PUTREDA GUSTARE

M-am otrăvit cu tine, din umbră am sorbit,

Am râs în agonie, am plâns peste mormânt,

Azi ca un spectru sunt, flămând și rătăcit,

Purtat ca o cenușă de un blestemat de vânt.

Întoarce-m-aș pe drumuri cu crengi uscate, mute,

Să te aștept sub cerul de plumb și de noroi,

Să-ți las în dar durerea imensă cât un munte

Și să mă pierd în noapte, uitat de noi amândoi...

Parfum de flori uscate adun în pieptul rece

Și te îngrop în lacrimi de dor nemărginit.

Oare mai este omul, când totul se petrece?

Oare se duce omul cel care te-a iubit?

E negru orasul, e negru si cerul, 

Un corb s-a oprit pe un braț de metal, 

Sub pasii greoi a-ngheţat efemerul 

În ritm de fanfară si mars funeral.

Cerneala se scurge pe ziduri murdare 

O ploaie de smoală ne spală de vii. 

Sunt portile-nchise a condamnare 

Doar ecoul suflă în odăi reci si gri.

lar gândul e-un sicriu de cărbune încins, 

În care dorinte s-au ars până-n scrum, 

Lumina e-un vis ce demult s-a desprins,

Lăsând doar tăcere si umbre pe drum.

O singură pată de alb mai tresare - 

Un crâncen bilet pe o masă de lemn, 

Dar negrul-l înghite cu nepăsare, 

Ca ultimul gest, ca un ultim semn

Iunie a venit cu dinți de fier,

O vară moartă într-un colț de cer.

Lumina ei e un cuțit fierbinte,

Ce sapă-n gropi și-n vechi morminte.

Trandafirii sângerează pe alei,

Sunt verzi doar umbrele din ochii tăi.

Căldura-i grea, un giulgiu de praf,

Peste un vis distrus de-un paragraf.

Nopțile lungi aduc un frig bizar,

Secunda geme, stinsă pe altar.

Iunie e doar un zâmbet crud, mascat,

Al unui an ce s-a sinucis, treptat.

Pendula a stat. E miez de tăcere, 

În camera neagră peretii s-au strâns,

Oglinda e-o baltă de mări si durere, 

În care si umbra, de frică, a plâns.

Nu-i nimeni pe stradă, doar becuri ce mor,

Sclipeste asfaltul ca solzi de balaur 

Suntem prizonieri într-un lung coridor.

lar timpul e-un rug fără flăcări de aur.

Sub piele pulsează un râu de cărbune,

Cuvintele grele se sfărâmă-n dinti 

Nimic nu mai este, nimic nu se spune,

În templul lăsat fără de sfinţi.

E noaptea eternă, e negrul deplin, 

O pânză de păianjen pe inimi s-a pus; 

Bem în tăcere un pahar cu venin 

Privind cum si ultimul soare-a apus.

Secunda curge-n gol ca o clepsidră spartă,

Un monstru mut născut din propria-mi conștiință,

Suntem o pânză neagră, o neterminată artă,

Purtând în vene cheia spre neființă.

Ce este frica oare? Un sâmbure de vid,

Sau umbra unui zeu ce a uitat să moară?

Zidim în jurul nostru un orizont rigid,

Să nu vedem cum timpul pe la spate zboară.

Pășim pe coridoare de nepătruns mister,

Căutând sens în carnea ce-o să devină lut,

Iar spaima e doar frigul coborât din cer,

Când înțelegi că ești un sclav necunoscut.

Privesc în întuneric și-n fața mea apare

Oglinda fricii mele, un ciob de amăgire,

Un labirint absurd din care n-ai scăpare,

O scurtă rătăcire numită... nemurire.

La capăt de meandru, când măștile-or cădea

Și adevărul gol ne va privi în față,

Vom înțelege singuri că frica ne era

Doar puntea inventată între nimic și viață

E-o liniste de plumb, fără sfârsit

Nici vântul nu mai are alas să bată;

O lume ca o boltă sigilată, Î

n care chiar si timpul a-mpietrit.

Nu se mai aude niciun pas pe drum,

Doar praful ce se asază-n straturi groase;

Sunt ziduri reci si reci sunt aceste oase,

lar visul s-a prefăcut de mult în scrum.

Stau umbrele încremenite-n unghiuri drepte,

Ca niste santinele la un gol imens;

Nimic nu mai are directie sau sens,

Nu mai e nimeni să mai vină, să astepte.

E doar tăcerea albă, de odaie goală

Unde si gândul se opreste, speriat..

Un univers de negru, mort si îngheţat

În care linistea e singura boală.

Suferinzi, murim toți
Milă seacă, trecătoare
Condamnați, de inimi hoți
Plutind, o infinită mare

Valuri cugetă-nsetate
Tulburi ape, se încheagă
Și-nauntru înghețate
Singuri stropi, în apă neagră

Mințind, căci e onest
Simțind, căci suntem orbi
Sub formă de protest
Și rămânem totuși robi

Să te naști, sicriu fiind
Cu tristeți în inimi brute
Plângi cu trup, zâmbind
Cu ale noastre fețe, mute

Să-ți strângi iadul între mâini
Să-l privești ca pe un dor
Și să poți să nu te mânii
Când îi strigi un ajutor

Incleștând din dinți rubini
Sângerânzi de carne crudă
Sa-ți simt buzele străine
Să-ți simt silueta nudă

Al meu cimitir de zile
Îngropate-adânc credințe
De-ale vieții, legi fragile
Ce zdrobesc sărmane ființe

Tot ce am mai bun
Nu prea pot să spun...
Și ce am mai rău
Știu prea bine, zău!
Și tot mă împotmolește,
Mintea ce nu ocolește,
Orice obstacol din drum,
Intru în el și mă fac scrum.

Asta nu e calea mea,
Dar mă atrage tot spre ea,
Vanitatea, nu ce-i bun,
Și nu pot să-mi văd de drum.

"În grădina muzeului 

Scaune goale 

statuile s- au întors 

în celălalt muzeu."

Sărutul -piatră de mormânt,

înfruntând 

durerea și vremurile.

Și-ncerc

triunghiul semiotic,

biometricele se îmbunătățesc.

Inteligență nouă

din stânga-n

dreapta.

Și-ncerc să pictez un peisaj,

un vis spulberat.

Și-ncerc să înțeleg

inducții,

deducții.

Îmi bat capul cu definiții,

superstiții,

și-ncerc să înțeleg

minunata lume nouă.

Le vom înghiți cu toții într-o zi,

o să ne afundăm între ruminații

anxioase,

scoarța terestră

părăsită de speranță.

Și-ncerc să zbier

poate pentru viața care putea fi,

înainte să ajungem în dedesubtul

subjugării popoarelor.

Știrile,

colonizarea în masă

și planeta roșie.

Și-ncerc să văd dincolo de empirism.

Mă apasă

și simt că mă înec,

dar am promis n-am să disper

în timp ce

oamenii dezamăgiți se țin de sticle.

Isteric

și-ncerc să produc o reacție chimică

și poate o să-mi crească aripi

ca să nu afund

picioarele dezechilibrate.

Și mă apucă un raționalism

inutil,

lumini stroboscopice,

și-ncerc să mai privesc

câteodată

pe Cine slăvesc.

Gândesc, gândesc și iar gândesc.

Gândurile nu mă lasă

Mă zgârie și nu mi dau pace

Ca o pisică caraghioasă

Vreau să plec de lângă ele,

Dar gândurile sunt surorile mele

Se țin scai de mintea mea

Ca să nu pățesc ceva

Gândurile negre am des

Dar ce să fac?

Ele chiar mă plac

Fără ele nu am ce face

Și le vreau pe toate

Adio gândurile mele dragi

Vă port în gând și vă doresc

Să gândiți la fel de mult

Și la anul care vine

Să fiți la fel de senine!

        Un pahar cu vin și linistea pe care o aduce după o zi lungă. Sunt seri în care nu vrei explicații nu vrei răspunsuri... vrei doar un moment pentru tine, să-ţi aduni gândurile si să respiri mai usor. 

        Dorul vine si pleacă, ca orice stare,iar noi învătăm să trăim cu el fără să-I mai punem la suflet atât de mult.

........................................................

         Un pahar cu vin, o poezie si un pic de dor... nu ca să uit, ci doar ca să mă bucur de clipă, exact asa cum era...

PAHARUL DE LINIȘTE 

Nu torn în pahar uitarea ce minte,

Nici gustul amar al vreunui eșec,

Ci liniștea oarbă, dincolo de cuvinte,

Prin care toți pașii zilei se trec.

E-o tihnă târzie, o poartă închisă,

Când lumea de-afară se cere uitată,

Iar dorul e doar o lumină aprinsă

Ce nu mai arde, ci stă așezată.

Îmi torn în pahar în ceasul târziu,

Căci multe vise au murit prea ușor,

Păstrând capul sus și spiritul viu,

Sorb din el liniște... după atâta dor.

Așa, fără zbucium, cu gândul curat,

Îmi beau clipa scurtă, cu tot ce-a adus,

Păstrând ce e nobil, lăsând ce-a plecat,

Cu ochii spre mâine și sufletul sus.

Și-n acest pahar de liniște deplină,

Nu caut minuni și nici lumi de cristal,

Ci forța de-a fi propria-mi lumină

În fața vieții, ca un gest triumfal.

..............................................................................  

Fiecare poveste are nevoie de un punct iar fiecare călătorie de un port în care să ancoreze definitiv. 

Cu aceste versuri, umplu astăzi "Paharul de poezie"...

Nu plec din lipsă de cuvinte, ci pentru că am lăsat în acest "pahar" tot ce aveam de spus.... cand nu era nimeni să mă asculte.

Poezia a fost modul meu de a respira, de a înțelege dorul, durerea și de a-mi găsi lumina, dar simt că am ajuns la acea tăcere plină, care nu mai are nevoie de rime.

Vă multumesc că mi-ați fost complici în această incursiune. Las versurile în urmă, ca o urmă de pași pe nisip, în timp ce eu aleg să trăiesc, pur și simplu, dincolo de cuvinte. Rămân cu sufletu sus și cu liniștea deplină.

Închei acest drum cu o reverență în fața voastră, cei care ați fost martorii tăcuți și buni ai parcursului versurilor mele și transformării mele.