Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

Alku on tärkeä

Alku, niin vaikea kuin jännittäväkin. Kannat sydämessäsi monenlaisia kokemuksia, tunteita, tunnelmia, aistimuksia. Monet niistä on ehkä liian kömpelösti käännetty, ilmaistu, niin se nyt on. Se on taitojen muodostumisen, etsimisen, löytöjen, paljastusten, virheistä ja epäonnistumisista oppimisen aikaa, hetkiä, jolloin testaat enemmän, et ole vakuuttunut, että haluat jatkaa aloittamaasi. Toisinaan tiedämme, että uusi elämänvaihe on alkamassa, jota etsimme joko itsellemme tai läheisillemme.

Oli miten oli, alku ratkaisee, kuvittele hyvä urheilija, joka olisi osallistunut erilaisiin kilpailuihin ja en tiedä mihin, pääsisikö hän silti sinne, jos hänellä ei olisi tukea, jos hänellä ei olisi onnea löytää valmentaja oppimistyylinsä ja tarpeidensa mukaan? Ei, ehdottomasti ei.

Samalla tavalla, ehkä kuvittelemme brändinimen, olisiko se menestynyt, olisiko niin moni ostanut sieltä, jos sillä ei olisi ollut tukea, mainontaa, promootioita en tiedä kuinka monessa sosiaalisen median kanavassa? Ei, ei tietenkään, maailma ei edes tietäisi kyseisen brändin olemassaolosta.

Alku merkitsee irtautumista entisestä. Se voi olla suunniteltu tai suunnittelematon etukäteen, se riippuu siitä, mitä haluamme aloittaa. Jos esimerkiksi haluamme ilmoittautua balettitunneille, niin kyllä, aloitus voidaan suunnitella, silloinkaan se ei ole oikein suunniteltavaa, jos ohjaaja ei palaa äitiyslomalta sovittuun ajankohtaan mennessä. Jos olemme äitiyslomalla, synnytystä ei voi ajoittaa, emme voi valita synnytyskuukautta, saati päivää, aikaa. Se tapahtuu hetkellisesti. Silloin sekä meillä että lapsella on alku, uusi polku, jota kuljemme yhdessä. Sillä on merkitystä, miten haluamme lapsen aloittavan elämänsä. Vanhempana voimme valita, mitä haluamme lapselle. Ilmaisemme rakkauttamme vain lähettämällä hänelle rahaa ja paketteja en tiedä mitä lelua maasta, jossa työskentelemme, mutta sillä välin muukalainen hoitaa lastamme? Älkäämme ihmetelkö myöhemmin, että meidän ja lapsen välille tulee esteitä, rajoituksia. Läheisyyden puute lapsen kanssa ja kommunikointi hänen kanssaan vaikuttaa hänen kehitykseensä, koska hän ei olisi koskaan tuntenut olevansa heidän haluttunsa. Hän muistaa vain biologiset vanhempansa, mutta hän ei tunnista heitä vanhemmiksi varsinaisessa merkityksessä.

Vastakkaisella puolella ovat vanhemmat, jotka päättävät jäädä maahan. Huominen synnyttää epävarmuutta, tämä epävarmuustekijöiden synnyttämä stressi, jonka kuvittelemme, leviää lapselle, jos emme osaa hallita itseämme ja antaa heidän tehdä mitä haluavat. Sitten vanhemmat kiihtyvät, puhuvat hölynpölyä, käytännössä hölynpölyä, lapselle, aivan tyhjästä. Kiinnitämme paljon huomiota lapseen lapsen alkuvaiheessa, koska hänen mielensä on kuin sieni. Imeydy kaikkiin, jokainen sana, ele, äänensävy. Haluttomasti hän ottaa sen alun. Se ottaa vallan, tunnelmia, ajatuksia, vaikutelmia, asenteita. Olisi sääli, jos näin tapahtuisi. Hänen täytyy kasvaa kauniiksi kaikista näkökulmista, koska hänen vanhempansa olisivat vienyt hänet läpi parhaiden koulujen, parhaiden lukioiden, paljon unelmoidun korkeakoulun ja en tiedä missä, se olisi turhaa. hän saavuttaisi korkeuden 1,90, hyvin kehittynyt, urheilullinen ja en tiedä kuinka, jos sisältä löydämme sekoituksen traumoja, joita on säilytetty itsessämme, ei ajoissa tajuttu, ei ilmaistu, ei parantunut. Ulkoapäin se näyttäisi hyvältä, mutta sisältä näkisi, ettei sielua pantu sen kasvuun, koska siitä puuttuisi ehdottomasti se, mikä olisi arvokkainta, myötätuntoa ja inhimillisyyttä. Minkä perheen hän puolestaan löytää? Mitä sukupolvia siitä perheestä syntyy ja niin edelleen.

Se tarvitsee sielun lämpöä, kuten puu, kun istutamme sen, kastelun lisäksi huolehdimme siitä, että se kasvaa suoraksi ja paksuksi, se tarvitsee myös auringon lämpöä kehittyäkseen kaikin tavoin.

Joskus alku voi tarkoittaa urheilun aloittamista, pyöräilyä, uusien reseptien valmistamisen oppimista ja niin edelleen. Ole kuitenkin varovainen, jos päätät oppia jotain, jota ei voi oppia vain katsomalla YouTube-videoita ja siinä se, tarvitset ohjaajia tai opettajia kyseiseen työhön, yritä etsiä henkilö, jolla on vähintään vähimmäishalu Ymmärrä halusi oppia tuo taito, sisäinen motivaatiosi tulla itsenäisemmäksi tuosta näkökulmasta, pelkosi, tukea sinua siellä, missä et oikein onnistu, voittaa tämä este yhdessä. Muuten sinäkin kärsit, olet myös täynnä turhautumista, hermoja siitä, että maksoit kurssin ja ohjaajalla ei ole aikaa sinulle, hänellä on aina muita, hän priorisoi heidät aina sinua vastaan, kaikella mitä sinä myös maksoit rahaa kuin suositut.

Kuten koululuokissa, on olemassa useiden älykkyyden teoria, jonka mukaan älykkyyttä on 9 tyyppiä. En tiedä, miksi jotkut opettajat edelleen ajattelevat, että heidän oppilaidensa täytyy olla hyviä aineessaan. Jos hän päättää nöyryyttää häntä julkisesti luokan edessä, koska hän tietää vähän matematiikkaa, hänen olisi reilua, että hän sen tunnin jälkeen rahoittaisi hänet, antaisi hänelle rahaa terapiaistuntoihin menemistä varten, parantuakseen pelosta. epäonnistuminen, ahdistuneisuus, joka johtaa nenäverenvuotoon, pahoinvointi, huimaus, uni ja sydämen rytmihäiriöt. Jos hän ei ole hyvä matematiikassa, se ei ole ongelma, ehkä hän on ilmeisempi, parempi maalaamisessa, lyömäsoittimissa, kielissä, urheilussa ja muissa aineissa. Ei olisi missään nimessä reilua leimata häntä, että hän ei voi tehdä mitään, että hän ei tietäisi eikä ymmärtäisi joka tapauksessa, ettei hänen ja hänen kanssaan voida tehdä mitään, ettei mikään tule olemaan mitään elämässä. ja kaikenlaisia tämän kaltaisia skenaarioita. Jokainen mies on ainutlaatuinen, hänellä on omat ominaisuutensa, joita on harjoitettava, työstettävä, hiottava. Sitä vanhempien ja opettajien, joilla on tämä vanhentunut ajatus, että jos hän ei voi oppia matematiikkaa, hän ei voi tehdä mitään, pitäisi tehdä. Uteliaisuudesta matematiikan tiedekunnan valmistuneet tuntevat tyytyväisyyttä sen valmistuttuaan, kuinka moni todella päätyy opettamaan matematiikkaa, kun tie halutuiksi on täynnä esteitä joka askeleella, eikä edes ansioilla ja tiedolla ole enää väliä? Kun 10 kriteerin luettelosta hän ei vastannut vain yhtä, muuten hänellä oli ne kaikki, eikä häntä koskaan hyväksytty? Mitä järkeä on pakottaa heidät seuraamaan polkua, jota edes matematiikkaa rakastavat eivät seuraisi? Anna lasten, oppijoiden, kaikenlaisten oppijoiden valita oma polkunsa, kuinka paljon tai kuinka vähän heille sopii! Älä aseta itseäsi muiden ihmisten asemaan ajatellen, että tunnet heidät paremmin, että ymmärrät, mitä he haluavat, mitä he tavoittelevat. Itse tekemäsi virheet on paljon helpompi korjata kuin ne, jotka on tehty, koska muut neuvoivat sinua tekemään virheen.

Se riippuu tapauksesta, jos hän on tottelevaisempi lapsi, hän hyväksyy tilanteen ja yrittää käsitellä sitä, vaikka hän on masentunut, ei rauhassa itsensä kanssa, täynnä vihaa ja kerääntyy piilotettuja turhautumisia. Mutta jos puhumme luonteesta, joka ei tottele, joka haluaa olla itsenäinen omissa päätöksissään ja mieltymyksissään, vaarana on, että koulun keskeyttäneiden määrä kasvaa. Hän ajattelisi, että miksi mennä tuolle mate-info-tunnille, kun häntä ei muutenkaan löydy mistään, josta siellä keskustellaan, mikään ei koske häntä eikä sovi hänelle. Siksi on suositeltavaa, että vanhemmat ymmärtävät lapsiaan ja tukevat heitä kaikissa tärkeissä elämänvaiheissa.

Vaikka keskityin vähemmän miellyttäviin puoliin, ne ovat osa jokaisen alun todellisuutta, alkuhan on monimutkaisin. Matkan varrella asiat yksinkertaistuvat, sujuu ja kaikesta tulee kokemus, joka on paljon elämisen, kokemisen ja tuntemisen arvoinen. Tietysti jokaisen nuoren elämän kaikissa vaiheissa kohdatuilla ihmisillä on puolensa.

Kiitämme siis vanhempiamme, jotka tukivat meitä niin paljon kuin pystyivät, tiettyyn ikään saakka he antoivat meille mahdollisuuksia, vaatteita, asusteita, vempaimia ja kaikkea muuta, he ruokkivat meitä, sekä ruoalla että positiivisilla tunteilla, joita he antoivat meille. pilleri, että he sidoivat haavamme jokaisen kaatumisen jälkeen, että he helpottivat masennustamme, kun ajattelimme, että se oli turhaa, että heillä oli kärsivällisyyttä tutkia meitä, analysoida meitä ja kertoa mikä sopisi meille paremmin useimmissa tilanteissa, että he kävelivät meidät puistojen läpi, taidegallerioihin, gelaterioihin ja makeisiin, että he viljelivät joitain makuja musiikista ja kuvataiteesta, että he antoivat meille ensimmäiset ohjeet, elämän ensimmäisen ohjekirjan.

Kiitämme myös kasvattajia, opettajia ja professoreita, koska hekin viettivät suuren osan ajasta kanssamme, ja he ovat saattaneet kokea sen, mitä me koimme, kokeiden tunteet eivät olleet vain meidän, ne olivat myös heidän. Arvostamme jokaista hyvää ajatusta, joka kerta, kun he antoivat meidän lähteä luokasta, jos emme voineet hyvin, kun he korjasivat meitä, kun he pakottivat meidät en tiedä mihin kilpailuun, kun he selittivät meille, kun kirjoitimme, luimme heidän kanssaan, kun he opettivat meille uusia asioita, kun he muuttivat kohtaloita, kun he toivat merkityksen elämäämme, kun he auttoivat meitä hallitsemaan aikaamme paremmin, lakkauttamasta olemasta niin hajallaan kuin olimme.

Kiitos sydämemme pohjasta kaikille, jotka auttoivat meitä kehittymään, käymään läpi hyödyllisiä muutoksia, veivät meidät suojaavan siipiensä alle.

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahls fiksjon i det virkelige liv

Roald Dahls barnehistorie Matilda har også et korn av sannhet. Portrettet av Matilda (med små avvik fra Matilda speilet i skriftene hans) eksisterer i hverdagen. Den personen gjorde permutasjoner, logaritmer, ligninger av jeg vet ikke hvilken grad, beregninger i potensen 1000 uten å bruke kalkulatorfunksjonen på telefonen, leste siden han var 4 år gammel, se sine egne interesser og lidenskaper mens den eldre søsteren lagde neglene hennes med neglelakk, og broren hennes så en fotballkamp med jeg vet ikke hvilket argentinsk lag, hvis faren hennes undervurderte henne, smurte han inn fôret på jakken han oftest brukte med antiperspirant, han visste hvor mye tid som ville gå tom for alle frokostblandingene i bollen hennes, hun visste også hvem som skulle forsyne henne og før de gikk tom, ville hun alltid velge melk fra samme selskap (fordi bare den hun likte), hun kunne også fortelle fra blikket hvor mye hun skulle helle for ikke å oversvømme duken, hun visste hvordan hun ikke skulle bli ledd av danser ved å tråkke på partnerens fot, hun visste når det kom til å regne med mye bedre nøyaktighet enn AccuWeather-appen, følte hun når hun ble avvist eller akseptert av de i jeg sverger, følte hun seg ofte misforstått, selv om hun forsto alle hele tiden, hun visste hva alles grunner og frykt var, hun visste ikke å la seg være underlegen, hun visste hvordan hun skulle kjempe for henne rettigheter, for rettferdighet og sannhet. For henne var det alltid viktig hva som var rettferdig. Han har alltid vært en rolig, jordnær person, men like morsom. Ved å synge alles innsats ble ingen forurettet eller ignorert.

Han så alles intensjoner, hva som besjeler hver mann, hva som styrker ham, hva som deprimerer eller sliter ham. Hun visste hvem hun skulle stole på og hvem som ville ha sviktet henne i en mer kompleks situasjon. Cam kunne nesten forestille seg hva de kunne forvente av hver enkelt, hvordan de ville reagere, hva som ville få dem til å samarbeide eller avvise ideen om samarbeid, hvordan de ville snakke med hver enkelt. Ingen kunne overraske henne med noe, hun var kjent med de fleste situasjonene som kunne oppstå underveis.

Han kunne se folks naturlige skjønnhet, ikke kunstige skjønnhet, at de ville sminke seg, at de ville sette på leppestift, at de ville skape et fyldig volum i håret, eller at de ville være på treningssenteret og jobbe med alt sitt. muskelgrupper. Nei, ikke noe sånt, hun satte pris på folk for det de var, ikke det de ville fremstå som. Hun trengte ikke unødvendig kosmetikk, naturlighet var det mest ekte, det var derfor hun var vakker. Det som var mest spesielt med henne var det faktum at hun verdsatte folk for den de var, ikke nødvendigvis hva de ville tilby eller bevise. Alt dette skjedde fordi hun så folk fra alle perspektiver, absorberte blikkene deres, leste dem som om hun leste romaner. Hun var ivrig etter å observere detaljene i hver persons personlighet, å ta det beste fra hver enkelt, akkurat som en bie samler pollen fra blomster for å behandle og bli til honning.

Samtidig var hun beskjeden, hun skjønte hva hun kunne og hva hun ikke kunne. Hun trodde aldri et øyeblikk at hun kunne gjøre det helt alene. Han kjente sine grenser. Hun forsto at det er situasjoner hvor hun også trenger å rådføre seg med sine bekjente for å si sin mening og handle med kunnskap.

Han hadde en veldig fin og nøye forståelse av konsekvensene av sine egne handlinger og hvordan de kunne påvirke de rundt ham.

Karakteren fra Roald Dahls bok kunne finne sin moderne ekvivalent i ingen ringere enn Cecilia.

 Ce poate fi mai minunat decât să iubești și să fii iubită? Este sentimentul ce ne circulă prin vene, iar apoi... ajungând  la inimă... o atacă... iar apoi devine neputincioasă.

     Si multe zile posomorâte vom avea în viața noastră. Vom fi cu moralul la pământ. Si vor fi doar probleme, probleme, probleme în viața ta ce repede te vor scoate din circuit. Iar persoana iubită îți poate schimba  ziua întreagă. Doar prin prezența ei. Iar un  "TE IUBESC"  sincer te readuce la viața. Si recunoști destul de ușor ca anume așa și este. Te scoate din rutina zilnică. Îi dă o nuanță vieții tale. Si îți va da noi forțe ca să lupți mai departe și să învingi. Însă  o bună parte din noi, preferă să își ascundă sentimentele.

     Si, mă întreb de ce anume băieților le este mai dificil ca să-și dezvăluie sentimentele? De ce  băieților le este mai dificil ca să-și dezvăluie sentimentele?  Iar dacă i-ai întreba, ți-ar răspunde că au motive destul de serioase.

1. Vor să pară " bărbatul- enigmă"
    Astfel ei susțin că o dată rostind acele două cuvinte, fata de care sunt îndrăgostiți și-ar pierde interesul față  de ei; s-ar plictisi și i-ar părăsi.
2.  Își pierd din masculinitate
     Unii din bărbați susțin că preferă să-și ascundă sentimentele doar pentru că preferă să fie mai orgolioși.
3.  Cred că după, vor fi dominați de ea.
     Mulți afirmă că în momentul de față totul e perfect iar iubita îi oferă libertatea de care are nevoie. Însă după, cred că ea i-ar lipsi de asta.

Oameni, nu mai fiți atât de pesimiști!

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Cecilia'nın A sınıfı ehliyetini aldığı günden bu yana hayatı bir süredir ilginç bir değişime uğradı. B ve C kategorileri için de bu puana sahipti, ancak A için bu onun için gerçekten yeni bir deneyim. Sınav stresliydi, özellikle de yoldayken, ancak bu çaba, günün veya gecenin herhangi bir, istediği, istediği yerde osurma özgürlüğüyle ödüllendirildi. Özgürlüğünün önündeki tek engel motosikletin hiçbir aksamasının olmamasıdır. Cecilia'nın neden bir eke ihtiyacı olsun ki? Güzel soru... yani, bilmiyorum, belki onu pazardan alışveriş yaparken taşımak, tarlalara bakmak için oğlunu tarlalarda gezdirmek, karahindibalarla dolu çayırların ve daha birçok pastoral manzaranın resminin tadını çıkarmak için. , yatağını Jysk'ten alıp koymak için (bir kısmı ekte). Onu yanlış anlamayın, Cecilia pratik bir insandır, ataşmanı motosikletin bir uzantısı olarak görüyor, sanki arabayı kendisi kullanıyormuş ve arka koltuk varmış gibi, şu anda sadece iki koltuklu bir araba gibi geliyor. Koltuklar. Olaylara perspektiften bakan Cecilia motosikletle en yakın araba servisine gidiyor.

Oradaki uzmanlarla konuşuyor, ona seçenekleri, her ataşman modelinin fiyatını gösteriyorlar. Cecilia oturuyor ve eklenti modelleri listesine bakıyor. Tüm fiyatları tartarak kendisine en ucuz görünen ataşmanı seçiyor. Adam ona istediğinin bu olduğundan emin olup olmadığını, birkaç müşterinin onu satın aldıktan sonra şikayet ettiğini, motosikletten tamamen ayrılması gerektiğini, insanları ve nesneleri taşımak için ona güvenemeyeceklerini, bunun sadece bir şey olduğunu sordu. çok fazla gürültü yaptılar (hiçbir şey hakkında o kadar çok gürültü yaptılar ki), aldıklarına pişman oldular, her zamanki gibi birkaç kez servise gitmek zorunda kaldılar vb. İstediğinin bu olduğuna kesinlikle inanan Cecilia, kararını verdiğini ve hiçbir şeyin ve hiç kimsenin tercihini değiştiremeyeceğini söyledi. Araba servisinin sahibi onunla aynı fikirde oldu ve ataşmana benzer ancak daha kaliteli bir model sipariş etti. Hollanda'dan geldiği için kendisine ait olana kadar beklemek zorundaydı. Cecilia'nın hiç acelesi yoktu, motosikletinin bir ataşmana sahip olacağı konusunda çok heyecanlıydı. Neyse ki çok enerjikti, vitamine ihtiyacı yoktu, geceleri de uyuyamadı, aşırı coşkudan, belki araba servisinin sahibi onu arayıp ataşesini almaya gelebilirdi.

Bir ay sonra araba servisinden parçanın hazır olduğuna ve motosikletle birlikte gelip yanlara takabileceğine dair bir e-posta bildirimi alır. Cecilia bazı karanlık halkalarla geldi, çok uzun zamandır mümkün olan en kısa sürede hazır olmayı umuyordu. Mısır tarlasına üç kez girecekti. Ama sorun değil, hiçbir sıkıntı yaşamadı, araç servisine sağ salim ulaştı. Oradaki adamlar onu ona taktı, tam oturdu, sallanmıyordu, şüphelenecek bir şey yoktu. En azından Cecilia ilk bakışta öyle düşünüyordu. Ancak deneyimin nasıl bir his olduğunu görmek için ataşmanla motosiklete bile binmedi. Eve gitmek için motosikleti çalıştırdı. Eve giderken, ataşmanı taşımanın biraz zor olduğunu, özellikle de ihtiyaç duyduğu yere, sola, sağa dönmek zorunda kaldığında, motosikleti kullanmanın daha da zorlaştığını hissetti. Ancak bu durumun onu cesaretlendirmesine izin vermez, her ataşeyle birlikte gider, ta ki oldukça trajik bir olay fikrini değiştirmesine neden olana kadar.

Sıcak bir ağustos akşamı civardaki hipermarkete alışverişe gitti. Lazanya yapmak için ihtiyacı olan her şeyi aldıktan sonra, aldığı ürünlerin bulunduğu çantayı ek parçaya koydu. Engebeli bir yolda yürürken mağazanın otoparkından ayrıldı, çünkü kenar mahallelerde yaşıyor ve yollar böyle, bir noktada sanki taşıdığı uzatma çıkmış gibi tuhaf bir şey hissetti. Hiç de hatalı değildi. Ataşe mısır tarlasına geldi, bütün ürünleri ovadaydı. Bu koşullar altında hâlâ Dr. Oetker'in lazanyasını nasıl hazırlayabilir? Cecilia şaşkına dönmüştü; çanta yerine bir insan da olabileceğini düşündü. Bu pervasız arzusunun sonuçlarından hoşlanmadığı için yerel basına ilan vermiş, ataşeyi fahiş fiyata, parayla da hazır lazanya almış.

         - Duceţi-l în biroul meu! ordonă unul dintre civili continuându-şi discuţia cu o femeie tânără, fardată violent. Ştiţi unde, da?

     Poliţiştii îl îmbrânciră în clădire, obligându-l să urce mai multe scări, să coboare altele şi în cele din urmă să intre într-un birou minuscul, cu aspect cazon, mobilat doar cu o masă, un dulap metalic şi două scaune. Individul ciolănos îi desfăcu cătuşa de la mâna dreaptă, destul de brutal de altfel, pe care o prinse apoi de ţeava unui calorifer.

Rămas singur, Dragoş Fluieraş, de profesie medic ginecolog, constatase că poliţistul îl priponise de ţeava de jos a caloriferului, obligându-l să stea răsucit şi cocoşat, într-un echilibru mai mult decât precar. Abia după vreo oră auzise nişte paşi apropiindu-se şi răsuflă uşurat.

         - Procuror Ilie Cucoară! se prezentă civilul pe care-l văzuse mai înainte pe scări, un bărbat între două vârste, durduliu, cu obrajii şi nasul de culoarea vişinei putrede. Ai făcut-o lată, omule!

         - Poate îmi spuneţi şi mie ce am făcut! răspunse el cu o întrebare. Sunt un om paşnic, la locul meu, îmi plătesc taxele către Stat şi respect legile ţării!

         Procurorul rămase o clipă perplex, privindu-l cu ochii holbaţi, dar în clipa următoare sări de pe scaun şi se repezi asupra lui cu pumnii şi cu picioarele. Parcă înebunise. Nici măcar sângele care începuse să ţâşnească din nasul şi din gura victimei nu fusese îndeajuns ca să-i tempereze furia.

         -  Care va să zică, urlă el ştergându-şi sudoarea de pe frunte, îţi plăteşti taxele la Stat, hai, dar de ce paştile mătii violezi femei judecătoare? Ştii cine era judecătoarea pe care ai violată ieri seară? Îţi spun eu, canalie! Era nevastă-mea!!!

          Dragoş Fluieraş, aflat la pământ şi apărându-se cu singura mână liberă, negă cu înverşunare.

         - N-am violat pe nimeni, domnule procuror, sunt medic ginecolog! Toată ziua mă uit doar în ...

         - Eşti şi pervers, pe deasupra! Lasă că-ţi scot eu toate perversiunile din cap! Poţi dovedi unde ai fost aseară?

         - Cum să nu pot? Am martori cel puţin cincizeci de familii?

         - De ce nu cinci sute?

         - Fiindcă atâtea familii au fost la onomastica medicului-şef, Gălbează!

          Procurorul se aşeză pe scaun şi-şi aprinse o ţigară.

         - Mă provoci...mă provoci ca să scapi basma curată, nu-i aşa? Vrei să-mi demonstrezi că ai luat-o razna!

         - Nici gând, domnule procuror. Sunt încă în deplinătatea tuturor facultăţilor mentale!

         - Cum te numeşti?

         - Dragoş Fluieraş.

         - Cu ce te ocupi?

         - Sunt medic ginecolog la Spitalul de Urgenţă Grozăveşti.

         - Probabil că eşti şi căsătorit, ai şi copii şi, de ce nu, mergi duminica la biserică?

         - La biserică nu mă prea duc, recunoscu Fluieraş domol, dar în rest aveţi ...

        Procurorul strivi ţigara în scrumieră cu nervozitate.

         - Cred că până la urmă am să te împuşc!

         - Nu m-aş mira după cele întâmplate!

         - Iată-te şi victimă!!!

     În liniştea care se lăsase peste cuvintele lui Fluiersş se auzi deodată un tropăit de paşi, înjurături şi proteste, urmate de o bătaie energică în uşă. Procurorul Cucoară, obişnuit, se pare, cu asemenea scenete ridică ochii din dosarul aflat pe birou.

         - Intră! zise.

         Cei doi poliţişti care îl ridicaseră de dimineaţă pe Fluieraş îşi făcură apariţia ţinând imobilizat de mâini un bărbat îmbrăcat neglijent şi nebărberit, aflat într-o stare de tensiune explozivă.

         - Permiteţi să raportez, domnule procuror! vorbi ciolănosul. Individul acesta s-a prezentat la noi pretinzând că se numeşte Dragoş Fluieraş şi că, de fapt, el este violatorul...

         - Pretinzând???

         - Ulterior l-am verificat şi...s-a confirmat că...

         - Dar ăsta cine e? întrebă procurorul derutat, arătând către celălalt Fluieraş. De unde l-aţi săltat?

         Poliţistul se scărpină în creştetul capului depăşit de situaţie.

          - Dumnealui locuieşte la nr. 51, iar ăsta, vis-a-vis, la nr. 51 bis!        

         -  În mandat ce scria ?

         -  Păi, nu ştiţi, urma să-l scrieţi?

         -  Şi tu i-ai ridicat, aşa, fără mandat?

         -  Numai pe primul, fiindcă al doilea s-a predat singur!

         - Eşti un dobitoc! zbieră procurorul luându-se cu mâinile de cap. Ce-i spun eu acum omului ăsta ?

         Cei doi poliţişti se priviră o clipă complice, apoi cel mai pirpiriu făcu un pas înainte.

         - Eroare din greşeală, domnule, să trăiți!

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Isländisches Eis

(Gut, nicht gerade isländisch, aber Sie verstehen es schon, stammt aus Island)

Es ist 9 Uhr morgens, es ist noch dunkel, es ist auch normal, weil wir ganz in der Nähe des Polarkreises sind und wir gehen zum McDonald's in Reykjavík, dem einzigen, den es in Island noch gibt, nachdem ein Dekret erlassen wurde Außerdem werden Restaurants gebaut, die Fastfood verkaufen. Da es das Einzige ist, das noch übrig ist, sehen wir keinen Grund, die Gelegenheit nicht zu nutzen, also schauen wir uns an, was sie auf der Speisekarte haben, und wie es scheint, handelt es sich bei den meisten Sandwiches um Variationen desselben Themas, abwechslungsreiche Versionen davon der Burger-Filet-O-Fish. Wir bekommen zwei Gänge Filet-O-Fish, einen mit Lachs, einen mit Forelle, zwei große Portionen Pommes, weil sie auf jeder Speisekarte bei McDonald's und in jedem Land mein Favorit sind, Schokoladenmuffins und vor allem noch mehr vor allem der isländische McFlurry. Es unterscheidet sich vom Rest Europas dadurch, dass es viel kälter ist, das Klima hilft ihm auch, sich zu konservieren, es hat eine viel gleichmäßigere Textur, ist frostiger und hat einen intensiven Blauton mit Stracciatella-Stücken, die ebenfalls blau sind, wie es scheint seltsam für mich. Sie haben blaue Lebensmittelfarbe verwendet, die E407 enthält. Sie sind diejenigen, die behaupten, dass sie keine verarbeiteten Lebensmittel wollen, dass alles so natürlich wie möglich sein soll.

Wir probieren den isländischen McFlurry. Es ist gut ... nehmen wir noch einen Bissen, ... es ist unglaublich gut ... und noch etwas, vergessen wir nicht den Geschmack ... Ja, wir haben es geschafft, es ist auch der beste McFlurry, den wir je probiert haben Schade, dass es so weit weg von zu Hause ist. Allerdings denken wir, dass das McDonald's-Restaurant in Island einem bestimmten Thema folgt, bis auf die Pommes ähnelt die gesamte Speisekarte der einer Taverne am Meer, die Servietten sind ebenfalls blau mit Fisch darauf gezeichnet, die Gläser sind mit beschriftet Nachrichten wie „Bereit für ein Abenteuer auf See?“, alles ist in Blautönen im Raum gehalten. Interessanterweise finden wir McDonald's auch in Island, es unterscheidet sich stark von allen anderen, die wir bisher gesehen haben.

Weil uns das Eis vom isländischen McDonald's so gut geschmeckt hat, probieren wir andere Eissorten und Eiskugeln aus den örtlichen Gelaterias, nämlich Isbúð Vesturbæjar. Und hier gibt es viele Sortimente, aus denen wir wählen können. Wir nehmen Kakao und Pistazien. Und das sind die besten. Island, ich möchte dir gratulieren, du bist der beste Eishersteller, den ich je getroffen habe. Was Sie anbieten, ist möglicherweise zu wenig oder wird von niemandem mehr angeboten. Sie haben sich darauf spezialisiert, die Kälte in etwas Künstlerisches zu verwandeln, angenehm anzusehen, zu fühlen und zu schmecken, Synästhesie in jeder Hinsicht.

Un copil plânge
la televizor
schimbă canalul
îmi spune mintea
și eu îl schimb
o bombă sfârtecă un corp
la televizor
schimbă canalul
îmi spune mintea
și eu îl schimb
doi îndrăgostiți sunt fericiți
la televizor
într-un film alb-negru
schimbă canalul
îmi spune mintea
este o greșeală
fericirea a plecat
și eu îl schimb
micul copil
încă plânge
la televizor

6. Nebunele din Lazaret

— Pufi, aici!

Pufi era câinele pe care pădurea i-l dăruise. Într-o zi se avântase dincolo de râu, lăsându-se furată de farmecul serii care arunca umbre lungi printre copacii desfrunziți. La început își impusese să urmeze o singură cărare, dar, mai apoi, atrasă de scene în care copacii zdrențuiți de vreme păreau personajele unei piese antice de teatru, începuse să schimbe cărările, pierzându-le socoteala. Se trezise că umbrele copacilor dispărură, semn că soarele se apropiase de apus. A fost suficient să facă o piruetă pentru ca toate cărările să arate la fel. Făcuse încrezătoare câțiva pași spre locul în care i se păruse că până nu de mult se întinseseră umbrele indicându-i apusul, dar îndoiala îi strecurase fiori reci pe spate. Se așezase neputincioasă pe buturuga unui pom și închisese ochii încercând să-și recâștige stăpânirea de sine. Apoi un foșnet al frunzelor aflate la picioarele ei o făcu să sară speriată în picioare. Un câine, nu prea arătos, se tolănise cu burta în sus chiar lângă ea privind-o cu blândețe. Se aplecă și mângâie câinele pe burtă. Hotărâse să-l urmeze în speranța că o va duce în sat. După o oră de mers, acesta o scosese chiar la casa ei, ca și când acolo ar fi trăit toată viața.

Câinele se apropie de picioarele ei și se răsturnă pe spate așteptând mângâierile tinerei fete. După consumarea gesturilor tandre, intrate în obișnuință, gesturi care îi apropiaseră atât de mult, Iulia îl lăsă în cameră și ieși afară închizându-se într-o cămară din curte. După o jumătate de oră, ușa se deschise și o tânără, altă tânără, își făcu apariția în curte. O ființă, de aceeași statură ca a Iuliei, se apropie cu un mers legănat, nesigur, de casă. Părul era legat la spate sub o broboadă învechită de vreme, iar hainele păreau că aruncă asupra ei cel puțin încă zece ani de viață. Fața îi era palidă, încremenită etern într-un rictus ce disproporționa o încercare de zâmbet care de fapt nici nu mai putea fi recunoscut ca atare. Deschise zgomotos ușa camerei. Câinele se ridică și făcu câțiva pași spre ușă, dar se opri nedumerit. Își alungi trupul și un mârâit supărător se făcu ecoul stării de neliniște care îl cuprinsese. Apoi, mârâitul se transformă într-un lătrat care îndemna intrusa să se retragă în curte. Închise ușa în urma ei și mulțumită reveni la starea ei naturală, înlăturând și broboada de pe cap. Îl păcălise pe Pufi, deci deghizarea nu era rea. În caietul baronului era și portretul Iuliei pe care reușise cu succes să-l proiecteze pe propriul ei chip. Putea să-și pună în aplicare planul. Doar că ea va fi cea care va scrie povestea Iuliei, nebuna din Lazaret căsătorită cu un baron austriac. Iar rolul baronului va fi jucat de un doctor. La urma urmei, bărbații nu prea se deosebesc între ei când e vorba de femei. Apoi rememoră ziua când tiza sa, bolnava din salonul-debara, ajunsese în spital. Făcea acest lucru de parcă chiar ea fusese în pielea bolnavei. Se întâmplase cu doar o lună înainte de venirea lui Gabriel.

Atunci, în acea dimineață, o ploaie măruntă se strecura printre crengile arborilor ce străjuiau intrarea în ospiciu. Pe măsură ce zorii alungau întunericul, tabloul unei toamne umede se proiecta pe zidurile vechi îmbibate de urmele timpului. Numai în jurul porții se vedeau semnele unor reparații recente, făcute parcă anume ca să scoată mai mult în evidență paragina dimprejur. Boscheții din exterior se cocoțaseră pe ziduri aruncându-și amenințător crengile spre curtea interioară. Din loc în loc, mușcături adânci despicau linia care odinioară se întindea ca o cărare între meterezele destul de înalte. Dinspre șoseaua care se furișa doar la câțiva metri de ziduri se revărsa huruitul motoarelor care se opinteau să atace panta ce începea chiar în dreptul porții. Un val de apă și noroi se năpustea atunci spre intrare producând un zgomot asemănător rafalelor unor gloanțe ce se ciocneau de un zid de oțel. Dinspre fereastra mică ce dădea spre șosea, un om arunca priviri mânioase spre camioanele care nu încetau să transforme albul zidului într-un cenușiu deprimant. Ghemuită, lipită de un stâlp al peretelui, o ființă ascunsă de o pelerină primea cu stoicism aceste valuri de murdărie care odată ajunse pe trupul ei se prelingeau peste nailonul negru îmbogățind balta în care încălțările scofâlcite se scăldau. Din când în când, o umbră grăbită traversa șoseaua și se avânta spre poarta întredeschisă lăsând în urmă cuvinte de ocară la adresa vremii. Erau femei din sat angajate la ospiciu. Mai puțin nervoși, alți angajați coborau din mașini chiar lângă poartă, ferindu-și încălțările curate de bălți. Mașinile care îi lăsau la poartă fie se întorceau, fie își continuau drumul spre alte destinații în care oamenii își câștigau pâinea. Apoi, pe măsură ce timpul se scurgea, apăreau mașini care își îndreptau amenințător botul spre poarta închisă aruncând spre cabina portarului zgomotul nerăbdător al claxoanelor. În toate cazurile, puteai simți cu câtă grabă oamenii se străduiau să scape de colții umezelii care le sfârtecau parcă hainele înfigându-se adânc în carnea atât de iubitoare de căldură. Nimeni nu se sinchisea de mogâldeața condamnată să conviețuiască cu frigul dimineții într-o zi ploioasă ca aceasta, dar nici aceasta nu schițase vreun gest prin care să-și facă simțită prezența. Rezemată de perete, ușor încovoiată, părea o bucată desprinsă din zid ce sta gata să se prăvălească. Nu ar fi fost pentru prima oară când în fața ospiciului erau abandonați bolnavi de către familii ce nu mai doreau sau nu mai puteau să-și îngrijească rudele cu minți rătăcite. De regulă erau lăsați fără niciun act pentru a fi siguri că aceștia nu vor avea cale de întoarcere. Spre deosebire de aceștia, fata care aștepta resemnată la câțiva metri de poartă nu făcea niciun gest prin care să-și arate nebunia sau să atragă atenția părând mai degrabă că se ascunde de oameni. O mașină opri chiar lângă poarta de intrare și, fără să se sinchisească de ploaia ce continua să biciuiască pământul, o femeie coborî rotindu-și privirea de jur împrejur. Dar ochii ei erau îndreptați spre coroanele arborilor încă bogate în frunze ușor îngălbenite. Pentru asistenta șefă, fiecare zi de lucru începea cu câteva momente de relaxare petrecute în exterior, fie vară, fie iarnă. Simțea nevoia să-și încarce ființa cu aerul benefic al dimineții, iar seara, la plecare, obișnuia să meargă o bucată de vreme pe liziera pădurii spre sat, înainte de a se lăsa pradă grijilor care o așteptau în propriul cămin. Pădurea îi dădea puterea de a merge mai departe. Mogâldeața se dezlipi de zid atât cât zgomotul lipăitului prin apă să atragă atenția femeii. Privirile lor se întâlniră, fiecare transmițând spre celălalt propria-i trăire. Disperarea și mila, neputința și compasiunea, frica și curajul, deznădejdea și voința, ascunse în două suflete pe care soarta le-a aruncat pe drumuri atât de diferite, dar care se intersectau acum și aici. Se apropie de tânăra fată și încercă să-i ia mâna tremurândă între mâinile ei. Era un gest pe care îl încerca la primul contact cu orice bolnav. Prin cuprinderea mâinii în mâinile sale reușea mereu să producă o clipă de liniște și de siguranță de care un bolnav mintal are atâta nevoie. De fiecare dată, simțea că mâinile ei împreunate astfel cuprind sufletul unui nou născut. O amintire adâncă îi strecură, pentru a câta oară, lacrimi în ochi.

— Cum te cheamă?

Nu primi nici un răspuns.

— Ce s-a întâmplat? se auzi vocea portarului.

— Chemați un medic, vă rog.

Fata își retrase mâna dintre mâinile Doamnei și se ghemui din nou lângă zid. Asistenta șefă se depărtă făcându-i semn să o urmeze. Intrară pe poarta ospiciului, dar la vederea celor doi medici care se apropiau în fugă, începu să țipe din toate puterile.

— Nu! Nu vreau! Nu mai vreau!

Mâinile ei băteau aerul, în timp ce ochii alergau în orbite căutând cale de scăpare. O prinseră de brațe și atunci observară că tânăra avea ambele mâini bandajate. Trupul începu să-i tremure, saliva curgea necontrolat din gura întredeschisă care lăsa aerul să iasă șuierat din pieptul ce se zbătea nebunește să scape de o apăsare statornicită în mintea ei. Se smuci și o luă la fugă prin curte sub privirile amuzate ale pacientelor care se înghesuiseră la ferestrele saloanelor. Intră în fugă pe ușa primului salon unde un cor de voci o întâmpinară cu ostilitate. O pacientă se apropie de tânăra care se ghemuise într-un colț al camerei.

— Haide cu mine, scumpo!

Ieșiră amândouă afară și bătrâna o trase în debaraua lipită de salon.

— Să-mi spui tanti Crina! Ai auzit?

— Am auzit, tanti Crina.

— Bine, Iulia.

— De ce-mi spuneți Iulia?

— Aduci cu o asistentă pe care o cheamă Iulia.

Când doctorii intrară în debara, crizele reîncepură. Tanti Crina își luă bastonul și ieși în curte repetând cu convingere, fără să-i pese de ploaia care nu înceta să se reverse din norii întunecați ce se lăsaseră parcă pentru totdeauna pe valea Oltului:

— Nu pune mâna! Nu pune mâna!

Iulia se liniștise doar după ce medicii plecaseară lăsând-o singură cu asistenta șefă.

— Doamnă, se pare că veți avea propriul pacient, i se adresă unul dintre doctori în timp ce se depărta.

În debara se lăsă o liniște apăsătoare. Hainele ude căzură de pe corpul Iuliei sub privirile iscoditoare ale asistentei. Când îi desfăcu bandajul, pe unul din brațele ei apăru urma unei arsuri adânci sub formă de cruce.

Doctorul Gabriel intră grăbit în cabinetul asistentelor. Părea oarecum stânjenit, dar în același timp determinat să iasă din starea de victimă în care ultimele evenimente îl aruncaseră. Nu avea de gând să explice împrejurările care l-au transformat din nou în eroul zilei, ci mai degrabă să-și reia poziția în circuitul funcțional al spitalului. Mai ales dorea să o vadă pe Iulia. În cabinet era o singură asistentă care aranja medicamentele în plicuri. Un „bună ziua” mormăit al lui Gabriel fu răsplătit mai mult decât generos.

— Bună ziua, domnule doctor. Cum vă mai simțiți?

— Mulțumesc, acum sunt bine. M-am odihnit, pot să-mi văd de treabă.

— Nu vă grăbiți. Se pare că aveți o pacientă mai puțin. Tanti Crina și-a revenit, sau poate nici nu a fost paralizată. Acum este bine, bate iar curtea păzind turnul roșu. Se pare că nu este chiar atât de nebună pe cât arată. Oricum ne e tare dragă femeia asta. Să vă dea Dumnezeu sănătate că ați salvat-o.

— Și ea m-a salvat pe mine. Au mutat-o înapoi?

— Da. Se spune că vor să o trimită acasă. Dar casa ei este aici. Este la noi de zece ani. Tot atâția ani de când nimeni nu a întrebat de ea. Cum poți fi acasă printre oameni pentru care atâta vreme nici nu ai existat?

— Știți povestea ei? Vreau să spun, a povestit despre viața ei de dinainte?

— Nu cred că are o viață de dinainte, cum spuneți dumneavoastră. Cei mai mulți dintre pacienți trăiesc doar în prezent. Pacienții nu au amintiri, nu au viitor. Iar noi le știm doar ciudățeniile care îi cataloghează ca nebuni incurabili.

— Cum ar fi turnul?

În cameră intră Iulia cu tava de medicamente goală. Schimbă câteva cuvinte cu colega ei, după care se adresă doctorului Gabriel.

— Turnul este o oglindă.

— Ce fel de oglindă?

— Oglinda minții. Privim turnul și ne închipuim că dincolo de ziduri, chiar lângă noi, alte ființe își duc traiul. Sau poate suntem tot noi, dar în alte timpuri.

— Ai fost dincolo, Iulia?

Asistenta ieși din cabinet cu tava de medicamente lăsându-i singuri.

— Dar tu, Gabriel? Pot să-ți spun Gabriel când suntem singuri?

Gabriel schiță un zâmbet nu prea convingător.

— Desigur. Nu știu, dar vreau să merg. Cineva știe cum să pătrunzi în lumea de dincolo. O parte din lumea aceea face deja parte din mine.

— Lumea aceea te poate răni.

— De ce crezi asta?

— Întreab-o pe Iulia!

— Pe bolnava din debara?

— Da. Caut-o! S-ar putea să-ți placă.

— Curios să aveți același prenume.

— Da, curios. În plus se spune că semănăm ca două gemene.

— Aș vrea să o consult, dar până acum nu am reușit să dau de ea. Se pare că ceilalți doctori nu sunt interesați de starea ei. Iar eu am destul timp.

— Am să te ajut să o găsești, dar promite-mi un lucru.

— Orice.

— Să nu te îndrăgostești de ea.

Iulia știa deja că Gabriel se gândește la tizul ei altfel decât ca la o bolnavă. Dar oare nu asta urmărea? Scenariul din caiet trebuia respectat.

Ieșiră împreună din cabinet și se îndreptară spre debaraua de lângă salonul în fața căruia tanti Crina încerca să-și impună din nou autoritatea. Rând pe rând, fostele colege de salon se apropiau de bătrâna care stătea proțăpită în tocul ușii, lăsând vifornița să arunce valuri de zăpadă în holul micuț.

— Cine ești, drăguță? A, Vasile! Ai fost la Vasile. Diavolul se duce la Dumnezeu.

— Dumnezeu ți-a luat patul. Cum ai zis? Vii la noi. Popa te mușcă noaptea.

Tanti Crina nu făcea decât să ridice toiagul ei și să împungă fără milă trupurile încovoiate. Bolnavele se retrăgeau speriate.

— A venit nebuna.

— Nebuna s-a cununat cu diavolul.

— Spicele de grâu. Mi-ai adus spicele de grâu?

Tanti Crina se apropie de tânăra care tocmai i se adresase. Luă o mână de zăpadă și o presără pe capul fetei. Aceasta îngenunche în semn de mulțumire, apoi, cu mâna pe părul acoperit de alb, se retrase râzând.

— Am primit cununa din spicele de grâu!

Se lăsă purtată de farmecul unui vals ce-i cuprinsese auzul și picioarele ei se dezlănțuiră amețitor. Iulia se apropie și, luându-i mâinile, completă jumătatea lipsă a unui cuplu cuprins de febra plăcerii. Corpurile lor se întâlneau cu frenezia unui zbor al minții cuprinse de vraja fanteziei.

Pacientele se retraseră amuzate prin colțuri și, în hohote de râs, arătau spre perechea ce părea desprinsă din acest tablou rece, mut.

— Două nebune!

Bucuria înscrisă pe fața tinerei le molipsi pe femeile din salon care începură să se rotească amețitor. Câte una, apoi grupate în perechi, încercau să simtă cu întregul corp un ritm închipuit. Halatele se înfășurau în jurul trupurilor ieșite brusc din amorțeala indusă de trăirile interioare care le ținuseră până nu de mult prizoniere. Mâinile băteau aerul dând trupurilor convingerea de înălțare spre un cer divin proiectat în mințile tulburi. Pletele se balansau peste umerii dezgoliți biciuind din când în când fețele cuprinse de frenezia unei existențe născute din hăurile întunecate ale neputinței așternută prea multă vreme în trupurile lor. Din priviri, din piepturile răzvrătite în suflări neomenești, din gurile însemnate a repeta la nesfârșit aceleași obsesii atotstăpânitoare, toate cuprinse laolaltă în unicitatea spiritului fiecăreia dintre ele, se năștea o putere neînchipuită care le transforma în ființe greu de cuprins în limitele umanului. O puzderie de trăiri care se revărsau ca un fluviu de chemări și dorințe ale trupului. Iar mințile înfierbântate lăsau să se nască gânduri din cele mai neașteptate preluate cu convingere în propoziții scurte, poruncitoare. Șase feluri diferite de nebunie se transformaseră brusc într-o singură nebunie colectivă în care creierele se sincronizau perfect. Iulia se desprinse de tânără și se lipi de Gabriel. Spectacolul neașteptat la care erau martori le depășise capacitatea de a avea vreo reacție. Practic nu știau dacă trebuiau să intervină sau să lase lucrurile să se liniștească de la sine. Priveau neputincioși desfășurarea de forță ale celor șase paciente care brusc își recăpătaseră atât mobilitatea cât și capacitatea graiului.

— Dansează nebunele!

— Să danseze nebunele!

— Dansul nebunelor!

— Nebună e lumea din lumea întreagă!

— Dumnezeu e nebunul luminii din noi!

— Mă cunun cu Isus pe cruce!

Mica clădire începu să tremure sub ropotul pașilor. Urechile nu mai făceau față țipetelor care inundau cu putere curtea. Din clipă în clipă un medic sau ofițerul de serviciu putea să apară, iar corecția aplicată bolnavelor putea fi extrem de dură. Gabriel se repezi în mijlocul cercului ce tocmai se formase în jurul mesei și, gesticulând cu mâinile, începu să cânte în timp ce trupul se unduia liniștitor. Mișcările dezlânate ale pacientelor pierdură din intensitate, țipetele se răriră, fiecare femeie încercând să preia vorbele doctorului. Trupurile obosite se sprijiniră de paturi, răsuflările sacadate înlocuiră zgomotul asurzitor. Iulia interveni și ea apropiindu-se de fiecare bolnavă și conducând-o spre patul ei. Femeile resimțiră brusc frigul iernii și acceptară să-și afunde trupurile sub păturile groase. Doar răsuflarea și privirea fiecăreia mai trăda starea de euforie care până de curând le transformaseră în ființe ce depășeau nivelul de exprimare și trăire a multor oameni absolut normali. Gabriel se opri din propria nebunie, cântecul său fiind repede înghițit de obișnuitele vorbe aruncate cu patos de fiecare pacient în parte.

— Azi am vorbit cu Christos. Mi-a spus că vine potopul.

— Doamne oprește focul, cruță-mi copilul.

— Vino la mine, copilă. Vino să-ți tai limba.

— Spurcato!

— Știi unde este Arca lui Noe? Lasă-mă să urc în arcă. Eu sunt peștele credinței.

Gânduri ferecate în lumi personale din care lăsau să țâșnească spre alte lumi doar frânturi seci, amenințătoare. Lumile lor deveneau tot mai închise pentru orice stimul care ar fi putut să le perturbe propria gândire, să le strice echilibrul propriu.

Ox-ul aşteaptă,
Oy-ul pleacă,
Oz-ul urmăreşte
timpul ce zboară pe altă axă,
veşnicia spaţială înghite
Big Bang-ul nemuririi,
suflarea se pierde,
nord-sud, est-vest,
vântul muşcă meridianele orfane,
paralele schimbă geometriile,
sateliţii se hârjonesc,
ascunzându-se pe lună.

Doar poemele,
resturi de viaţă
în hrube de coperţi,
reclădesc sanctuarul
sfintelor cuvinte,
scânteieri de amnare
aprind în umbre
iubire şi ură,
cum au fost
odată.
Ele, poemele,
pot să-i renască,
Adam dintr-o rimă,
femeia fatală,
vârf de metaforă,
Eva aşterne
fătul vieţii
învelit în slove
de carte.

În palme-aș lua o bucată de cer
să afle și norii al nostru mister,
eternul sălbatic din zări să-l supun
cu vise-ncărcate-n ghiulele de tun.

Din stele mi-aș țese o noapte-n pridvor
să simtă și ele că omul e dor
ce moare și-nvie ca astrul din zori,
hoinar fără voie prin mii de alți sori.

Din ploaie mi-aș umple cu lacrimi un gând
în mine furtuna să tune râzând,
cu fulgere-n ochi înspre lume să curg
iubiri să aprind când iubirea-i amurg.

Doar părul l-aș ține departe de ierni,
cu albul zăpezii nu vreau să îl cerni,
căci albul mi-l lasă chiar timpul hulpav
ce tare aș vrea să mai cadă bolnav.

În suflet de-aș prinde o clipă pe veci
eu trupul ca haină ți-aș da să-l petreci
prin veacuri lăsate să-mi fie răgaz
în somnul ce nu știm de are zăgaz.

În palme de-aș ține-o bucată de cer
aș fi trubadurul născut din mister,
alese trăiri înspre zări să supun,
iubire să-ntorc peste glasuri de tun.

Vino vântule să-ți dărui
doruri vechi în care stărui,
căi sculptate-n amintire
doar cu umbre de iubire.

Mă cuprind cu foc în suflet,
pas cu pas îmi sunt răsuflet,
dor când mintea îmi e trează,
nopți la rând mi le retează.

De-i veni în prag de seară
când din doruri iau povară
clipe strânse într-o viață,
mai așteapt-o dimineață.

De te-nalți în vârf de noapte
peste visele-mi răscoapte,
lasă-mi dorul din născare
plin cu dragoste de soare.

Nu veni în ziua toată
că-s plecat ca altădată
să mai prind pe ulicioară
dor de-o tânără fecioară.

Dar mai bine stai departe
de trăirile-mi aparte,
până gândul o să moară
lasă doruri să mă doară.

      Ieri seară m-am culcat cu gândul la dimineaţa următoare. Visam o dimineaţă însorită în care să-mi încep prima mea zi liberă. Astăzi nu mai sper nimic. O zi ploioasă. Picături de ploaie râd cu satisfacţie de dincolo de geam. Nu mi se pare. Au gură, ochi şi urechi. Chiar şi păr. Sigur pe partea superioară a capului. Dacă putem vorbi de cap acolo unde forma picăturii este rotundă. O privesc cu insistenţă. Cred că are un nume. O clipă de cădere şi zâmbetul ei dispreţuitor se va zdrobi pe geamul lunecos. Şi apoi se va desface. În două fire sau chiar mai multe. O fixez cu privirea. Din miile de picături am ales-o exact pe aceasta. Cu chip de om. Şi cu un zâmbet dispreţuitor.
- Tâmpitule, ţi-ai ales o zi liberă pe cinste. Exact când am hotărât să ies la plimbare. Mi-am luat suratele la braţ şi ne-am năpustit asupra pământului. Vrei să ştii ce credem noi despre pământ? O bilă rotundă. Nu chiar, uşor turtită. Şi plină de tâmpiţi. Aşa ca tine.
      Mă gândeam să-i răspund cu aceeaşi monedă. La urma urmei, orice picătură de ploaie poate fi tâmpită, darămite una care refuză să-şi încheie existenţa în linişte. Dar eu sunt o fiinţă raţională, educată. Am fost învăţat să vorbesc frumos. Să întorc şi celălalt obraz. Şi ce mi-ar mai fi plăcut să-i arunc din toată inima o înjurătură care să o pună la punct. Mă grăbesc să-i răspund. O fracţiune de secundă şi bărbia ei se va strivi pe geam. Un geam nemilos ca o ghilotină.
- Domnişoară sau doamnă, regret că nu pot să vă împărtăşesc părerea. Contrar aprecierii grosolane formulată la adresa pământului şi a fiinţelor care îl locuiesc, vă dezvălui că avem momente când suntem fericiţi dacă apăreţi. Sunteţi un dar ceresc.
- Opreşte-te din vorbă, tu ai ani înaintea ta, eu am doar câteva clipe. Parcă te cunosc. Te-am mai văzut cândva. Te cheamă cumva Ioan?
- Da, numele meu este Ioan.
- Am mai fost pe pământ. Demult, într-o viaţă anterioară. Şi atunci am întâlnit un Ioan. Poate erai tot tu.
- Poate.
      Pentru mine timpul nu există decât aşa cum l-au măsurat suflările mele de când m-am născut până în această zi nefericită. Dar o picătură de ploaie cade pe pământ, este absorbită cu aviditate de plante sau ape, sau chiar de oameni. Şi apoi plantele transpiră, apele se evaporă, oamenii plâng şi ea, picătura de ploaie, se ridică la cer, în raiul picăturilor de ploaie, iar Dumnezeul lor le întoarce la viaţă. Să-mi strice mie o zi liberă. Cred că şi noi ne trecem şi revenim. De ce să nu cred că, odată, cândva, am mai existat. Şi mă chema tot Ioan. Poate eram Ioan Botezătorul, iar picătura era lacrima Lui din ziua botezului.
      Dincolo de geam, în ochii unei picături de ploaie, îmi vedeam capul pe o tavă de argint. Iar picătura se ruga.