Un mac în floare - Cimitirul eroilor
Îmi pare rău că am supus... o mică floare
credea în zori şi în apus... încrezătoare
cu roua vieţii se hrănea... crezând în lume
culori de vis spre cer ardea... iubiri s-adune
parfum uşor spre nori purta... în vânt de vară
și luna-n noapte o curta... în prag de seară
Stăteau c-un glonte la taifas... priviri pierdute
copii-bătrâni ce-au mai rămas... prin flori trecute
ca-n seri orfane de părinţi... tăcuți s-asculte
cum plâng și crucile fierbinți... de veacuri multe
Prin lanuri îngerii se strâng... o zi s-aleagă
când vieți de flori pe cruci
se frâng... şi ne reneagă
Îmi pare rău că am răpus... un mac în floare
când noaptea lumii am adus... şi macul moare
Категория: Стихи о смерти
Все стихи автора: Craciunas Silviu
Дата публикации: 11 сентября 2022
Просмотры: 815
Стихи из этой категории
La moartea unui artist
La moartea unui artist
E ziua când îl plânge
Arcușul cântă trist
Penelul cerul frânge.
Pianul ,singur solist
Tăcute- i sunt clapele
La moartea unui artist
În lacrimi sunt pleoapele.
Clovnul mereu scenarist
Gongul profund îl bate
Astăzi mâhnit, realist
Pleacă târziu în noapte.
Când moare un aritist
La aștri se va duce
Din cer norul plouă trist
ȘI rolul vieții zace.
Răsturnarea încălzirii globale
Îmi strange groaznic fașa de la vene
Am vrut să tai răul pe verticală
Dar a curs sânge
Am trecut gândurile negre ce s-au lăsat grele
Printr-un filtru critic
Aveam unghiile date cu ojă roșie dinainte,
Presimțeam că se asortează cu momentul ce avea să vină.
Mă priveam în ochii minții în oglindă,
Speram să nu mai doară umbra.
Mă străduiam să spăl păcatele, să le opresc
Dar iertarea e Sfântă, prea apăsătoare pentru un păcătos.
O manifest în neputință și mă străbate,
Pătrunde adânc prin crăpături,
Își face culcuș.
Anii trec, rămâne îngropată, uitată
Cu crucea dărâmată.
singurătate
o să vină o vreme când...
îngerul meu păzitor se va închide într-o cutie
albă
fără tavan
și fără pereți
îngerul meu păzitor va bea, va fuma
și va plânge amarnic
va fuma și își va ține mâna la beregată
va bea Smirnoff și-l vor durea aripile
va îngâna, geme și suspina în consoane
cui se roagă îngerul?
cine se roagă la el?
toate astea căci o să vină o vreme când
Dumnezeu ne va părăsi.
Iconița sub pernuța mea
Pereții albaștri și coridorul lung,
Mă amețesc când îi văd.
Pentru că-mi amintesc ceia ce a fost în trecut,
Cum bunica a vrut să mă ia cu dânsa,
Și lacrima cristalină îmi joacă în ochi,
Când iarăși la acest lucru mă gândesc.
S-a întâmplat asta demult,
Când aveam vreo cinci sau patru anișori,
Eu stăteam în spitalul mamei și copilului,
Și mama lângă mine plângea,
iar eu trist priveam la ea,
Nu înțelegeam ce se petrecea,
M-am făcut galbenă la față, sub ochi eram albastră,
Și atunci eu am întrebat de mămica
-Mămica,eu am să mor?
Ea mi-a zis cu voce blândă,
-Va fi totul bine,Alina!
Mămica s-a speriat,
La medic m-a dus,
Dar într-o minută,
Mămica speranța a pierdut-o,
- încă puțin și eu, plecam după bunica!
Un cunoscut de-al tatei,
Mi-a adus o iconiță,
mămica mi-a pus-o sub pernă,
Și peste o perioadă ,
am scăpat de pereții spitalului.
Eu casa mea dragă am pășit-o cu drag!!
Și sunt fericită că vie am rămas,
Le mulțumesc doctorilor și iconiței,
Pentru că m-au salvat,
Să nu fi ele,nu respiram nici azi!
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 25.10.2024
Abisul Urei și Tristeții
Sufletul meu arde, încins în ura
Care-mi îmbracă inima, o mască de ceață.
Pierdut în gânduri, în noaptea cea sură,
Căutând o cale, căutând o rază.
Umbrele trecutului se-nalță, se-adună,
Îmi sufocă zâmbetul, îl transformă în scrum.
Lacrimi reci îmi spală obrazul,
Dar nimeni nu vede, nimeni nu știe de drum.
Ura crește ca o fiară, mă roade,
Speranța se stinge, e doar un ecou.
Inima-mi bate într-un ritm de hoarde,
Și tristețea curge, un râu de cadou.
Ești tu acolo, îmi șoptești minciuni dulci,
Dar eu simt doar frigul, o iarnă eternă.
În jurul meu, ziduri, în jurul meu, cruci,
Și lumea e rece, nimic nu se cernă.
Închide-mi ochii, lasă-mă să cad,
În abisul acesta, în noaptea de vis.
Poate-n durere, voi găsi un alt vad,
Poate-n întuneric, voi găsi un paradis.
Încă puțin
Încă o lună amară,
Încă o viață sărmană,
Încă o zi în care nu mă simt bine,
Încă o zi în care nu sunt cu tine,
E trist și rece în inima mea,
Când tu lipsită ești din viața mea.
Încă un pic și voi muri,
Încă un pic și nu voi mai trăi,
Voi sta sub a vieții reci cruce,
Iar tristețea pe umeri nu o voi mai duce.
Другие стихотворения автора
În praful timpului
Nu mă întreba de cărare
mereu îmi reneg picioarele,
pledează vulgaritate.
Nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă.
Poate conştiinţa?
La ce bun,
mă vizitează doar duminica,
în spatele bisericii.
Nu mă întreba încotro mă îndrept,
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
şi să murim mereu.
Dacă nu mă întrebi nimic,
obosit de aşteptare,
voi respira doar trecut.
Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi.
Ştii să înoţi?
Astăzi nu sunt acasă.
Poate mâine
vom juca şotronul copilăriei,
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară,
chiar în praful timpului.
Lumea de lumi muritoare
Acum, printre stele cuvintele zboară
din ţăndări de suflet lăsate să moară,
din minţile noastre se naşte misterul
ce-aleargă zănatic să umple eterul.
Acolo, pe dealuri, sunt muguri de viaţă,
descinderi de sunet prin umbre de ceaţă,
încântă văzduhul cu zboruri măiestre,
din ramuri în ramuri, pe aripi ecvestre.
Acolo-n adâncuri sub verde de iarbă
lumina stă neagră, vederea e oarbă,
dar clipe de viaţă ţărâna frământă
şi-acolo sunt vise ce nasc şi încântă.
Acolo, sub valuri, mai tăinuie-o lume
în liniştea surdă, sub munţii de spume,
e viaţa tihnită-n văzduhul de apă
cărări de culoare pe-a timpului pleoapă.
O lume de lumi pe cărări de destine
trăieşte şi moare cu gânduri senine,
e lumea de lumi cu trăiri arbitrare
lăsată chezaşă că Terra nu moare.
Aici, printre lumi, chiar cu harul vorbirii,
mai bântuie omul în pragul venirii,
să lase în urmă o vrere haină,
să zgândăre-n ceruri mânia divină.
Cândva, între stele, mai fi-vor cuvinte,
chemări vlăguite din lumi de morminte
rămase pe Terra ca ploaia de vise?
Văd lumea de lumi dispărută-n culise.
Dispare o lume de lumi muritoare
ca umbră de viață în viața sihastră
cuprinsă-ntr-o cupă eternă de floare
iubită profetic de-un fluture-n glastră?
Început de toamnă
Aduce-ncântare a soarelui pleoapă
croită pe dealul cuprins de rugină,
din roşul sălbatic, cărări de lumină
alungă din noapte simţirea mioapă.
Vin zorii grăbiţi peste frunzele moarte,
curg picuri de rouă din crengi betejite,
mai gâdilă vântul în somn alungite
o mână de flori cu speranţe deşarte.
Pe geamul rămas cu privirea de gheaţă
curg râuri de vise dospite în zare,
sunt doinele toamnei lăsate cântare
de doruri în suflet, cuprinse de ceaţă.
Chezaşă mi-e ziua născută din noapte
şi martor mi-e vântul cu aspra-i cântare
că toamna cu toane ce astăzi apare
e zâna iubită-n iubirile-mi coapte.
Tu, toamnă târzie prin toamnele mele,
alături de-un fulger ascuns în privire,
revino şi mâine să-mi laşi în simţire
un drum de trăire cu bune şi rele.
Doar poemele - II
Mă-ncearcă răceala
timpului fără sfârşit,
în van aspirina
transpiră spre mâine,
secundele miotice
secătuiesc pupila
de visarea târzie,
coroana de spini
a mântuirii naşte
vâltoarea dezintegrării
sentimentelor,
oglinda îmi refuză
fiinţa.
Doar poemele
multiplică timpul
rădăcinilor perene,
topesc hotarul
agoniilor,
sorb suflete
din altarul fiinţei,
însufleţesc zorii,
alintă amurgul.
Ele, poemele,
din umbra trecutului
renasc speranţa glăsuirii
în ritmul silabei.
Toamnele mele
De orice toamnă mă răneşte,
nu-i vina vântului tembel
şi nici a ploii ce tot creşte,
cat vină-n timpul infidel.
Cobori peste visele mele,
tu, toamnă ce iar m-ai găsit,
din ceruri năvalnic rebele
îmi dărui un gând răzvrătit.
Îmi intri în casă cu mină
de doamnă gătită cu stil,
tu pari fără pată şi vină,
dar frigul îl semeni tiptil.
Mă prinde un dor de plecare
când mantia-ţi gri o privesc,
tu crezi că eşti dură şi-ţi pare
că-n tine sunt doruri ce cresc.
Mi-e vremea rămasă o goană
de zile mărunte şi reci,
iar tu eşti aceeaşi icoană,
m-arunci în tristeţe şi pleci.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 20. Mărturisirea
Trecuseră câteva zile și cei doi, Iulia și Gabriel, erau într-o stare stabilă, dar existau suficiente motive de îngrijorare. Iulia era încă menținută în stare de comă indusă, rana de la cap fiind destul de adâncă. Nu era transportabilă și o echipă de neurochirurgi se deplasase la spital. Cât despre doctorul Gabriel, acesta își revenise complet din punct de vedere fizic Asistenta încerca să nu-l tulbure prea mult. Asistenta șefă devenea pe zi ce trece tot mai agitată, iar doctorița Zamfirescu privea neputincioasă la acest tablou al disperării și incertitudinii care se contura chiar în fața ei. Era oare posibil ca acea lovitură să fi afectat memoria doctorului? Și de unde până unde această poveste cu baronul Aaron von Pieler? O bătaie ușoară întrerupse gândurile doctoriței.
— Intră!
Asistenta se strecură în biroul directoarei de parcă ar fi vrut să nu fie văzută. Alături de directoarea spitalului era și Doamna, asistenta șefă.
— Chiar voiam să te chem. Acum că am scăpat de inundații, vreau să știu ce intenții ai, Iulia? În ultima vreme te-ai comportat ciudat. Ce este cu acea peșteră?
— Cer iertare, dar trebuia să-mi găsesc trecutul.
— Toți avem în trecut frânturi de viață pierdute, dar nu putem alerga în timp căutând himere. Aici, în dosarul tău, este trecutul tău, iar viitorul va depinde doar de prezent. Nu poți fugi de viitor ascunzându-te în trecut.
— Trecutul meu a fost brusc îngropat odată cu părinții mei și cu mama Iuliei.
— Vrei să spui că între tine și Iulia există o legătură.
— Bănuiam ceva. Am fost în satul bunicilor din partea mamei. Acolo sunt înmormântați părinții mei și chiar trecutul meu. Iulia este sora mea. Suntem surori după tată, iar mamele noastre erau surori gemene.
— Cum este posibil?
— Mama Iuliei avea probleme psihice. S-a folosit de asemănarea lor pentru a-l înșela pe tatăl meu. Toți trei au murit într-un accident atunci când veneau să-mi spună tot adevărul. Eu eram singura care nu știa.
— Iulia, sora ta știe?
— Da. Știe și toată viața ei a fost ca o umbră care mă păzea de primejdii. Voi rămâne aici. Îi voi îngriji pe amândoi.
— Adică?
— Adică pe sora mea și pe doctorul Gabriel.
— Se pare că nu ești străină de această stare a doctorului.
- În casa din sat unde locuiesc am găsit un caiet scris cu sute de ani în urmă de un austriac. Acesta, rănit în luptele cu turcii din 1493 chiar în aceste locuri, a fost ascuns de o femeie în peșteră și îngrijit. S-a îndrăgostit de ea și a refuzat să mai plece cu ceilalți oșteni rămânând în sat. Era baronul Aaron von Pieler. Din caiet am aflat că femeia lui era considerată ființa diavolului, iar el a reușit să o facă bine iubind-o. Au murit atât ea cât și fata lor în timpul unor inundații fiind alungate de sătenii care credeau că datorită diavolului care le stăpânea, Dumnezeu le-a trimis ploile.
— Doctorul a citit caietul?
- Speram să o iubească pe Iulia și să o facă bine. Atunci nu știam că e sora mea, dar simțeam că îi datorez acest lucru.
- Cum adică, îi datorezi acest lucru? întrebă nedumerită doctorița Zamfirescu.
Privirile asistentei și asistentei șefe se întâlniră. Ochii Iuliei o implorau să vorbească, să spună ceea ce ei îi era atât de greu să mărturisească.
— Așa este, reluă Doamna istorisirea Iuliei. Cu mulți ani în urmă, Iulia a avut proasta inspirație să ademenească un bărbat, doar că acesta a venit cu alții ca să o violeze. Și atunci sora ei s-a sacrificat lăsându-se violată. Cred că a fost momentul în care frica de bărbați i-a cuprins mintea tulburându-i comportamentul. Vă amintiți că atunci când am găsit-o, nu suporta să aibă bărbați în jurul ei?
Iulia o privi cu recunoștință pe asistenta șefă, apoi își continuă povestea.
— Doar doctorul Gabriel putea să-i redea încrederea în iubire. Să-i vindece frica de bărbați.
— Aceste fapte schimbă mult lucrurile. Înseamnă că rătăcirea lui nu este legată de lovitura suferită la cap. Va trebui să-l transferăm la Sibiu.
— Nu! În niciun caz, se avântă asistenta, eu sunt..., eu îl voi îngriji, mai spuse ea după o scurtă pauză. Credeți că o să-și revină?
— Fiecare om are o conștiință ascunsă, în umbră, care stă la pândă gata să cucerească mintea și să învingă firea noastră normală. Să sperăm că personalitatea lui va fi mai puternică decât această tenebră născută din caietul baronului.
Ieșiră împreună din cabinetul directoarei și se îndreptară spre camera lui Gabriel. În mijlocul curții, asistenta șefă o opri și o privi în ochi.
— Iulia, nu mai este loc de greșeli și ascunzișuri. Viața a doi oameni depind de spusele tale. Ce ai vrut să spui adineauri?
Iulia aplecă ochii și se întristă.
— Sunt gravidă. Aștept copilul lui Gabriel.
— Dar e o binecuvântare. Poate cu această veste îl vei scoate din starea în care este. Va părăsi lumea baronului.
— Nu știu. Dacă o iubește pe sora mea?
— Crezi că s-a culcat și cu sora ta?
Iulia înclină capul afirmativ, apoi adăugă.
— Eu i-am împins spre asta.
— Înțeleg. La fel ca mama ta și sora ei. V-aţi iubit cu același bărbat. Doar că acum nu este vorba de nicio înșelătorie. Gabriel va trebui să-și asume consecințele propriilor alegeri.
— Mergeți doar dumneavoastră la el. Eu nu pot încă să-l văd.
Doamna intră în cameră și Gabriel se ridică întâmpinând-o cu o întrebare.
— Ce face soția mea? Dar fiica?
— Doctore, dumneata nu ai nicio soție.
— Ba da. Preotul și sătenii nu vor să recunoască. Este soția mea și nu îi voi lăsa să le facă rău.
— Te rog, ascultă-mă. Eu am o fetiță. Îți amintești? Cea din fotografie. Unde este fotografia, doctore?
— Fetița ta trebuie să se joace cu fetița mea. O să o lași, nu? întrebă el rugător. Oamenii sunt răi, dar nu există niciun diavol. Fata mea este la fel ca și fata ta. Îi place atât de mult să se joace. O lași?
— O să o las, dar spune-mi unde este? De ce ai ascuns-o?
— Nu eu am ascuns-o. Preotul minte.
Începu să se agite amenințând o umbră din geam cu pumnul.
— Bine. O să o aduc.
Iulia intră și ea în cameră.
— Iulia, ce bine că ai venit. Ți-au făcut sătenii rău?
— Nu mi-au făcut. Acum se poartă frumos cu noi.
— Și fetița noastră unde este?
— Se joacă, Aaron. Se joacă cu copiii.