? A, ceilalți doi care au luat-o pe mama ta în mașină. Și ei au murit.

— Nu se poate. Era tatăl meu!

— Care tată, scumpo? Ascultă-ne bine. Tu nu ai tată. Scrie în acte. Nu mai ai pe nimeni.

Abia atunci am început să plâng. M-am lăsat dusă de acești străini. Pe tot drumul, am repetat spre nedumerirea lor.

— Iulia! Scumpa mea soră! Dacă eu nu mă nășteam, tu nu rămâneai orfană. Iartă-mă! Te voi ocroti cu viața mea.

 

[1] Lumea reală are frontierele ei, cea imaginară e infinită; neputând să o lărgim pe prima, să o restrângem  pe cealaltă; căci doar  din singura lor  diferență  se nasc toate durerile care ne fac cu adevărat nefericiți.

Еще ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 2. Trecut și prezent

 

2. Trecut și prezent

 

    Căldura din sobă stăpânea micul studio amplasat la capătul clădirii care adăpostea bucătăria și câteva cabinete medicale. Gabriel nici nu-și putea dori un confort mai mare aici, într-un colț uitat de lume. A ales izolarea după vacarmul care îl obosise atât de mult în cei șase ani petrecuți într-o capitală din care nu reușise să-și însușească decât neajunsurile care te agasau la tot pasul. Se întinse pe pat și ochii fixară cu intensitate formele geometrice imprimate pe fața de pernă. Era un verde închis întretăiat de linii albe ce formau triunghiuri regulate. Prea regulate pentru ca mintea să poată să le distingă între ele. Se concentră și privirea se lipi de spațiul închis într-un triunghi. Un verde crud îi invadă ochii în timp ce mintea lui percepea o adiere ușoară de vânt printre firicelele de iarbă cuprinse de un dans languros. Corpul se supuse în totalitate simțurilor și comandă picioarelor un drum spre acea insulă verde, triunghiulară, ce arunca în cenușiul înconjurător o stare îmbietoare de paradis. Un copil alerga dinspre marginea satului spre primele case. Vorbele sale zburau strecurate printre hohotele de plâns.

— Loiza! Loiza!

Loiza zăcea în mijlocul izlazului întinsă pe o parte. Ochii negri erau larg deschiși în capul ce încerca spasmodic să prindă înălțime. Picioarele băteau aerul în timp ce întregul corp tremura sub starea generată de fulgerul care o străpunsese cu toată puterea. Alerga fără încetare zguduit de bătăile inimii ce nu-l mai ascultau. Oamenii, ieșiți în stradă cu sape și furci, în izmene albe ce atârnau larg până la genunchi, încercau să înlăture din șanțurile pline de apă crengile aduse din deal de vijelie. O ploaie de vară se prăvălise din dealurile care mărgineau satul spre est, coborând cu surle și scântei spre cealaltă margine până în izlazul unde Gabriel scosese iapa lui favorită la păscut. În ritmul pașilor, mintea lui zvâcnea ca un arc scăpat din strânsoare, blestemând cu sufletul de copil inocența clipelor care îi umpluseră inima de bucurie în acea dimineață când, pentru prima dată, tatăl lui îl așezase călare pe cal și i-o încredințase pe Loiza. Savurase cu toată ființa fiecare pas al animalului spre moarte.

— Nebunule, unde ți-e capul?

— Dobitocule, te crezi pe câmp?

Două tramvaie închiseră unghiul de verdeață în vacarmul stăruitor al frânelor și înjurăturilor vatmanilor.

Tânărul pătrunse pe covorul verde și se așeză pe iarbă. În fața lui era o altă lume, o lume a gândurilor fără stăpân. Tramvaiele se petrecură și lăsară în urmă clipele de rătăcire statornicite în minte. Aerul, împrospătat de umezeala căzută din cer, pătrundea încet-încet în plămânii lui alungând din minte colosul negru despuiat de viață. Se strecură cu abilitate printre mașinile ce înaintau greu prin intersecția aglomerată și luă tramvaiul spre centru. Mai putea ajunge la timp la cursurile de după amiază.

Căldura răspândită de soba de teracotă garnisită din belșug cu lemne îl doborî adâncindu-l într-un somn adânc, odihnitor, fără vise. În curtea spitalului se lăsase ușor întunericul peste vacarmul ce încă se strecura prin găurile de lângă tocurile de ferestre umplute cu cârpe. Un cor de voci își etala prezența ducând la infinit laitmotive personale din cele mai diverse. Majoritatea invocau divinitatea. Peste unduirea disonantă de sunete se așezau sporadic comenzi scurte.

— Tratamentul la salonul 2!

— Aduceți cina la salonul 1!

— Mizerie la salonul 1!

— Căutați nebuna cu bastonul la turnul roșu!

Nebuna cu bastonul, sau tanti Crina, cum era apelată de toată lumea atunci când stăteau față în față cu ea, își făcea rondul de seară în jurul turnului roșu. De când a intrat în această curte a fost atrasă de farmecul acestui turn care părea să fie acolo dintotdeauna. Îl îmbrățișase cu toată dragostea ei adunată în zeci de ani de tăcere voluntară. Oricine se apropia de zidul roșu era apostrofat fără milă arătându-i-se amenințător și bastonul de care nu se despărțea niciodată.

— Nu pune mâna! Nu pune mâna!

Tanti Crina avea doar două tipuri de manifestări. O deplasare greoaie de om invalid în spațiile închise dublate de un limbaj coerent pe care îl redobândise de când își împărțea traiul cu alte nebune, dar pe care refuza cu desăvârșire să-l aplice și cu lumea normală, și un umblet absolut normal prin curtea spitalului unde bastonul nu-i mai era de trebuință decât pentru a profera amenințări însoțite de veșnica apostrofare „Nu pune mâna!”. Erau singurele vorbe pe care le adresa oricui în afara salonului.

Un vânt ușor se strecură dinspre malul Oltului spre ferestrele clădirilor. Prin micile crăpături trecerea aerului aduse în cameră o undă de prospețime dublată de un șuierat mai convingător decât zgomotele în continuă scădere, care mai răzbăteau dinspre saloane. Întunericul înghițea ca într-o joacă săgețile de lumină care mai răzbăteau din ultimele convulsii ale resturilor de jăratic ce-și plângeau neputința în marea de cenușă. Scârțâitul patului vechi alungă somnul din mintea lui Gabriel iar întunericul îi pătrunse cu dușmănie în ochi. Se ridică brusc încercând să-și adune gândurile. Un proces lung și anevoios după un somn atât de pătrunzător. Înainte chiar de a-și fi putut stăpâni mintea, văzu umbra propriului corp alungită peste zidul turnului roșu. Din spate, o lună generoasă spinteca văzduhul cu săgeți de lumină ce încercau să treacă prin zid până în inima timpului ținut prizonier de pietrele roșii.

O ușă masivă din fier, care părea țintuită în tocul gros de lemn de multe veacuri, nu lăsa loc de dubiu oricărui cutezător prea curios. Pe aici nu intră nimeni. Dincolo de ea, puteai iscodi doar cu închipuirea. În varianta oficială, turnul, destul de bine păstrat, cu ziduri intacte și acoperișul doar pe ici-colo străpuns de vegetație, adăpostea o singură încăpere pe pereții căreia atârna o scară de piatră ce permisese cândva, când încă era intactă, vizitarea crenelurilor lăsate în scop de apărare. Ploile și vânturile strecuraseră în interior atâta praf încât mijlocul camerei era acum ca o movilă înaltă acoperită cu tot felul de tufișuri ce-și urmau ciclul de viață în funcție de anotimpuri. Vântul venea dinspre Olt încărcat cu răcoarea nopții de iarnă. Fulgii curgeau din înalturi, nu atât din ninsoarea ce se oprise cu câteva zile înainte, cât din copacii crăcănați spre cerul cenușiu care atârna ca o cupolă încremenită peste albul muntelui de dincolo de râu. Doar câteva stele reușiseră, în acea noapte, să străpungă întunericul de culoare cenușie așternut deasupra celor câtorva lămpi ce trimiteau spre curte fiori de lumină. Dincolo de conurile firave de lumină agățate pe stâlpii de lemn, doar animalele mai puteau distinge puținele forme de copaci care se aciuaseră în vreme prin curtea spitalului. Un zid gros de piatră, peticit pe alocuri de un gard de scânduri, așternea și el patina istoriei peste acest loc lipit de malul Oltului, închizând cărări ce încercau să te conducă spre cotul larg al râului, cot ce cuprindea ca într-o potcoavă spitalul. Clădirile erau răzlețite pe latura ce închidea potcoava, de-a lungul drumului, cu excepția clădirii administrative care trona ca un comandant de pluton inspectându-și trupa aliniată. Din coșurile știrbe, rotocoale de fum alunecau leneșe, înșurubându-se fără vlagă în întuneric. Umbra doctorului Gabriel se micșora pe zid. În mintea lui încă mai răsunau cuvintele repetate neîncetat de tanti Crina.

— Nu pune mâna!

Dar căldura ce i-a străpuns corpul în prima zi când se contopise cu zidul îl atrăgea ca un magnet care îi comanda mișcările. Printre zvârcolirile de trupuri ce îi răsăriseră în ochii minții fără urmă de tăgadă, se strecurau fețe luminoase care îl priveau de undeva din trecutul pierdut al timpului care se revărsa peste timpul său înghițindu-i existența. În venele sale un alt sânge alimenta creierul săpând milioane de striațiuni umplute cu trăiri din care prezentul lipsea cu desăvârșire. Sau poate acesta era adevăratul prezent, iar el gusta uneori și din timpul viitorului. Mâna se sprijini pe tabla rece, trupul se îndoi spre turn. Umbra se pierdu sub picioarele sale afundate în albul nevinovat al zăpezii. Simțea că alături de acest turn poți trăi clipa revelației. El, Gabriel, făcea primii pași spre o altă viață cu care poate mai fusese oropsit cândva.

În curtea școlii copii se hârjoneau fără prea mare tragere de inimă într-un joc stupid în care doar fetele puneau mult suflet. Gabriel se desprinsese din cerc și se năpustise spre grădina ce se întindea dincolo de ultima clădire. Nu cu mult timp în urmă, în locul lecției de ştiințe ale naturii, într-o bucurie nedisimulată, toată clasa ajutase la scosul morcovilor. Așezat departe de ceilalți copii, Gabriel scormonise pământul cu mâinile goale. Unghiile i se negriseră mult dincolo de uniunea cu carnea lăsând șuvițe de sânge să înmoaie pământul. La un moment dat, în conul deschis cu atâta trudă, degetele se clătinară fără a mai întâlni vreun obstacol. Își adunase toate puterile și încercase să-și strecoare mâna prin deschizătura îngustă. Rezistența, pe care credea că o va întâmpina, se topise, conul săpat mulându-se fără niciun efort pe brațul său. Încă puțin și, odată cu umărul, pieptul lui ar fi dispărut în hău.

— Hei, Gabriel! Ce faci acolo?

Speriat, își retrase mâna și, ridicându-se, încercă să astupe cu piciorul groapa făcută. Dar sub piciorul lui, pământul își etala negrul sănătos din care, speriate, se clătinau câteva fire de iarbă. Atunci a înțeles că el este o fărâmă din lumea de deasupra, iar dedesubt, o altă lume îl va primi cândva. Doar că acest dedesubt, pe care atunci îl simțise ca fiind ceva aflat sub tălpile sale, simțea acum că este peste tot. Era suficient să lase timpul să-i străbată trupul, nu să-l conducă. Turnul roșu devenise izvorul său de timp.

Fulguiala născută de vânt se transformase treptat într-o viforniță stăruitoare ce acoperea vuietele venite dinspre Olt cu șuieratul inconfundabil al vijeliei care se prăvălea din înaltul munților, rupând fără remușcări crengile înghețate ale copacilor. Gabriel rămase împietrit în fața porții, sprijinindu-și trupul pe palmele întoarse ce păreau lipite de metalul înghețat. Rotocoale de zăpadă se strecurau pe sub paltonul desfăcut, lăsând pete albe pe pieptul gol sau sub mâneca largă. Dinspre gât, cărări reci de apă își făceau loc spre șira spinării. De dincolo de poarta turnului, răzbătea un glas feciorelnic care îi cuceri dintr-odată mintea. Râsete și suspine se înverșunau să guverneze peste vuietul iernii. Un pas, doar un pas, și ochii lui, ascunși adânc în orbitele trecutului stăpânit de chemarea timpului, ar fi putut pătrunde în altă lume, lumea pe care o căuta ca pe o povară trebuincioasă. Din acea lume își va hrăni Eul care să poată să-i întregească toate trăirile, prezente dar, mai ales, trecute. Era un moment de răscruce și calea lui se tulbura în vadul fluviului temporal tocmai pentru că nu găsise încă izvorul sufletului său. Știa că oricâte trăiri ar avea, nu există decât un singur suflet, sufletul primordial oferit de divinitate unui purtător creat din lutul dumnezeiesc. În el se vor perinda, în timp, trupuri care vor acumula toate păcatele lumii, până când, bolnav de propria osândă, acesta va muri lăsând pe lume o nouă monstruozitate, omul fără suflet, omul închinat diavolului fără cale de întoarcere. Dar el trebuia să șteargă toate păcatele adunate de antepurtători, în încercarea de a salva o singură sămânță care să dăinuie asemeni lui Dumnezeu, ca om cu suflet neprihănit. Iată de ce trebuia să caute filonul de țărână peste care El a suflat puritate pentru prima dată. Cărarea lui trecea prin acea poartă, iar cheia era sufletul uneia dintre nebunele ospiciului. Poate că doar el și tanti Crina cunoșteau secretul turnului. Tot ce putea face acum era să-și încarce trupul cu credința pe care fiecare atingere a turnului o revărsa asupra minții sale. Depărtă brațele și lăsă trupul să îmbrățișeze poarta. Închise ochii și-și desprinse privirea de propriul trup, lăsând-o purtată de minte în spațiul  care o înghiți aruncând-o într-o spirală purtătoare de imagini. Acum putea să vadă. Jetul de lumină se despica în milioane de făclii ce-i pătrundeau prin vene înegrindu-i sângele. Doar așa putea să știe cât de posedat îi era sufletul de balamucul crescând al omenirii. Ici, colo, frânturi roșii se furișau spre inimă, regenerând speranțele spre mântuirea veșnică. Fiecare vizită în sufletul său, aducea minții o lespede de granit asamblată de El în piramida purtătoare de voință.

— Gabriel! Deschide ușa!

Se piti în spatele porții fără să schițeze niciun semn că ar fi auzit chemarea.

— Gabriel! Deschide odată!

Lângă el, pe podea, zăceau lucruri înșirate din toată camera. Oamenii, ei, oamenii, nu știu că în case lucrurile aduc păcatul mai iute decât vorba. Apăru ca din senin lângă mama lui, lângă ușa încuiată.

— Nu ești înăuntru? De ce este ușa încuiată?

— Nu este încuiată, mamă!

Apăsă clanța și ușa se deschise oferind privirii o cameră aflată în perfectă ordine.

— Of, ce m-am speriat, adăugă maică-sa și se îndreptă spre treburile ei.

Gabriel rămase în mijlocul camerei și, surâzător, adăugă pentru mintea lui rămasă tributară propriilor idei:

— Lucrurile au propriul lor ciclu. Noi le înlocuim cu altele care au același rost. Trupurile sunt și ele lucruri. Rostul lor este să poarte sufletul. Când se strică le înlocuim cu alt trup. Sufletul este rostul.

Luă o carte de pe masă și se urcă în dudul din mijlocul curții. Foamea din sufletul lui rodea rândurile din cărțile deschise de-a valma, fără alegere.

Într-un târziu, se desprinse din îmbrățișarea porții și, mai mult târându-se prin zăpadă, se îndreptă spre pavilionul unde tanti Crina sigilase poate, în propria nebunie, cheia spre izbăvire.

Acoperit de zăpadă, ajunse la camera de gardă. Două asistente moțăiau pe fotolii încercând să facă abstracție de lumina pe care nu aveau voie să o stingă. La intrarea doctorului se scuturară repede de starea de amorțeală și începură să rânduiască, din nou, pungile de medicamente. Gabriel se apropie de masă și începu să studieze dosarele pe care în cursul dimineții refuzase să le vadă. Fără să scoată un cuvânt, pe măsură ce le parcurgea, punea din teancul de dosare câte unul deoparte. Pe fiecare dosar era trecut salonul. Zece saloane, în total 60 de bolnavi împărțiți în funcție de diagnosticele primare. Tulburare bipolară cu episoade maniacale în primele două saloane aflate în clădirea dinspre poartă, schizofrenie într-o clădire mai mare care cuprindea patru saloane și tulburări distimice în alte patru saloane aflate în clădirea în care era și camera de gardă. Părea complet absorbit de studiul dosarelor și nu observă privirea insistentă a uneia dintre asistente. Iulia, o fată roșcată, era de mai puțin de un an la spital și gândea că este oarecum în aceeași situație cu tânărul doctor. Un început de carieră într-o locație destul de depărtată de casă. La început, până ploile au început să fie supărătoare și frigul să muște, făcea naveta cu un autobuz dărăpănat care mai avea și obiceiul să se strice pe drum. Apoi a hotărât să părăsească garsoniera din oraș în favoarea unei locuințe luate cu chirie în sat. Era mulțumită că după o tură de 24 de ore putea să-și oblojească sufletul ascultând vuietul pădurii ce aproape invada curtea casei. De când se mutase aici, totul părea mai ușor, viața prinsese culoare în obrajii ei atât de șterși până nu de mult. În toată singurătatea, era fericită să-și lase auzul încântat de muzica stranie ce înconjura casa așezată pe o prelungire de pământ care se opintea să pătrundă în valea Lotrioarei, de căderile zgomotoase ale valurilor de zăpadă venite din cer și din arbori, de murmurul cuvintelor absorbite cu nesaț de ochii mari din cărțile pe care le iubea atât de mult. Așezată în fotoliul vechi, în fața geamului, ar fi dorit de multe ori să-și poată împărți privirea între filele cărții și dinamica tabloului ce-i copleșea ființa. Iar acum, iată că un tânăr își aruncase zilele tot într-o odaie împrejmuită de atâtea minuni. Ar fi vrut să-i vorbească, să-i spună ce frumos cântă vântul, cât de grațioase sunt vârtejurile de zăpadă și câtă liniște sufletească poate respira o ființă rătăcită într-un colț de rai. Dar nimic din ce gândea nu se cuvenea a fi spus în această lume a suferinței, printre oameni care nu aveau ca sprijin în viață decât o minte rătăcită. Închise ochii și respiră adânc, moment în care Gabriel ridică privirea și părea că, pentru prima dată, o zărește. Simți căutarea lui și se întoarse ușor cu spatele să-și ascundă tremurul mâinii bandajate. Cealaltă asistentă părea să trăiască departe de aceste secvențe de timp ce-și căutau sincronizarea. Se spune că fiecare om poate trăi în propriul timp, interacțiunile umane nu sunt decât anomalii în parcursul sinusoidal al actului de voință generat de minte. Când apare un impuls se produce anomalia și curg cuvintele. Dar dacă mintea părăsește propriul timp, sincronizările devin imposibile. O oră de liniște poate fi o barieră serioasă în calea oricărei comunicări, dar acolo unde cuvintele refuză să zboare, filonul întâmplării produce scânteia așteptată de gândurile ascunse.

Еще ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 3. Morții nu plâng. Lăcrimează

 

3. Morții nu plâng. Lăcrimează

 

O rafală de vânt smulse ușa închisă neglijent de Gabriel și curentul provocat îndepărtă perdeaua din geam lăsând să se vadă în curte o siluetă nemișcată. Gabriel și Iulia se repeziră afară, în timp ce colega ei se mărgini să arunce printre dinți o înjurătură. O scuturară de zăpada ce-i acoperea din belșug hainele subțiri și o înveliră într-o pătură. Iulia îi înlătură părul de pe față lăsând ochilor cale liberă spre privirea lui care devenise nemilos de rece. Privi nedumerită chipul doctorului, nevenindu-i să creadă că acea privire blândă, ce abia se ridicase din podea atunci când a pătruns în camera de gardă, purtau acum inflexiuni reci accentuate de o mină de om aruncat în focul chinurilor. Două lacrimi mari căzură din ochii Crinei. Iulia i le șterse și o strânse la pieptul ei.

Abia perceptibil, buzele ei mai schițară:

— Nu pune mâna!

Ușa se închise cu zgomot în urma asistentei și a ofițerului. Era ora pentru tratamentul de noapte. Iulia simți cum mâinile lui încercau să o desfacă pe bolnavă din brațele sale.

— Lăsați-o, nu vedeți că plânge! se revoltă ea din tot sufletul întărind strânsoarea.

— Morții nu plâng, lăcrimează, spuse el șuierat.

În acel moment tânăra asistentă simți că trupul din brațele ei atârna ca un fir de ață lăsat în bătaia vântului. Brațele doctorului smuciră cu putere corpul din încolăcirea Iuliei. Odată cu trupul Crinei zbură pe podea și halatul fetei. Gabriel întinse femeia pe pat și începu să îi apese ritmic pieptul. Mintea asistentei se goli de orice sentiment și un scenariu, repetat uneori cu plictiseală în prea lungile ore de cursuri teoretice, puse stăpânire pe ființa ei. Din câteva mișcări bluza pacientei s-a lăsat desfăcută și electrozii puseră stăpânire pe corpul Crinei, învăluind-o ca o pânză de păianjen gata să-i ofere pe scena insolită rolul de primadonă rănită în propria existență. Ecranul verzui arunca peste cei trei actori o lumină ce sporea paloarea personajelor, completând scena cu grandoarea unei așteptări încordate. O linie albă țâșni pe ecran refuzând orice unduire. Mâinile febrile ale doctorului frământau trupul în timp ce asistenta își depăna propriul rol. O injecție cu procainamidă și aparatul cu electroșocuri completară decorul, iar ea, actrița, aflată la prima sa distribuție, aștepta replica junelui prim. Primadona va trebui salvată cu orice preț, înainte ca spectacolul să devină supărător de lung. Trupul Crinei se adâncea sub apăsarea palmelor, după care tresălta la fiecare doză de aer pompată de gura lui Gabriel. O ușoară tresărire a liniei albe spulberă uniformitatea fondului verzui al ecranului. Două lacrimi apărură în colțul ochilor și coborâră peste obrajii stacojii îndepărtând umbra morții. Reflectorul prinse viață aruncând peste chipurile celor doi un joc dezlânat de reflexii albe.

— Fibrilație supraventriculară cu degradare hemodinamică critică! 100 mg de procainamidă!

Ascultător, acul pătrunse vena și lichidul alb se strecură cu viteză printre globulele leneșe. Abia terminată injecția și o nouă replică animă scena.

— Încarcă!

Frumoasa actriță oferi junelui prim recuzita necesară următoarei scene. Mâinile stăteau atârnate deasupra pieptului primadonei care încă refuza să participe activ la spectacol. Dunga albă continua să danseze necontrolat pe ecranul verzui rătăcind în jurul stării de echilibru cu care debutase spectacolul. Cu ochii țintă la acele aparatului, Iulia își drese glasul pentru o ultimă replică:

— 120!

Mâinile se apropiară de corpul aproape inert. În momentul următor trupul se scutură într-un spasm scurt. Ochii doctorului urmăreau cifrele ce refuzau să se încadreze în scenariu de viață prescris de creator.

— Încarcă!

Un nou moment de liniște care cerea un bis.

— 120!

Electrozii se apropiară amenințători de pieptul dezvelit cuprinzând inima ca într-un clește de foc. Primadona tresări din nou în timp ce broboane de sudoare trădau intensitatea cu care junele prim lupta să o scoată din ghearele pierzaniei. Un moment de liniște și scena finală puse capăt tragediei.

— Ritm sinusal! Puls 65.

Corpul Crinei se adună într-un reflex întârziat, iar din ochii întredeschiși se născu un șiroi de lacrimi ce-i invadă obrajii de acum cuprinși de o vagă culoare.

— Abia acum plânge. Poate sufletul ei plânge nemoartea! Un somnifer injectabil și monitorizare EKG 24 de ore.

Iulia trase perdeaua din dreptul patului pe care tanti Crina își trăia poate cel mai liniștit somn din ultimii zece ani. Se întoarse. Pe fața lui Gabriel încă șiroiau broboane de sudoare. Într-un gest reflex, se apropie de bărbat și, tandru, cu dosul palmei, îi îndepărtă șuvițele de păr lipite pe frunte. Abia când sânii, arcuiți de răsuflarea accelerată care o cuprinsese încă din debutul spectacolului nedorit, atinse pieptul acestuia își aduse aminte de nuditatea sa. Prea târziu. Mâinile lui se strecurară pe sub brațele ei cuprinzându-i umerii ca într-un ham. Trupul tensionat își pierdu rigiditatea, iar moliciunea formelor îi căuta pielea. Halatul lui se desfăcu lăsând pieptul primitor să-i zdrobească sânii. De dincolo de perdea aparatul torcea regulat, numărând una câte una bătăile inimii. Aici, pulsul se contorsiona să atingă valori ridicate ridiculizând normalitatea. Răsuflările deveniră spasmodice, dureroase. Lipsită de ultima picătură de voință, Iulia își lăsă trupul modelat de palmele lui flămânde. Mâinile ei se strecurară în josul trupurilor înlăturând bariere convenționale. El îi prinse brațele și o sili să-și mângâie formele. Ochii lui, corpul lui, erau o oglindă în care își descoperea deslușit toate dorințele.

— Domnișoară, ai întârziat la antrenament. Iarăși băiatul ăla neisprăvit, nu-i așa?

Iulia roși până în adâncul inimii și se repezi pe teren cu racheta în mână. Intră în jocul de dublu fără nicio încălzire. Pe tot parcursul antrenamentului simți privirea apăsătoare a antrenorului. Raze fierbinți se așezau pe trupul ei. După joc, rămase să exerseze serviciul. Făcea acest lucru mereu. Antrenorul îi lăsase coșul de mingi și cheia de la încăperea de lemn unde, într-un separeu, se putea face un duș. Epuizată, aruncă hainele de pe ea și se lăsă gâdilată de apa călduță încălzită de soare într-un bazin montat pe acoperișul plat. Ochii sfredelitori cercetau în oglindă cele mai ascunse intimități ascuțindu-i dorințele. Mintea părea pierdută într-o altă lume din care trupul ei nu făcea parte. Încă o dată. Măcar o dată și mă voi opri. Mâinile căutară cu înfrigurare plăcerea carnală. Pe teren, seniorii râdeau în timp ce-și etalau corpurile bronzate. Privirile ei străpunseră geamul într-o căutare înfrigurată și necontrolată. Putea fi oricine. Orice bărbat.

Gabriel îi lăsă mâinile libere. Privirile lor se întâlniră, dar buzele refuzau să se unească. Coborî palmele pe trupul lui în căutarea acelei bucăți de viață, care era singura capabilă să elibereze din chingile raționalului ultima fărâmă de rezistență din corpul ei.

Raportul de gardă era, ca de obicei, un prilej de risipire a gândurilor domestice cu care fiecare plecase din propria-i ogradă. Glume, apropouri, bancuri, înjurături. Într-o casă de nebuni, nimeni nu-și putea permite să trăiască normal.

— Domnule doctor, felicitări! Am auzit că ai înmormântat moartea unei nebune condamnând-o la viață.

— Și, undeva, un alt nebun răpune un nevinovat doar pentru că la noi nu s-a eliberat un pat.

Gabriel nu răspunse. Se apropie de geam privind ninsoarea liniștită care împresura turnul roșu într-un val de mister atemporal.

— Nu acum. Nu poți muri încă.

Peste vacarmul ombilical din sală, se făcu auzită o voce de femeie. Ca prin farmec, doctorii își stăpâniră pornirile și se întoarseră spre medicul șef care tocmai intrase în sală. Din spatele ei răsări calmă, ca de obicei, și asistenta șefă. Doctorița Zamfirescu, o femeie trecută de 50 de ani, era departe de a fi iubită de medicii care se aciuaseră mai mult din interese conjuncturale la acest spital decât dintr-o pasiune profesională. Altfel spus, nu au găsit ceva mai bun. Prima privire a doctoriței se fixă asupra lui Gabriel. Cu doar câteva zile mai devreme îl primise în biroul ei cu multă rezervă. Studiase dosarul doctorului și nu putea înțelege ce caută un medic tânăr, cu o pregătire de invidiat, în acest spital, când sigur putea alege un post într-un oraș. Cu dosarul deschis în fața sa, îl rugase să se așeze. Simțise stânjeneala tânărului copleșit parcă de ceea ce i se întâmplă. Se baza mereu pe prima impresie. Și impresia ei era că are în față un om care acționează dintr-un impuls ce depășește limitele raționalului. Acest om nu știa ce face. La rândul lui, tânărul doctor încerca să­i deslușească gândurile, dar nu îndrăznea să o privească în ochi. Ținea pleoapele aplecate, împiedicând privirea să iscodească, dar oprind și ochii întrebători ai doctoriței să-i citească cele mai ascunse gânduri. Iar gândurile nu erau doar ale lui. Trăirile sale lăuntrice erau purtate de două ființe ce sălășluiau într-un singur trup ca pavăză. Doar ochii puteau fi oglinda omului pe care se străduia să-l țină prizonier într-o celulă invizibilă lumii.

— De unde sunteți, doctore?

— Este un sat mic. Nu aveți cum să-l știți.

— Să vedem. Dacă nu îl știu, poate îmi veți vorbi despre el. Despre oamenii printre care ați copilărit.

Gabriel își împreună mâinile ascunse sub birou și, cu un glas măsurat, înfășură așteptarea care se instaurase pentru câteva clipe între cei doi, cu o ploaie de cuvinte desprinse parcă dintr-o carte.

— Dincolo de Mureș, se întinde o câmpie cu pământ negru și oameni acoperiți de sudoare. După o jumătate de zi de mers la pas, pământul se umflă în coline pline de vii. La îngemănarea dintre câmpie și dealuri omul a croit așezări pline de viață.

Doctorița, surprinsă de acest mod neașteptat în care Gabriel înțelesese să-i răstălmăcească cuvintele, ridică o mână ca pentru a-l opri, în timp ce din ochi părea să spună: Tinere nu încerca să-ți bați joc de mine!. Dar ceva o opri să-și ducă la bun sfârșit intenția. Simțea că vorbele lui țin loc de privire și ce nu putea citi în ochi, putea înțelege din cuvinte. Îl lăsă să termine. De fapt nici nu mai era conștientă că îl asculta. Nu avea prea mult timp și cel mai important lucru pentru ea era să se lămurească asupra intențiilor legate măcar de viitorul apropiat. Un doctor care ceruse să locuiască în incinta spitalului era mană cerească pentru întreaga echipă de medici. Dar cât va putea sau va dori oare acest tânăr, sigur plămădit în tumultul vieții din București, să reziste într-un loc singuratic, în plină iarnă, înconjurat de nebuni?

— O să fiu sinceră. Facem un pariu. Dacă rămâneți să locuiți și să profesați aici cel puțin un an, eu sunt gata să recunosc, în fața tuturor, că nu mă pricep la oameni. Dar dacă plecați mai devreme, dumneavoastră ce puneți la bătaie?

Oarecum nedumerit, Gabriel se lăsă pe spatele fotoliului și, privind-o pentru prima oară pe doctoriță în ochi, răspunse fără să stea prea mult pe gânduri:

— Nimic.

Iar acum, după doar două zile, iată-l în fața ei, eroul salvator. Îl rugă să dea raportul. Spre surprinderea tuturor, Gabriel se mărgini să ofere doar aspecte generale, strict medicale, omițând să pomenească numele asistentei. Doar că unul dintre confrați îl întrerupse și dori să afle și acest amănunt.

— Care dintre asistente ți-a fost alături?

Gabriel evită să rostească un nume, deși acum știa precis cu cine împărțise emoțiile luptei cu moartea și plăcerea carnală.

— Nu am reținut numele. Încă nu cunosc personalul medical. Nu vă știu nici pe dumneavoastră. Îmi pare rău.

Doctorul, un bărbat la vreo 45 de ani, insistă.

— Cea tânără sau cealaltă?

— Cea tânără.

În sală se simți o oarecare tensiune. De undeva din spate, aproape imperceptibil, o umbră de voce, care sigur nu ajunse și la urechile doctoriței Zamfirescu, completă:

— Norocul prostului! Cu cea mai râvnită asistentă!

Doctorii ieșiră din sală. Grupurile se înșiruiră pe potecile înguste, săpate în stratul de zăpadă. Un soare palid își rezema razele șubrede peste albul imaculat din curtea liniștită. O adiere ușoară de vânt traversa valea Oltului semănând răzleț fulgi de zăpadă care prindeau reflexe scurte în lumina orbitoare reflectată de pojghița înghețată. Oamenii își fereau privirile deschizând ochii doar atât cât să nu rătăcească cărarea. Comentariile nu încetau să curgă din gura medicilor. Astfel de evenimente făceau deliciul doctorilor. Încet, încet, curtea se goli și totul reintră într-un alt scenariu, un scenariu obișnuit, acela al unei zile plictisitoare de muncă, mereu mult prea lungă.

Gabriel rămase în sală privind prin geam turnul roșu. Mintea lui pătrundea dincolo de zidurile groase. Prin urechile sale pătrundea un fluviu de voci din care încerca să deslușească propriul glas. Sunete amestecate curgeau în fața lui, auzul fiindu-i oglinda prin care se strecura în tărâmul dominat de o altă minte ce sălășluia în același trup.

Un ecou puse stăpânire pe undele sonore.

— Gaaaabriiiieeeel! Gaaabriiieeel! Gaabriieel!

Din depărtări, se-ntorceau chemările aruncate de micul Gabriel în clisura dintre dealuri. Nu înțelegea de ce sunt tot mai slabe și de ce se pierd. Cel mai mult îi plăcea să strige lumii că el, Gabriel, copilul pierdut într-un sat neștiut de nimeni, există.

— Sunt aici! Sunt aici! Sunt aici!

Iar lumea îi răspundea, luându-l în răspăr, imitându-l.

— Suuuunt aaaaiiici! Suuunt aaiici!

Ecourile propriilor vorbe îi răscoliseră mintea și deveniseră stăpânul trupului. Noul stăpân al trupului. Din ecouri a început să curgă noua sa viață. Acolo unde dealurile se împerecheau în linia văii călăuzitoare de voci.

O tuse ușoară se strecură printre gândurile răscolite de amintiri. Umbra care stăpânea mintea lui Gabriel se furișă discret spre vidul abisal, iar fața se destinse lăsând lumina interioară, caldă, a sufletului să-i inunde privirea. Asistenta șefă, Doamna, stătea înfiptă în mijlocul camerei. Privirea ei sfredelitoare nu prevestea nimic bun.

— Doctore, pe mine nu mă păcălești! Dacă o faci pe Iulia să sufere, îți fierb ouăle!

Gabriel aplecă ochii și se prefăcu că nu a auzit-o.

— De ce pacienta din micul salon este izolată?

— Nu este izolată doar că singurătatea ei este un fel de tratament. Nebunii adevărați caută societatea oamenilor. Când ești singur, nebunia nu are haz.

Lăsând deoparte începutul nefiresc al acestei conversații, cei doi se așezară, apăsați doar de problema acelei paciente izolate într-o încăpere dărăpănată, departe de statutul firesc al unui salon de spital. Dar fusese singura disponibilă.

— A fost găsită la ușa spitalului în urmă cu câteva luni. Era speriată, iar brațele ei erau doar o rană.

— De aici, pansamentul?

— Continua să-și adâncească rănile. Se automutila.

— Și domnișoara Iulia are o mână pansată.

— Se pare că este vorba de o cicatrice inestetică.

— A fost consultată și dusă în salon. S-a ascuns sub pat țipând ca din gură de șarpe.

— Violată?

— Nu știm. A fugit și s-a ascuns în debara. Am urmat-o doar eu ca să-i vorbesc. Era deja un alt om. Un om absolut normal. Când au intrat doi doctori, crizele au reînceput subit.

— Vreau să o văd!

— Aveți grijă, din senin pacienta o poate lua razna. Medicii o ocolesc.

— Merg chiar acum.

— Doctore! Uneori dispare pur și simplu. Cu zilele.

Gabriel se apropie de debara. Cu sufletul la gură, intră pentru a doua oară în această cameră pe jumătate dărâmată. Debaraua era goală. Pe masă, un caiet lăsat deschis de ceva vreme, era mărturie a unei activități febrile. Un scris îngrijit, pe alocuri spații setoase în căutarea de cuvinte care să completeze un puzzle greu de descifrat.

Еще ...

Tavanul

      De multă vreme urmăresc ce se petrece acolo sus. “De multă vreme” este ceva relativ. Ce nu este relativ? Sigur, aici, jos, nu există relativ. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că tot ce există este necesar şi nimic nu mai este necesar faţă de ceea ce există. Toate sunt acolo unde trebuie să fie. Nemişcate. Culoarea este cea corectă. Dimensiunile sunt exact calculate. Mirosul este bine ales. Lumina nu supără, întunericul nu sperie. Zgomotul nu acoperă liniştea, liniştea nu este apăsătoare. Totul este perfect. Când lucrurile sunt perfecte, viitorul este incert. Ce poate urma perfecţiunii? Iată o întrebare pe care nu ar trebui să ajungem să ne-o punem vreodată. Acolo sus, relativul îşi face de cap. Aici, perfecţiunea sperie.
   Tavanul desparte două universuri. În universul de sus cerul are obiceiul să plângă. Nu întotdeauna. În cel de jos, nu se întâmplă nimic.
- Tu unde stai?
- Eu stau. Nu exist, dar stau. Dar tu exişti?
- Eu exist, dar nu stau. O clipă, tocmai a venit un înger cu un taxi. Am un drum de făcut. Vreau să vizitez un astru. Aşa, am urcat. Ziceai că nu exişti.
- Tocmai acest lucru mă sperie. Am un telefon care nu sună şi de la care nu pot să sun. Telefonul stă. Stă mereu pe masă în faţa mea. Dacă întind mâna îl pot ridica şi chiar aş putea să formez un număr. Un număr la întâmplare. Dar vezi, dacă mişc mâna stric modelul. Modelul de perfecţiune moştenit prin naştere. De fapt, cred că nici nu m-am născut. Aici nu se naşte nimeni. Universul meu este perfect şi, din acest motiv, nu sunt posibile modificări. De niciun fel. Dacă exist, înseamnă că m-am născut înainte ca universul să atingă perfecţiunea. Dar bănuiesc că, fizic, nu exist. Dacă totuşi m-aş naşte, universul nu ar mai fi acelaşi, şi-ar pierde perfecţiunea.
- Universul tău este complicat. Nu exişti, ai telefon, nu poţi vorbi la el, dar poţi vorbi cu mine ca să-mi spui că nu exişti deşi stai lângă un telefon care stă şi el. Tocmai am ajuns deasupra astrului. Este un astru îngâmfat şi vreau să-l pedepsesc. Poţi să-mi dai un sfat? În universul tău perfect, cum arată o pedeapsă?
- În vremea când universul nu era perfect, pedeapsa era dată de mişcarea perpetuă în ciclul viaţă-moarte. Viaţa urmată de moarte. La nesfârşit. Aici, în modelul universului meu, poţi să exişti perpetuu, poţi să nu exişti perpetuu. Sunt stările normale. Naşterea urmată de moarte şi iar de naştere, într-un ciclu nesfârşit, era, pe vremuri, o pedeapsă.
   Privi spre munţi. Frumoşi, dar pustii. Privi spre apele nemărginite. Valuri, culori, plictiseală. Cerul este, şi el, nehotărât. Îşi tot schimbă accesoriile. Şi indiferent. S-a pierdut şi semnalul. Vântul se plimbă nepăsător, liniştit, şoptind vorbe de dragoste florilor. Sau poate doar le sperie. Cine să ştie? Lacrimile norilor se înfig fără milă în carnea munţilor, aruncând din trupurile golaşe, bucăţi de piatră. Tot lacrimi, lacrimile munţilor. Soarele îşi zdrobeşte razele unde se nimereşte. Doar că, în universul unde chiar relativul este relativ, nimic nu este veşnic. Razele mor, razele se nasc, doar singurătatea este permanentă. Singurătatea spiritului său nu este relativă. Este absolută. Aceeaşi. Aşa, ca într-o joacă, se aşază pe malul unui râu. Adună pământul umed şi, ascultându-şi gândul, modelă o formă. Suflă asupra ei şi o numi viaţă. Ca în universul de sub tavan. Apoi născu timpul ca să măsoare viaţa şi să aducă moartea.
   De acolo, de sus, priveşte cum viaţa şi moartea se străduiesc din răsputeri să schimbe universul lui. Să-l facă perfect. Încercă să refacă legătura. Un automat îi răspunse că reţeaua perfectă a universului de sub tavan nu mai există. Perfecţiunea şi-a făcut treaba. Nesusţinut, tavanul  se prăbuşi.
   Deasupra universului său, Dumnezeu construi un alt tavan. Şi un alt univers. De rezervă. Iar el coborî pe pământ. Lângă un telefon. Fără să se fi născut.

Еще ...

Стихи из этой категории

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 4. Rescrierea timpului

 

4. Rescrierea timpului

 

Se așeză pe patul din micul salon, direct peste cuvertură. O pernă suficient de groasă îi cuprinse capul ca o menghină mătăsoasă. Luă de pe masă acea carte care i-a aprins imaginația la prima sa vizită în acest salon improvizat. O deschise la întâmplare, dar mintea lui se substitui textului. Este oare dragostea embrionul nevoilor sexuale? Sau poate sexualitatea este înscrisă în natura umană ca o necesitate care nu are nimic de a face cu iubirea. Iubirea în religie este unică și înălțătoare, pe când actul sexual nu este condiționat decât de voință. Și de putere. Emile este hărăzit cu puterea propriei sexualități în timp ce Sophie a fost născută și educată pentru a-și oferi necondiționat sexualitatea celui puternic. Dar femeia ca și bărbatul sunt egali în ceea ce privește iubirea de sine, cea mai intimă nebunie de care omul poate suferi. Omul a ajuns o balanță nestatornică între dorință și iubire. În sexualitatea lui se regăsesc în egală măsură trăirile trupești și cele sufletești, adică natura, educația și religia. Dacă în echilibrul sexual al omului intervine o anomalie, cine va suferi mai mult? Natura sa sau sufletul său? Nu am ajuns oare să ne clădim perceptele morale pe ipoteze aparent corecte dar asamblate greșit? Dacă orice postulat este adevărat prin el însuși, un lanț de postulate are oare valoare de adevăr? Infirmarea unui element duce la infirmarea setului de elemente?

Oboseala întrerupse șirul întortocheat al gândurilor și somnul puse stăpânire deplină pe trupul său. Se trezi în plină forfotă. Privi în jur. Cu excepția caietului care dispăruse, toate erau la locul lor. Ieși în curte și percepu o oarecare agitație în fața camerei de gardă. Deja știa că acolo se întâmpla ceva ce îl privește direct. Ceva la care se așteptase încă din timpul nopții. Intră în rezervă. Tanti Crina era cu ochii larg deschiși, trupul imobil. Părea speriată. Ochii ei alergau cu înfrigurare de la un medic la altul. Ce putea să o facă atât de încordată, decât sentințele scurte aruncate cu dărnicie de vorbele acestora. Un medic îi testa reflexele. Concluziile erau clare, dureroase. Paralizie dreaptă a corpului.

— La ce bun!

— O să-și plângă zilele!

— Mai bine o lăsa să se ducă!

Gabriel se apropie de pat. La vederea lui, tanti Crina se strânse în propriul trup încercând parcă să se ferească de privirea sa iscoditoare.

— Doctore, trebuia să știi că resuscitarea nu se poate face oricum. Creierul ei era iremediabil afectat. Ai salvat o legumă.

— Chiar înainte de stopul cardiac, mai enunța judecăți, replică Gabriel. Resuscitarea a început în marja de timp admisă.

Din spate, un medic bine camuflat de colegi, adăugă ironic:

— Și ce judecată de mare valoare, mă rog, a enunțat nebuna?

— Greu de crezut că ați putea înțelege.

Un murmur dezaprobator sancționă pe loc răspunsul lui Gabriel.

— Vreau să fie mutată în salonul-debara.

— Nu cred că stagiarii au drept de decizie. Tanti Crina este și va rămâne în salonul meu.

— Scuze, dar este posibil ca celelalte bolnave să profite de infirmitatea ei. Nu va fi în siguranță.

Când medicul de salon se pregăti să-l contreze din nou pe Gabriel, o voce tranșă subiectul.

— Tanti Crina va fi mutată alături de Iulia!

Gabriel se întoarse mirat spre medicul șef.

— Doamna doctor, de Iulia?

— Da. Așa se numește pacienta din ceea ce numiți voi salonul-debara.

Gabriel rămase alături de tanti Crina până când somnul puse stăpânire pe trupul bolnavei. În tot acest timp, la fiecare sunet ce se strecura de afară, trupul său sălta de speranță. Va veni oare Iulia, pacienta din salon? Când liniștea era deplină, cu ochii ațintiți asupra trupului inert al Crinei, încerca să rememoreze tot ce a citit despre hipotermie.

Într-un târziu, părăsi salonul-debara și se îndreptă spre micul lui studio încă stăpânit de gânduri și îndoieli. Intrarea în cameră se făcea de pe un coridor slab luminat. Nu se gândise să încuie ușa camerei. De fapt nici nu se uitase să vadă dacă exista o cheie în broască. Butonul se ridică cu zgomot, dar lumina se lăsă așteptată. Gabriel repetă operația, dar tot fără succes. Intrase complet în cameră și simțurile lui îi spuneau că nu este singur, iar următoarele clipe confirmară.

— Morții nu plâng, lăcrimează.

— Iulia?

— Vino!

— Ce este cu lumina?

— Am desfăcut becul. Mâine îl vei pune la loc.

— De ce, Iulia? Ce ai de ascuns?

— Dar tu, Gabriel?

Gabriel se întinse în pat alături de Iulia. Îi intuia trupul dar între ei nu se produse nicio atingere. Se întreba dacă ea chiar este acolo. Era suficient doar să întindă mâna. Se și pregăti să o facă, dar ceva îl făcu să se oprească. Rămase întins pe pat, cuprins de o mare îndoială. Este Iulia acolo, sau vorbește cu propria minte care oscila între ființa sa și ființa Iuliei. Dar lumina? Becul nu se mai aprindea. Poate s-a ars.

— Știi că tanti Crina a rămas paralizată?

— Da. Știu.

— Poate am greșit. Am învățat să ocrotesc viața, dar poți învăța să lași un om să moară?

— Gabriel, ai putea iubi un nebun?

— Dacă este femeie, poate. Dar crezi că este nevoie să iubim? De ce, Iulia? De ce m-ai acceptat?

— Ai văzut vreodată o jucărie care să nu asculte de mâinile unui copil?

Zorii se revărsară peste curtea spitalului. Gabriel se trezi scăldat de transpirație, tremurând. Alături de el nu era nimeni. Se repezi spre întrerupător cu ochii ațintiți asupra becului. Lumina se aprinse făcându-l să-și ferească ochii. Închise întrerupătorul și-l privi din nou.

Pe bec era o urmă proaspătă de sânge. La raportul de gardă era din nou agitație. Asistenta râvnită de toți medicii, Iulia, părăsise spitalul. Unii spuneau că a plecat pur și simplu, alții susțineau că și-ar fi anunțat totuși demisia, sau, optimiștii, că și-ar fi luat doar concediu.

— Tu când pleci, doctore? îl luă de sus un medic pe Gabriel.

Gabriel nu răspunse. Simțea că întâlnirea lui cu Iulia nu ar fi trebuit să aibă loc. Sau nu încă. Între oameni se nasc și mor legături în momente dintre cele mai bizare. Ființa lui era prea obsedată de găsirea trecutului pentru a putea rezona la prezent. Trecerea timpului, ireversibilă pentru ființe și lucruri deopotrivă, găsea în mintea lui bucle de întoarcere atât de reale încât ar fi putut să înlăture din trăirile sale experiențe trecute, nefolositoare. Doar că avea nevoie de un reper solid în jurul căruia să-și ancoreze existența.

— Acum știu!

— Ce știi doctore? Deja știi când pleci?

De fapt vorbele sale nu se cereau răsfrânte în mințile lipsite de zvâcnirile de lumină care lui îi străfulgerau creierul activând striațiuni nedeslușite vreodată.

Se îndreptă cu pași hotărâți spre turnul roșu uitând să-și ia paltonul peste halatul alb ce îi lăsa pieptul descoperit. Pe la mijlocul drumului pielea începuse să se răzvrătească sub asaltul rafalelor de vânt neiertătoare. Dar nu mai exista cale de întoarcere căci flash-urile se cereau ancorate în zidurile purtătoare de vieți trecute. Ajuns lângă zid, se adăposti câteva clipe într-o nișă săpată de urgia naturii. Închise ochii și se lăsă pradă liniștii lăuntrice care se bucura să-i invadeze trupul. O întreagă clipă rămase suspendată în golul de trăire pe care mintea și-l asumase, fulgii de zăpadă atârnau încremeniți între ramurile copacilor și pământ, iar vuietul vântului era complet pierdut ascultării. Întreg peisajul aștepta pe luciul oglinzii ce îi invadase retina un semn al reîntoarcerii în timpul pe care mintea lui dorea să-l remodeleze. Peste luciul oglinzii se derulau frânturi de scene ordonat etichetate pe linia temporară. Una câte una se topiră, lăsând găuri negre în subconștient. Golit de întâmplări, corpul lui Gabriel parcă se împuțina lăsând halatul să atârne precum un drapel pierdut pe câmpul de luptă. În nișa eliberată de prezența trupului, vântul se năpusti cu și mai multă vigoare, vrând parcă să alunge spiritele ascunse în ridurile zidului. Încet, încet, urmele dispărură sub albul zăpezii, turnul roșu recăpătând rolul de martor nesemnificativ al vieții zbuciumate ce-și zdrobea cursul de pereții saloanelor, lăsând doar din când în când ca frânturi de nebunie să pătrundă pe aleile tăiate prin potopul de zăpadă.

În salonul-debara o tânără era aplecată peste un caiet pe care așternea rânduri nesfârșite de cuvinte. Când ajungea la capătul foii lua o gumă și, după un algoritm doar de ea cunoscut, ștergea din scris lăsând goluri care făceau textul o lectură de neînțeles. La un moment dat tresări și își încordă trupul într-o stare vizibilă de ascultare. Se apropie de fereastră. Prin perdeaua deasă de fulgi care se presărau peste curtea părăsită încerca să străpungă cu privirea spațiul până la turn. După câteva clipe părăsi fereastra și se topi dispărând într-un colț al debaralei. Din patul alăturat doi ochi îi urmăreau toate mișcările. Abia dispărută, tanti Crina se ridică din pat și se apropie la rândul ei de geam. Se îmbrăcă la repezeală și deschise ușa spre curte alergând spre turn. Pe alee o asistentă încercă să o oprească.

— Doctorul! Doctorul moare! țipă tanti Crina și se desprinse cu furie din brațele ei continuând să fugă.

Pe cărare apăru un doctor atras de zarva care se crease.

— Ce s-a întâmplat? o interogă el pe asistenta care încerca să scape din mormanul de zăpadă în care fusese împinsă.

— Tanti Crina! Doctorul!

Îi era dificil să hotărască căruia dintre evenimente să îi dea prioritate. Se mulțumi să arate cu mâna spre turnul roșu.

— Acolo! Tanti Crina! Moare!

Doctorul se întoarse înspre direcția indicată de asistentă.

— Un doctor moare!

Ocoliră turnul roșu și o găsiră pe tanti Crina rezemată de zid cu un halat alb în mână.

— Să nu mă trimiteți acasă! strigă ea foarte deslușit, apoi cu vocea stinsă și privirea pierdută în albul zilei reintră în pielea propriului personaj.

— Nu pune mâna! Nu pune mâna!

Candelabrul se lăfăia sub tavanul arcuit, fumul lumânărilor ridicându-se printre pânzele de păianjen atârnate de lanțurile masive. Dacă ar fi întins mâna ar fi putut ușor să rupă vraja acestei scene redescoperind cerul liber din care curgeau valuri de fulgi. Se mulțumi doar să ridice puțin capul pentru a schimba unghiul și a-și elibera câmpul vizual de sub conul de lumină. Simțurile se redeșteptară, prima reacție a corpului îi transmise atingerea călduroasă a unei haine grele. Ar fi trebuit să-i fie frig, dar de undeva un foc viu radia o căldură moleșitoare. Reuși să se ridice și în locul candelabrului se iviră pereții de piatră. Mai mult, constată că era întins pe un divan roșiatic, iar peste cămașă purta o haină veche de blană. Încăperea era simplu mobilată cu scaune masive de lemn în jurul unei mese lungi, pe alocuri crăpată. Se ridică de pe divan și se apropie de foc. Fumul se strecura printr-o gaură laterală condusă de un curent puternic de aer, flăcările lăsând în încăpere doar senzația plăcută de căldură. Pe un jilț aflat într-un ungher ascuns privirii era așezată o ființă care părea să-l fixeze cu privirea. Luă o lumânare și se apropie. Ființa ascunsă sub o mantie neagră părea să ignore lumina care se apropia și alunga conul de întuneric care o proteja vederii sale. Nicio mișcare nu trăda neliniște sau neîncredere. Gabriel se opri la doi pași în fața jilțului și depărtă lumânarea spre lateral lăsând lumina să asigure o vizibilitate uniformă privirii sale. Capul femeii, era sigur o femeie, era acoperit de gluga pelerinei, lumina desenând o umbră în dreptul întregii fețe. Nicio mișcare a pelerinei nu trăda vreo reacție a trupului. Gabriel se retrase spre divan continuând să țintuiască cu privirea arătarea ascunsă în fața sa. Trecură câteva momente bune de așteptare, fără ca cei doi să-și vorbească.

— Cine ești?

— Pot să-ți spun cine am fost, poate și cine voi fi, dar nu cine sunt.

— Eu sunt doctorul Gabriel.

— Nu între acești pereți.

— Dar turnul roșu este într-un spital și eu sunt doctor la acest spital. Repet, numele meu este Gabriel.

— Mergi pe lângă perete spre stânga ta. Vei găsi o ușă. Deschide-o!

Gabriel se îndreptă spre stânga sa pipăind zidul cu mâna. După câțiva pași simți tocul masiv al unei uși. Coborî mâna și găsi fără greutate balamaua. O mișcare scurtă și aerul proaspăt îi izbi fața. Involuntar, închise ochii așteptându-se ca viforul să-i arunce zăpada în față. Nu simți nimic. Se lipi cu spatele de ușă. La urechi îi ajunse clipocitul liniștit al apei. Deschise ochii. În orice direcție puteai zări oglinda unei ape care curgea liniștită pe lângă picioarele sale. În afara ușii nu aveai nicio bucată de pământ pentru a trece pragul înalt de piatră. Se întoarse speriat în încăpere. Luă în mână o altă lumânare. Pe jilțul din fața sa mantia stătea la fel de nemișcată. Se apropie din nou, hotărât să descopere identitatea misterioasei femei.

— Nu face asta! O să regreți!

— Vreau adevărul.

— Care adevăr? Adevărul pornește din om. Îl găsești doar în sinele tău. Cum pot ști eu adevărul tău?

— Adevărul ar trebui să fie simplu.

— Doar natura se destăinuie în adevăruri simple. Omul, niciodată.

— Spune-mi adevărul așa cum este în sinele tău.

— În sinele meu adevărul este o pradă de război între dorință și putință. Dar tu cauți adevărul tău.

— Prezentul și viitorul nu mă interesează. Vreau adevărul despre trecut. Trecutul original, așa cum l-a trăit prima preființă care mi-a purtat sufletul.

— Și crezi că vei găsi în memoria acestor pietre o conștiință atât de îndepărtată în matca timpului?

— Sper să o găsesc mai degrabă în întâmplări, iar aceste pietre îmi sunt izvor de timp.

— Întâmplări dintr-un ospiciu de nebuni.

— Nebunii lumii sunt iubiți de Dumnezeu căci păcătuiesc cu întreaga lor ființă și nu cerșesc iertare. Trăind iadul pe pământ ar trebui ca raiul să le fie răsplată.

Gabriel întinse mâna spre glugă și o ridică. Un praf alb se strecură dinspre fața încă aflată în obscuritate orbindu-l. Îl cuprinse o stare de somnolență căreia nu i se putea împotrivi în timp ce un punct luminos îl atrăgea ca un magnet.  Mai simți cum trupul i se afundă în zăpada moale. Când deschise ochii, deasupra sa rânjea tanti Crina care, ţopăind, începu să strige:

-  S-a trezit doctorul!

Alături, doctorița Zamfirescu răsuflă ușurată și i se adresă pe un ton nu prea prietenos.

— Ești o pacoste, doctore. Cu prima ocazie o să-ți fac vânt de aici.

În spatele doctoriței Zamfirescu, Iulia pregătea o seringă fără ca măcar să-l privească, iar tanti Crina nu părea a fi deloc paralizată. Închise ochii și așteptă înțepătura. Acum putea crede. A rescris timpul, iar pașii lui vor putea urma calea din oglindă.  Închise din nou ochii și adormi. Secvențe stranii nu conteneau să-i asalteze visurile. Tot ce trăise cu puțin timp în urmă, întâlnirea cu acea necunoscută se va transforma din realitate în vis.

Еще ...

O NOAPTE ROMANTICĂ

Continuare

Spre seară,l-am găsit pe Robert în parcare,lângă mașina lui, un Opel de culoare cărămizie.

De cum am urcat,am observat pe bancă o sacosă. Curioasă, am descoperit în ea o sticlă de

vin și niște nuci,uitate de cineva.Aproape se ănsera când am plecat la drum.Traseul nostru

era  prin partea deluroasă a Moldovei.Eram încântată să călătorim noaptea, nu mai făcusem

asta niciodată.Ne am urcat în mașină și ne-am făcut comozi..Se scufundase în asfințit.

O boare răcoroasă ne scălda fața și ne învăluia părul.Mă odihneam în gândurile mele.Din când  în

când ,priveam spre Robert.Ceva din  atitudinea lui mă mira.Părea și el prins de gânduri,dar simțind

privirea mea , mă  surprprinde cu mirarea din ochi și îmi zâmbește nevinovat.

Eram la vârsra când îmi puteam  permite orice,să fiu zvăpăiată,spontană, cu tendințe de alint.

Îmi plăcea  să vorbesc . Vorbele mele curgeau limpede,fluide,învolburate ca apa unui izvor de munte.

Deodată începem o conversație doar din priviri.Privirea lui Robert era profundă,greu de descifrat.

Cred  însă că el m-a citit,fiindcă  mă lăsam  descifrată ca o carte deschisă.

Simțeam  o detașare și o stare de bine  în compania lui

 

 

Еще ...

Curioasă vacanță !

Îmi plăcea un loc mai retras,cu răcoare pe malul Dunării.

Îmi scăldam ochii pe imagini mișcătoare: vase în mers,

apa grăbită, crengi in balans, frunze în foșnet, uneori

chemările  păsărilor nocturne. Mai aveam și două undițe 

care îmi dădeau impresia, că-s acolo cu treabă și nu 

-tai frunze la câni-.Eram în concediu și am socotit că-l pot 

petrece așa.Nu nare cheltuială, aproape de casă. Aveam un 

cort mic, pentru ploaie, muzică, un aparat foto, și pe Atos

prietenul și paznicul meu.

      Dacă se mai rătăcea vreun cunoscut, mă bucuram, jucam 

șah, făcea o cafea, purtam o discuție, teme sunt destule...

     În rest, citem și am îndrăznit să creionez niște sentimente

îmbăcându-le în versuri....Vara poți să-ți permiți așa o aventură,

nu am fost în pierdere :una că nu m-am plictisit, am avut liniște,

vreme bună și chiar am mâncat pește......

  •                                                                                           

    Еще ...

    REȚELELE SOCIALE – LUMEA CARE NE UNEȘTE ȘI NE DESPARTE DE CRISTIAN DIACONIȚA

    Introducere

     

    Bună ziua!

     

    Astăzi am ales să vorbesc despre un subiect care ne însoțește aproape în fiecare moment al vieții noastre: rețelele sociale.

     

    Dacă în trecut oamenii așteptau zile sau chiar săptămâni pentru a primi o veste de la cineva aflat departe, astăzi un mesaj ajunge în doar câteva secunde. Dacă odinioară o fotografie era păstrată într-un album, astăzi putem face sute de fotografii într-o singură zi și le putem împărtăși cu oameni din întreaga lume. Dacă înainte pentru a afla o informație trebuia să citim o carte, un ziar sau să întrebăm pe cineva, astăzi avem la îndemână un dispozitiv care ne poate oferi milioane de informații.

     

    Trăim într-o perioadă în care internetul și rețelele sociale au devenit parte din viața noastră.

     

    Telefonul mobil nu mai este doar un obiect prin care vorbim cu cineva. El este, pentru mulți dintre noi, o bibliotecă, un televizor, un aparat foto, un ziar, o hartă, un mijloc de comunicare și chiar o fereastră către întreaga lume.

     

    Dar apare o întrebare importantă:

     

    Rețelele sociale ne fac viața mai bună sau ne fac dependenți de lumea virtuală?

     

    Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să privim atât partea bună, cât și partea mai puțin bună a rețelelor sociale.

     

    ---

     

    1. Ce sunt rețelele sociale?

     

    Rețelele sociale sunt platforme online care permit oamenilor să comunice, să distribuie informații, fotografii, videoclipuri și idei și să interacționeze cu alte persoane.

     

    Printre cele mai cunoscute se numără Facebook, Instagram, TikTok, YouTube, Snapchat, WhatsApp, X și alte platforme.

     

    Fiecare dintre ele are propriul mod de funcționare.

     

    Pe unele platforme oamenii postează fotografii și momente din viața lor. Pe altele urmăresc videoclipuri scurte, ascultă muzică sau urmăresc creatori de conținut. Unele sunt folosite mai mult pentru comunicare, iar altele pentru informare, divertisment sau chiar pentru promovarea unor afaceri.

     

    Astfel, rețelele sociale au devenit un adevărat univers virtual, în care fiecare persoană își poate crea un profil și își poate exprima personalitatea.

     

    ---

     

    2. De ce au devenit atât de populare?

     

    Unul dintre principalele motive este nevoia oamenilor de a comunica.

     

    Omul a fost întotdeauna o ființă socială. Ne place să vorbim, să povestim, să împărtășim experiențe și să fim ascultați.

     

    Rețelele sociale au făcut acest lucru extrem de ușor.

     

    Putem vorbi cu un prieten care se află în alt oraș. Putem vedea ce mai face o rudă plecată în străinătate. Putem descoperi oameni care au aceleași pasiuni ca noi.

     

    Un alt motiv este viteza.

     

    Totul se întâmplă foarte repede. O fotografie poate fi publicată în câteva secunde. O știre poate ajunge la milioane de oameni aproape instantaneu. Un videoclip poate deveni popular într-o singură zi.

     

    În acest fel, lumea pare că a devenit mult mai mică.

     

    Distanțele nu mai par atât de importante.

     

    ---

     

    3. Avantajele rețelelor sociale

     

    Rețelele sociale au numeroase avantaje.

     

    În primul rând, ele ne ajută să comunicăm.

     

    Putem trimite mesaje, putem efectua apeluri video și putem păstra legătura cu persoane pe care nu le putem întâlni zilnic.

     

    În al doilea rând, rețelele sociale pot fi foarte utile pentru educație.

     

    Pe internet putem găsi lecții, explicații, documentare, cursuri, experimente și materiale educative. Dacă nu înțelegem un lucru la școală, putem căuta explicații suplimentare.

     

    De asemenea, rețelele sociale ne pot ajuta să descoperim talente și pasiuni.

     

    Un elev care cântă, desenează, dansează, face sport, fotografiază sau creează conținut poate arăta lumii ceea ce știe să facă.

     

    Poate chiar să inspire alte persoane.

     

    Un alt avantaj este reprezentat de informare.

     

    Putem afla rapid ce se întâmplă în lume, putem urmări evenimente și putem descoperi perspective diferite asupra unor subiecte.

     

    Totuși, trebuie să fim atenți: nu orice informație de pe internet este adevărată.

     

    ---

     

    4. Rețelele sociale și prietenia

     

    Un lucru interesant este modul în care rețelele sociale au schimbat ideea de prietenie.

     

    În trecut, prietenii erau în principal oamenii pe care îi întâlneam la școală, în cartier sau în diferite activități.

     

    Astăzi putem avea sute sau chiar mii de „prieteni” sau urmăritori online.

     

    Dar apare o întrebare:

     

    Câți dintre aceștia ne-ar fi alături într-un moment dificil?

     

    Un „like” nu este același lucru cu o îmbrățișare.

     

    Un comentariu nu înlocuiește o conversație sinceră.

     

    Un mesaj trimis rapid nu poate înlocui întotdeauna prezența unui om lângă noi.

     

    De aceea, cred că trebuie să facem diferența între popularitatea online și prietenia adevărată.

     

    Poți avea mii de urmăritori și să te simți singur.

     

    Și poți avea doar câțiva prieteni adevărați și să fii unul dintre cei mai bogați oameni din lume din punct de vedere sufletesc.

     

    ---

     

    5. Partea întunecată a rețelelor sociale

     

    Așa cum spuneam, rețelele sociale au și dezavantaje.

     

    Unul dintre cele mai importante este dependența.

     

    Uneori intrăm pe o platformă pentru câteva minute și ajungem să petrecem acolo ore întregi.

     

    Spunem:

     

    „Mai văd un videoclip.”

     

    Apoi încă unul.

     

    Și încă unul.

     

    Iar timpul trece fără să ne dăm seama.

     

    Problema este că timpul petrecut pe internet nu mai poate fi recuperat.

     

    Putem recupera bani.

     

    Putem cumpăra lucruri noi.

     

    Dar nu putem cumpăra timpul care a trecut.

     

    ---

     

    6. Rețelele sociale și imaginea de sine

     

    Un alt efect important este modul în care rețelele sociale ne influențează imaginea despre noi înșine.

     

    Pe internet vedem adesea oameni care par să aibă vieți perfecte.

     

    Case perfecte.

     

    Haine perfecte.

     

    Vacanțe perfecte.

     

    Chipuri perfecte.

     

    Prietenii perfecte.

     

    Vieți perfecte.

     

    Dar realitatea este că internetul arată de multe ori doar o parte selectată din viața unei persoane.

     

    Oamenii nu postează de obicei fiecare moment dificil, fiecare dezamăgire, fiecare eșec sau fiecare zi proastă.

     

    Ei aleg ceea ce vor să arate.

     

    De aceea, este periculos să comparăm viața noastră reală cu imaginea editată a altcuiva.

     

    Trebuie să înțelegem că fiecare om are probleme, chiar dacă acestea nu apar într-o fotografie.

     

    ---

     

    7. Like-urile și nevoia de apreciere

     

    Un simplu „like” poate părea ceva neimportant.

     

    Dar, pentru unele persoane, like-urile au ajuns să reprezinte o formă de validare.

     

    Postăm ceva și așteptăm să vedem câte persoane apreciază.

     

    Dacă primim multe like-uri, suntem fericiți.

     

    Dacă primim puține, putem începe să ne întrebăm:

     

    „Oare nu sunt suficient de bun?”

     

    „Oare nu mă place lumea?”

     

    „Oare de ce alții au mai multe aprecieri?”

     

    Aici trebuie să înțelegem un lucru foarte important:

     

    Valoarea unui om nu se măsoară în like-uri.

     

    Un om nu devine mai inteligent pentru că are mai mulți urmăritori.

     

    Nu devine mai bun pentru că primește mai multe comentarii.

     

    Și nu devine mai puțin valoros dacă o postare nu primește atenție.

     

    Valoarea noastră există și atunci când nimeni nu apasă butonul „like”.

     

    ---

     

    8. Cyberbullying-ul

     

    Un alt pericol al rețelelor sociale este cyberbullying-ul, adică hărțuirea și umilirea unei persoane în mediul online.

     

    Un comentariu răutăcios poate părea pentru cel care îl scrie doar o glumă.

     

    Dar pentru persoana care îl primește poate fi foarte dureros.

     

    În spatele unui profil există un om.

     

    În spatele unei fotografii există un om.

     

    În spatele unui videoclip există un om.

     

    Și fiecare om are sentimente.

     

    De aceea, înainte să scriem ceva pe internet, ar trebui să ne întrebăm:

     

    „Aș spune același lucru dacă persoana ar fi chiar în fața mea?”

     

    Dacă răspunsul este „nu”, poate că nu ar trebui să scriem acel lucru nici online.

     

    ---

     

    9. Fake news și informațiile false

     

    Un alt mare pericol este reprezentat de informațiile false.

     

    Pe internet poate publica aproape oricine.

     

    Asta înseamnă că nu toate informațiile sunt corecte.

     

    O știre falsă poate fi distribuită de mii sau chiar milioane de oameni înainte ca cineva să verifice dacă este adevărată.

     

    De aceea trebuie să fim atenți la surse.

     

    Nu trebuie să credem automat tot ceea ce vedem într-un videoclip sau citim într-o postare.

     

    Un om informat nu este cel care citește foarte multe informații.

     

    Este omul care știe să aleagă informațiile corecte dintr-un ocean de informații.

     

    ---

     

    10. Siguranța pe internet

     

    Atunci când folosim rețelele sociale, trebuie să avem grijă și de datele personale.

     

    Nu este bine să oferim oricui informații precum adresa locuinței, parolele, datele bancare sau alte informații private.

     

    De asemenea, trebuie să fim atenți cu persoanele pe care le cunoaștem doar online.

     

    Internetul ne permite să vorbim cu oameni din întreaga lume, dar nu putem ști întotdeauna cine se află cu adevărat în spatele unui profil.

     

    De aceea, siguranța trebuie să fie mai importantă decât curiozitatea.

     

    ---

     

    11. Rețelele sociale și școala

     

    Rețelele sociale pot influența și educația.

     

    Ele pot fi o sursă extraordinară de informații.

     

    Putem găsi explicații la matematică, istorie, limbi străine, științe și multe alte materii.

     

    Putem urmări experimente și putem descoperi lucruri pe care nu le-am fi întâlnit într-o lecție obișnuită.

     

    Dar există și partea opusă.

     

    Dacă telefonul este folosit în timpul orelor fără un scop educativ, poate deveni o distragere.

     

    De aceea, tehnologia trebuie să fie un instrument pentru educație, nu un obstacol în calea ei.

     

    ---

     

    12. Rețelele sociale și timpul liber

     

    În trecut, copiii și adolescenții își petreceau timpul liber jucându-se afară, făcând sport, citind sau întâlnindu-se cu prietenii.

     

    Astăzi, o parte importantă din timpul liber este petrecută online.

     

    Nu este neapărat ceva rău.

     

    Problema apare atunci când lumea virtuală începe să înlocuiască lumea reală.

     

    Este important să ieșim afară.

     

    Să facem sport.

     

    Să citim.

     

    Să vorbim cu familia.

     

    Să ne întâlnim cu prietenii.

     

    Să ne bucurăm de lucrurile simple.

     

    Pentru că viața nu se întâmplă într-un ecran.

     

    Viața se întâmplă aici, în lumea reală.

     

    ---

     

    13. Influencerii

     

    Un fenomen important al rețelelor sociale este apariția influencerilor.

     

    Un influencer este o persoană care are o comunitate mare de urmăritori și poate influența opiniile, alegerile sau comportamentul acestora.

     

    Unii creatori de conținut oferă lucruri foarte interesante și educative.

     

    Alții vorbesc despre sport, muzică, educație, călătorii, tehnologie sau artă.

     

    Dar trebuie să fim atenți și să nu considerăm automat adevărat tot ceea ce spune o persoană populară.

     

    Popularitatea nu înseamnă întotdeauna competență.

     

    Un om poate avea milioane de urmăritori și totuși să ofere informații greșite.

     

    De aceea trebuie să gândim cu propria noastră minte.

     

    ---

     

    14. Rețelele sociale și publicitatea

     

    Rețelele sociale sunt folosite foarte mult și pentru publicitate.

     

    Vedem reclame pentru haine, telefoane, jocuri, produse de îngrijire, restaurante, vacanțe și multe alte lucruri.

     

    Uneori avem impresia că alegem singuri ce vrem să cumpărăm.

     

    Dar algoritmii platformelor analizează ceea ce urmărim, ceea ce apreciem și ceea ce căutăm pentru a ne afișa conținut care ne interesează.

     

    Cu alte cuvinte, internetul încearcă să înțeleagă ce ne place.

     

    De aceea trebuie să fim consumatori atenți și să nu cumpărăm ceva doar pentru că este popular pe internet.

     

    ---

     

    15. Algoritmii

     

    În spatele rețelelor sociale există sisteme complexe numite algoritmi.

     

    Aceștia decid, într-o anumită măsură, ce conținut ne este recomandat.

     

    Dacă urmărim multe videoclipuri despre fotbal, este posibil să primim din ce în ce mai multe videoclipuri despre fotbal.

     

    Dacă urmărim muzică, vom primi mai multă muzică.

     

    Dacă urmărim știri, vom primi mai multe știri.

     

    Astfel, fiecare persoană poate ajunge să trăiască într-o bulă informațională, în care vede mai ales lucruri asemănătoare cu ceea ce a urmărit deja.

     

    De aceea este important să fim curioși și să căutăm informații din mai multe surse.

     

    ---

     

    16. Rețelele sociale pot face și bine

     

    Nu trebuie să privim rețelele sociale doar negativ.

     

    Ele pot fi folosite pentru lucruri extraordinare.

     

    O persoană poate strânge bani pentru o cauză umanitară.

     

    Un artist își poate găsi public.

     

    Un elev poate descoperi o oportunitate educațională.

     

    O afacere mică poate ajunge la clienți din întreaga lume.

     

    O persoană poate găsi sprijin într-o comunitate online.

     

    În situații dificile, informațiile se pot răspândi foarte repede și pot ajunge la oameni care au nevoie de ajutor.

     

    Așadar, rețelele sociale sunt asemenea unui instrument.

     

    Important nu este doar instrumentul, ci felul în care îl folosim.

     

    ---

     

    17. Cum ar trebui să folosim rețelele sociale?

     

    Cred că trebuie să învățăm să le folosim cu echilibru.

     

    Să nu ne verificăm telefonul în fiecare minut.

     

    Să nu simțim că trebuie să răspundem imediat la fiecare mesaj.

     

    Să nu ne comparăm constant cu alte persoane.

     

    Să verificăm informațiile înainte de a le distribui.

     

    Să protejăm datele personale.

     

    Să respectăm oamenii.

     

    Să nu transformăm internetul într-un loc al urii.

     

    Și, mai ales, să nu uităm să trăim în lumea reală.

     

    ---

     

    18. Viitorul rețelelor sociale

     

    Este foarte posibil ca rețelele sociale să devină și mai importante în viitor.

     

    Tehnologia evoluează rapid.

     

    Inteligența artificială, realitatea virtuală și realitatea augmentată pot schimba modul în care comunicăm.

     

    Poate că în viitor nu vom mai folosi internetul exact în forma în care îl folosim astăzi.

     

    Poate vom putea participa la întâlniri virtuale ca și cum am fi în aceeași cameră cu alte persoane.

     

    Poate vom avea experiențe digitale mult mai apropiate de realitate.

     

    Dar indiferent cât de mult va evolua tehnologia, un lucru nu trebuie să se schimbe:

     

    omul trebuie să rămână în centrul tehnologiei.

     

    ---

     

    19. Concluzie

     

    În concluzie, rețelele sociale reprezintă una dintre cele mai importante invenții ale lumii moderne.

     

    Ele ne-au schimbat modul în care comunicăm, învățăm, lucrăm și ne informăm.

     

    Ne pot apropia de oameni.

     

    Ne pot oferi cunoștințe.

     

    Ne pot ajuta să ne exprimăm.

     

    Ne pot oferi oportunități.

     

    Dar, în același timp, ne pot consuma timpul, ne pot afecta încrederea în noi, ne pot expune la informații false și ne pot îndepărta de oamenii din jurul nostru.

     

    De aceea, nu cred că întrebarea corectă este:

     

    „Sunt rețelele sociale bune sau rele?”

     

    Întrebarea corectă este:

     

    „Cum alegem noi să le folosim?”

     

    Pentru că internetul poate fi o bibliotecă sau o pierdere de timp.

     

    Poate fi un loc unde învățăm sau un loc unde ne pierdem.

     

    Poate fi o punte între oameni sau un zid între noi.

     

    Totul depinde de felul în care îl folosim.

     

    Într-o lume în care putem fi conectați cu milioane de oameni, trebuie să avem grijă să nu uităm să fim conectați cu cei de lângă noi.

     

    Să nu uităm să vorbim față în față.

     

    Să nu uităm să ascultăm.

     

    Să nu uităm să râdem împreună.

     

    Să nu uităm să ieșim afară.

     

    Să nu uităm să trăim.

     

    Pentru că putem avea cea mai modernă tehnologie din lume, dar cele mai importante lucruri din viață nu au nevoie de internet.

     

    O îmbrățișare nu are nevoie de Wi-Fi.

     

    O prietenie adevărată nu are nevoie de like-uri.

     

    Un zâmbet sincer nu are nevoie de filtru.

     

    Iar o amintire frumoasă nu trebuie neapărat postată pentru a avea valoare.

     

    Rețelele sociale pot face parte din viața noastră, dar nu trebuie să devină întreaga noastră viață.

     

    Vă mulțumesc pentru atenție!

    Еще ...

    Drepturile tuturor Creștinilor (301)

    Articolul 301 — Libertatea Bisericii

    (1) Comunitățile creștine au dreptul să își organizeze viața religioasă potrivit credinței și tradiției proprii.

    (2) Organizarea bisericească trebuie să respecte demnitatea persoanei și legile civile aplicabile.

    (3) Nicio autoritate religioasă nu este mai presus de lege.

    Articolul 302 — Diversitatea confesiunilor creștine

    (1) Prezenta Constituție îi cuprinde pe creștinii ortodocși, catolici și protestanți.

    (2) Fiecare confesiune își păstrează tradiția, organizarea și învățătura proprie.

    (3) Diferențele confesionale nu trebuie să conducă la violență sau persecuție.

    Articolul 303 — Demnitatea credinciosului

    (1) Fiecare credincios trebuie tratat cu demnitate.

    (2) Nimeni nu trebuie umilit în cadrul comunității religioase.

    (3) Statutul social, averea sau funcția nu determină valoarea spirituală a unei persoane.

    Articolul 304 — Responsabilitatea clerului

    (1) Clerul și conducătorii religioși au responsabilitatea de a sluji comunitatea cu integritate.

    (2) Autoritatea religioasă trebuie exercitată cu responsabilitate.

    (3) Poziția religioasă nu poate fi folosită pentru avantaje personale obținute prin abuz.

    Articolul 305 — Preotul

    (1) Preotul trebuie să fie un slujitor al comunității sale.

    (2) El trebuie să promoveze pacea, adevărul, rugăciunea și responsabilitatea.

    (3) Preotul nu trebuie să încurajeze violența sau răzbunarea.

    Articolul 306 — Pastorul

    (1) Pastorul trebuie să își îndeplinească responsabilitatea spirituală cu integritate.

    (2) El trebuie să respecte libertatea și demnitatea credincioșilor.

    (3) Autoritatea pastorală nu trebuie folosită pentru manipulare sau exploatare.

    Articolul 307 — Episcopul

    (1) Episcopul are responsabilitatea de a îndruma comunitățile aflate sub autoritatea sa potrivit propriei tradiții bisericești.

    (2) Autoritatea episcopală trebuie exercitată cu responsabilitate și discernământ.

    (3) Episcopul trebuie să urmărească protejarea credincioșilor și păstrarea disciplinei bisericești.

    Articolul 308 — Conducerea comunității

    (1) Conducerea unei comunități creștine trebuie să urmărească binele comunității.

    (2) Deciziile trebuie luate cu responsabilitate.

    (3) Puterea nu trebuie folosită pentru îmbogățire prin înșelăciune sau pentru control abuziv.

    Articolul 309 — Interzicerea abuzului spiritual

    (1) Nimeni nu trebuie manipulat prin frică religioasă pentru a fi controlat.

    (2) Credința nu trebuie folosită pentru justificarea abuzului.

    (3) Persoanele care reclamă un abuz trebuie ascultate cu seriozitate.

    Articolul 310 — Protecția copiilor în Biserică

    (1) Copiii trebuie să fie în siguranță în cadrul activităților religioase.

    (2) Niciun copil nu trebuie supus abuzului fizic, psihologic sau sexual.

    (3) Comunitățile religioase trebuie să adopte măsuri de prevenire și protecție.

    Articolul 311 — Siguranța tinerilor

    (1) Tinerii trebuie protejați în cadrul activităților bisericești.

    (2) Responsabilii activităților pentru tineri trebuie să respecte reguli clare de siguranță.

    (3) Orice comportament abuziv trebuie tratat cu seriozitate.

    Articolul 312 — Protecția persoanelor vulnerabile

    (1) Persoanele vulnerabile trebuie protejate în cadrul comunității.

    (2) Vulnerabilitatea nu trebuie exploatată pentru bani, putere sau control.

    (3) Comunitatea trebuie să încurajeze sprijinul și responsabilitatea.

    Articolul 313 — Confidențialitatea

    (1) Informațiile personale primite în cadrul activității pastorale trebuie tratate cu discreție, în limitele legii.

    (2) Confidențialitatea nu trebuie folosită pentru ascunderea unor infracțiuni sau pentru protejarea abuzatorilor.

    (3) Protejarea victimei și respectarea legii trebuie avute în vedere.

    Articolul 314 — Administrarea banilor Bisericii

    (1) Bunurile și fondurile comunității trebuie administrate responsabil.

    (2) Banii destinați comunității nu trebuie folosiți în scopuri personale prin fraudă.

    (3) Comunitățile trebuie să promoveze transparența financiară.

    Articolul 315 — Donațiile

    (1) Credincioșii pot face donații în mod liber.

    (2) Donația nu trebuie obținută prin amenințare sau constrângere.

    (3) Persoanele sărace nu trebuie umilite pentru că nu pot dona.

    Articolul 316 — Ajutorarea săracilor

    (1) Comunitățile creștine trebuie să încurajeze ajutorarea persoanelor aflate în nevoie.

    (2) Ajutorul trebuie acordat cu respect.

    (3) Persoana săracă nu trebuie tratată ca fiind mai puțin valoroasă.

    Articolul 317 — Biserica și caritatea

    (1) Comunitățile creștine pot organiza cantine, centre de sprijin, colecte și alte activități caritabile.

    (2) Aceste activități trebuie desfășurate cu responsabilitate.

    (3) Ajutorul nu trebuie folosit ca instrument de manipulare.

    Articolul 318 — Protejarea patrimoniului religios

    (1) Icoanele, manuscrisele, cărțile, obiectele liturgice și clădirile istorice trebuie respectate.

    (2) Patrimoniul religios trebuie transmis generațiilor următoare.

    (3) Distrugerea intenționată a patrimoniului religios este condamnată.

    Articolul 319 — Respectarea lăcașurilor de cult

    (1) Bisericile și celelalte lăcașuri creștine trebuie respectate.

    (2) Nimeni nu trebuie să vandalizeze sau să profaneze un lăcaș de cult.

    (3) Comunitățile trebuie să respecte, la rândul lor, lăcașurile altor religii.

    Articolul 320 — Disciplină bisericească

    (1) Fiecare confesiune poate avea propriile reguli disciplinare.

    (2) Disciplina trebuie aplicată cu dreptate și responsabilitate.

    (3) Disciplina religioasă nu poate justifica violența fizică.

    Articolul 321 — Interzicerea pedepselor corporale religioase

    (1) Nicio persoană nu trebuie bătută ca pedeapsă religioasă.

    (2) Nicio comunitate nu trebuie să folosească lovirea pentru „îndreptarea” credincioșilor.

    (3) Corectarea trebuie să urmărească îndreptarea prin mijloace pașnice și responsabile.

    Articolul 322 — Libertatea de a părăsi o comunitate

    (1) O persoană nu trebuie ținută cu forța într-o comunitate religioasă.

    (2) Nimeni nu trebuie amenințat pentru că dorește să părăsească o comunitate.

    (3) Decizia religioasă trebuie respectată.

    Articolul 323 — Interzicerea persecuției între creștini

    (1) Un creștin nu trebuie persecutat pentru că aparține unei alte confesiuni creștine.

    (2) Ortodocșii, catolicii și protestanții trebuie să își rezolve diferențele prin dialog.

    (3) Nicio diferență doctrinară nu justifică agresiunea.

    Articolul 324 — Cooperarea creștină

    (1) Comunitățile creștine pot coopera în domeniul carității, educației, protecției familiei și sprijinului persoanelor vulnerabile.

    (2) Cooperarea poate exista chiar atunci când există diferențe teologice.

    (3) Scopul cooperării trebuie să fie binele oamenilor și promovarea păcii.

    Articolul 325 — Principiul slujirii

    (1) Autoritatea în comunitatea creștină trebuie înțeleasă ca responsabilitate și slujire.

    (2) Cel care primește o funcție trebuie să urmărească binele celor pe care îi slujește.

    (3) Nicio funcție religioasă nu acordă dreptul de a abuza, umili, lovi sau exploata o altă persoană.

    Еще ...

    Campionat de strănutat în engleză

    Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

    Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

    Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

    Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

    Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

    Deja facem progrese!

    Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

    Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

    Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

     

    Sneezing championship

     

    Ladies and gentlemen, today we are the organizers of a spectacular event, we all met in Ulaanbaatar, the most beautiful city of Mongolia, which has decided to host a championship a little bit out of the ordinary this year, it's about about the international sneeze championship. Competitors from all over the world gathered to show that they can, that they have got talent and know how to use it. Without further ado, let's get started!

    Contestant #1 prepares to sneeze, does the inhale-exhale, inhale-exhale exercises, and sneezes! What a sneeze! It was heard halfway through the stadium. Well done!

    Contestant number 2 took a sniff of pepper from the gold-capped salt shaker, tears streaming down her nose, I've got a forefeeling that it's going to be something extremely tuneful. And he sneezes...! He sneezed so hard, you couldn't even hear it... even cats sneeze harder... needs a bit more exercise...

    Contestant number 3 is also a professional diver, and knows how long to hold his breath to sneeze perfectly. We are preparing to listen to him. It is at full swing. And this is a brilliant sneeze. Very good! You could hear it even in the neighboring plains of Mongolia...

    Contestant #4 claims sneezes run in his blood. As a small child he used to sneeze from ragweed and fruit trees, and throughout the years he has turned into an expert. Now it is his turn to sneeze, too. What a sneeze this time, too...it has been detected by a satellite that provides internet on planet Earth.

    We are already making progress!

    Competition number 5 has specialized studies in such a thing. She also practiced on her own by sneezing at weddings, outdoor parties, birthdays, New Years with friends and so on... She is preparing and sneezing...a perfect score! This time, it has been received by a satellite from the moon. Morgan Freeman's astrophysical story about oxygen molecules preventing the propagation of sounds through the Universe doesn't really make sense in the case of this competition.

    The following competitors managed to impress us even more with the loudness of the produced sounds. There were people who sneezed so loudly that the sound was also received by the satellites of Venus and Mercury. Such professionals could delight us only once in a lifetime with the result of their strenuous work.

    Out of 1000 contestants listened to and assessed, only one won the top prize, namely, both a lake house in the Maldives and a state-of-the-art hair trimmer. The winner is Norwegian by origin and a source of inspiration for all those planning to participate and train for such a championship! Congratulations!

    Еще ...

    Поддержите Poezii Online

    Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

    Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍