DOR

Ok. Bun! Era anul de grație al Domnului 1999. Deci sunt în armată de vreo trei luni, am înțeles cu ce se "mănâncă" viața în cazarmă, am înțeles care sunt cadrele pe care le poți "cumpăra" cu o sticlă de țuicomicină contra permisie sau alte "beneficii".

Omul meu era căpitanul Voicu. O namilă de om, înalt de vreo doi metri fără cap, solid, zdrahon capabil să radă din două îmbucături un pui întreg fript - câteodată aveam impresia că-l înghițea literalmente fără să-l mestece și cu tot cu oase! -, dar talentul lui cel mai mare era băutura: băga pe oricine sub masă, n-aveai cum ține pasul cu el, iar dacă cumva aveai tupeul să te măsori cu el, comă alcoolică scria pe tine. Știu ce vorbesc, pentru că am văzut cazuri concrete.

Până la urmă, prețul unei permisii, nu era chiar atât de mare, câtă vreme alimentam gâtlejul fără fund al cap. Voicu: cam odată la două săptămâni, primeam permisie și plecam acasă, - căci nu puteam să-mi las mândruța să suspine prea mult de dorul meu - mai ales că unitatea era la doar o oră distanță de casă. Prin urmare, când mă întorceam la unitate din permisie, veneam încărcat: mâncare și băutură. Că nici bine nu intram pe poarta unității, că și primeam proverbialul de-acum salut:

- Bună... bună! Ce-aduci cu tine?, mă întreba OSU.

- Mâncare și băutură!, răspundeam eu cu bună știință "parola" care-mi permitea accesul în cercul elitist al cadrelor. Sau mai bine spus "etilist"!

Nici până astăzi n-am mai mai văzut specimen care să vâre gâtul sticlei cu alcool de peste 45 grade sub mustața-i groasă și falnică, s-o gâlgâie dintr-o înghițitură și să plece pe picioarele lui acasă, fără barem să se clatine câtuși de puțin!

În schimb, comandantul unității, colonelul Pricope, era total împotriva oricărei forme de intoxicare, mai ceva ca adventiștii. Însă  talentul lui - căci am credința că orișicine are un talent, mai mult sau mai puțin "ascuns" - era povestitul. Asta dacă era în toane bune. Dacă era în toane rele, urlatul de ordine. Iarăși, nu cred că am mai întâlnit în viața mea, vreun omuleț mic care să urle ordine așa de grozav ca Pricope. Căci se "pricepea" de minune. Îl ajuta și gradul.

Însă din pricina asta, nu era prea popular printre cadre. Ba chiar se "dihonea" cu unii dintre căpitani, Slavă Domnului, cap. Voicu, - nu știu cum -, îi intrase pe sub piele, nu se afla printre cei puși la zid de obicei de către colonel. Știu asta, fiindcă la o beție, cap. Voicu, care mai era și glumeț din fire, i-a ridicat, împreună cu câțiva la fel de "zdraveni" ca și el din unitate, pe masa de ping-pong, mașina colonelului care conducea un fiat punto de culoare albă. A fost haios să-l vezi dimineața pe colonelul Pricope cum își caută mașina în parcare! 

Dar toate erau tolerate până la inspecția "generalului". Atunci unitatea intra în consemn, permisiile erau suspendate, la fel și biletele de voie în oraș, gaura din zidul unității ce termina livada era păzită 24 din 24, totul trebuia să fie pus la "punct și virgulă" cum spunea colonelul, nimeni nu mișca în front, iar colonelul parcă prindea aripi împărțind ordine în dreapta și-n stânga...

Nici eu n-am scăpat de această tornadă:

- Măi țîcă! Spune-i lui Voicu să vie în comandament!

- Am înțeles, să trăiți!, zic eu, în "drepți" și cu mâna la chipiu.

Alerg către dormitoare, unde căpitanul își avea biroul. 

- Dom' căpitan, permiteți să raportez: vă cheamă Dom' Colonel în comandament!

Voicu, scoate sticla de la mustață și tună:

- Zii moșului că vin! Aștept transmisiunea de la STS cu codurile aplicației, și după aia vin!

Mă reped înapoi în comandament:

- Dom' Colonel, permiteți să raportez: Dom' Căpitan o zis că vine după ce primește codurile de la aplicație de la STS!

- Sper că nu mustăcește la vreo sticlă cu Generalul plimbându-se prin unitate!, mă zgândărește el să-mi dau drumul la gură.

Eu cu gândul la permisiile viitoare:

- Nuuu, se poate așa ceva? Dom' Căpitan Voicu? Da' el nu bea picătură!

Colonelul mă privește neîncrezător, gândindu-se probabil în sinea lui dacă sunt naiv, prost sau orb, dar nu mai zice nimic. Doar oftează. Atunci mă pun planton lângă ușa dormitorului, vorbind cu un răcan, ca la semnalul meu, să ascundă sticla împricinatului...

Pe la amurg, mă ia așa un somnuleț dulce și scurt, - ca în armată - și cum stăteam eu în bătaia ușii, aud în depărtare vorbă domoală: Generalul, însoțit de dihoniile de cadre, care îl flatariseau cu rândul, se îndreptau către dormitoare... Dau semnalul răcanului pe furiș și mă strecor la rândul meu către dormitoare și dușuri. Aici, bătaie cu prosoape ude și răsucite, pleznite peste bucile goale între răcani, voioși nevoie mare, ce mai: era o gălăgie care a pierit subit la o singură vorbă: Generalul!

Mă strecor în biroul lui Voicu. Căpitanul stătea cu căștile pe urechi ascultând bip-urile transmisiei în cod morse și notând textul în registrul "secret", care era ținut sub cheie în seiful din perete atunci când nu vedea lumina zilei. Iau și eu o pereche de căști și mă prefac că scriu liniuțe și puncte într-un caiet oarecare, măcar că nu știam boabă de cod morse.

Generalul intră în birou, noi ne ridicăm în drepți, eu cu mâna la chipiu, căpitanul cu ochi ficși și privirea pierdută înainte:

- Să trăiți!, urlăm noi într-un glas.

Generalul:

- Pe loc repaus! Toate bune? Cum sunt cu codurile? zice jucăuș Generalul în consternarea cadrelor dihonice și înciudate că ne-au găsit regulamentar.

- Permiteți să raportez!, zice Voicu, sunt la a doua transcriere de confirmare. Poftiți raportul!

Generalul se uită peste registru, mormăie aprobator, iar eu eram să mă scap pe mine, la gândul că o să dea și o ocheadă peste caietul în care "desenasem" linii și puncte... Voicu, intuindu-mi frica, îmi ordonă:

- Soldat, liber la dormitor!

Ușurat, îmi iau caietul cu mine, salut distinsa adunare, fac stânga-n prejur și mă cărăbănesc la dormitoare, nu înainte să-l aud pe General comentând:

- Au învățat soldații codul morse? Că nu părea... 

După aplicație, cu antena mare și cea mică asamblate și dezasamblate de către noi în timp record, cu triunghiulație reușită între satelit, camionul de transmisiuni de pe teren și centrala din comandament, Generalul pleacă satisfăcut, cadrele își iau concediu de odihnă după efort și surmenaj, iar peste unitate se așterne liniștea.  

Conform graficului, OSU pentru săptămâna în curs, pică... Căpitanul Voicu: deci nu că o țineam într-o beție continuă, uitasem și de ziua-n care ne aflam, ba am fi uitat și anul, dacă n-am fi știut că era eclipsă totală de soare. Cu "bafta" mea, n-am putut pleca în permisie acasă să văd eclipsa. N-o fost bai, c-o venit mândruța-n vizită la unitate și-om "văzut-o" împreună... 

    Valuri comune şi banale m-au înfrânt... 
    scuipat de scoici în frânturi de cuvânt, 
    vasal, în sfârşit, pe ţărmul fierbinte 
    mi-am lăsat trupul pustiit de dorinţe,
    şi-mbrătişat de-un cer albastru şi ostil
     - ca polenul de pistil -, 
    mă-nalţ către genunile adânci 
    spre curcubeiele-ncrustate-n stânci, 
    ce cad din înălţimi solare
    ca nişte lacrimi de cristale.

Aplecându-ne răstriștea pe același umăr,
Am trecut amândoi prin zile fără număr,
Cu-aripile deschise pregătite pentru zbor,
Ne-am regăsit în vârtejul acesta amețitor...

Și-am ridicat pe umeri poveri nenumărate,
Pe care le-am durat ca pe-o înaltă cetate,
Din joacă, Timpul te-a semnat umbră să-mi fii,
Iar eu sunt umbra ta din noapte până-n zi...

Căci am un singur scop în viața mea,
Misiunea mea ești tu și chiar de-aș vrea,
S-arunc asupra vieții noastre anatemă,
Om risipi-o în petale galbene de crizantemă...

    De dimineaţă ai plecat 
    Cu sufletul pustiit, 
    Păşind temătoare peste zdrenţele 
    Inimii mele... 
    Erai tu. 
    
    Noaptea s-a trecut 
    Şi epuizată ai plâns, 
    Rodnic, 
    Cu lacrimi de rouă... 
    Erai tu. 
    
    În palma ta străluceşte 
    Obosită de drumul cel lung, 
    O stea căzătoare, 
    Un fir de nisip... 
    Erai tu. 
    
    Am zâmbit şi umbrele vremii 
    S-au topit luând cu ele 
    Neantul. 
    Şi pe mine odată cu el... 
    Eram eu.

După un drum lung și obositor, la capătul discret al unei banale alei, am descoperit cu încântare, intrarea într-o grădină tradițională japoneză. Cum să descriu într-un cuvânt ceea ce vedeam, sentimentele amestecate pe care le încercam? Perfecțiune. Și atât. 

Chiar de la poartă, se afla șerpuind, o alee așezată din plăci de gresie gri ce contrasta plăcut cu patul din pietriș alb de râu, o cale ce sugera vizitatorului un drum către infinit, un drum ce în mod real impunea vizitatorului un alt ritm, unul mai lent și odihnitor. Din loc în loc, pini bătrâni își unduiau trupurile șubrede tulburând oglinzile lacului. O pagodă cu cinci etaje, își ascundea cu timiditate trupul zvelt, în spatele unui zăvoi de bambus sălbatic, sugerând echilibrul dintre ying și yang. Discret, felinare din piatră cu forme de pagode în miniatură, sugerau lumina în forme abstracte.

Obosit de-atâta frumusețe, m-am așezat pe o bancă din piatră și-am rămas așa multă vreme, admirând arta unui bătrân îmbrăcat într-un kimono simplu, de culoare maronie, care grebla nisipul etern din jurul pietrelor sacre, înscriind cercuri concentrice ce se pierdeau în spirale numai de el știute. Gesturile lui precise, inspirau nu numai un calm desăvârșit, ci și pace deplină. Și liniște. Multă liniște.

Am închis ochii și mi-am golit mintea de gânduri. Nu știu cât am rămas așa: poate un ceas, poate două, sau poate o veșnicie. Când am deschis ochii, am vazut că bătrânul își desăvârșise munca, iar acum stătea în genunchi pe un petec de iarbă. Imediat ce m-a zărit mișcându-mă, s-a înclinat într-o plecăciune adâncă, ce mă făcu să fiu ușor stânjenit. Trecuse cu mult de ora închiderii către public a grădinii în care ne aflam. Am încercat cu un gest să-mi cer iertare, dar bătrânelul îmi zâmbi stingher, plecându-se din nou. Mi-a spus simplu, că m-a văzut meditând și că a dorit să-mi țină tovărășie. 

Am știut atunci, că timpul s-a oprit pentru o clipă, un moment pe care l-am împărtășit în meditație profundă, numai pentru noi, o favoare rară, poate unică. Am privit din nou gradina scăldată în lumina aurie a apusului. Mărgăritare mici străluceau, tremurând când și când, ramurile pinilor. Era o atmosferă curată, simplă, o briză în care stăruia mirosul proaspăt de pin, un parfum unic, care învăluia plăcut liniștea amurgului ce va să vină.

M-am ridicat și m-am înclinat, mulțumindu-i încă odată. La rându-i s-a înclinat și cu un gest larg s-a oferit să mă conducă spre ieșire. Am plecat împreună, urmând aleea, însoțiți doar de ecoul pașilor noștri. Apoi am coborât treptele porții și am dat iarăși în drumul pe care îl urmasem. M-am întors pentru o ultimă privire, un ultim memento al unei clipe desăvârșite. Însă umbrele amurgului au ascuns grădina vederii mele, transformând-o pentru totdeauna într-un secret greu de deslușit. Fusese aievea, sau poate mai degrabă rodul imaginației mele?  Nu voi ști niciodată. Am plecat, veșnic călător. Oare voi mai găsi vreodată această grădină?

Eu nu mă potrivesc niciunui loc, niciunei mulțimi, niciunei vremi. Niciunui șablon. Căci urăsc șabloanele, constrângerile de orice fel. Spiritul meu își țipă libertatea îndărătul gratiilor invizibile ridicate de cuvinte, gesturi sau priviri.

Eu vreau doar să fiu. Așa cum sunt. Cu bune și rele, cu defecte și perfecțiuni, râzând sau plângând, visând sau cântând.

Căci eu cânt. Îmi cânt viața cu fiecare respirație, cu fiecare sist al inimii, îmi umplu plămânii cu aerul ei rece și mă scutur de fiorii dezamăgirii, alergând către niciunde, căci nicăieri mă îndrept...

Văd lumea cum se schimbă neîncetat în mine, și eu odată cu ea. Zbor sau cad, înalt sau adânc, căci pe toate vreau să le aflu, să sufăr sau să mă bucur de fiecare zi ca de-o sărbătoare. Fiindcă acum este cel mai important pentru mine.

Dansez cu ploaia căzându-mi pe obraji, citesc, ascult muzică, respir crepusculul care mi-e dat să-l trăiesc. Simt.

Simt cu toată ființa mea durerile lumii, dar și bucuriile ei. Trăirile toate le crestez în riduri adânci sub pleoapele mele, căci numai cu ochii închiși pot să văd Lumina.

Nu mă întreb cine sunt, ce caut, care este rostul meu pe pământ. Știu că sunt nisip în trecere. Știu că peste o sută de ani n-o să mai am urme. Dar mai știu că toată această zbatere care numește viață nu este inutilă. Nu poate fi o pierdere zadarnică de energie. Eu contez acum. Pentru mine și, poate, pentru cei câțiva din jurul meu.

Chiar și fără să las urme într-o sută de ani, port în mine ADN-ul combinat al câtorva mii. ADN pe care l-am transmis mai departe, filtrat din ceea ce este mai bun în noi — chintesența a două existențe împletită într-o singură spirală. Un perpetuum mobile existențial, care se sprijină pe o singură idee: a da mai departe.

Trăiesc. Voi dăinui.

Îți Mulțumesc, Doamne, pentru tot ce-ai făcut,

Pentru tot ce-am primit fără să fi cerut,

Pentru ziua de astăzi, pentru fiecare răsărit,

Pentru că, atunci când am căzut, Tu m-ai sprijinit.

Îți Mulțumesc pentru ceea ce încă nu văd,

Pentru drumul pe care doar Tu îl cunoști,

Pentru răspunsurile care încă nu se-arată

Și pentru toate lucrurile pe care le pregătești.

Îți Mulțumesc pentru oamenii întâlniți,

Pentru cei care mi-au fost aproape,

Pentru cuvintele ce mi-au dat putere

Și pentru mâinile întinse când n-am mai putut.

Îți Mulțumesc și pentru tăceri,

Când răspunsul n-a venit pe loc,

Căci poate, Doamne, chiar în așteptare,

Tu pregăteai pentru mine un alt loc.

Și nu-ți mai cer să-mi arăți tot drumul,

Ajunge să știu că Tu pășești cu mine.

Pentru ce-a fost, pentru ce este

Și pentru ce va fi -

Îți Mulțumesc, Doamne.

O umbră lungă cade peste mine

Lumina caldă s-a prefăcut în scrum,

S-a stins și ultimul ecou cu tine

Pierdut în praful lungului tău drum.

Seceră soarele din cerul mut

O urmă de speranță fără noi,

Rămâne doar un dor din ce-a trecut

Și liniștea din patul plin de ploi.

Cenușa serii s-a depus pe masă,

În căni a înghețat un ceai uitat.

Cuvântul tău a dărâmat o casă,

Iar aerul din jur s-a desicat.

Sărutul de adio are gust de zgură,

De fier ruginit, mușcat în neștire,

O lamă rece ce despică-n gură

Iluzia acelei ultime nopți cu tine.è³

E o arsură neagră, praf de pușcă,

Un adevăr uscat, ce nu mai trece,

O fiară nevăzută care mușcă

Din carnea amintirii noastre, rece.

Pământul s-a oprit. Rămâne doar praf,

Și limba-mi pare arsă de pelin.

Pe cerul minții, ca un telegraf,

Bate un singur ritm: străin, străin...

Privesc spre cerul aspru și curat,

Unde lumina s-a cernut în mii de cioburi,

Un aur vechi pe boltă s-a pictat,

Să lumineze-a frunzelor exoduri.

Sunt stelele toamnei, nestemate reci,

Ce scapără în nopți de chiciură și brumă,

Ele veghează-aceste triste poteci,

Când toamna pașii lumii îi consumă.

O boltă gravă, plină de mister,

Ce nu mai are caldele sclipiri din vară,

Doar candele aprinse sus pe cer,

Ce plâng încet în fiecare seară.

.......................................

Iar eu rămân sub veșnicul lor zbor,

Pierdută-n noaptea care o să vină,

Purtată-ncet de-al amintirii dor,

Cătând în mii de cioburi... o lumină.

Merg hoinară pe-a mea cale,

Înalț un munte între mine și eu,

Uit pe drum trei feluri de scuze

Pentru omul din adâncuri

          Încuiat fără refren.

Am înălțat baricade de viață,

Mascând cu grijă o rară ruptură,

Hrănită cu frisoane și dese iluzii,

Lipsită de leac,

            Bucurată cu omagii.

Am ajuns să fiu inginer emerit

De soartă blocată în așteptări.

Înalț din vid ce n-a zidit un om

Doar spaime-ncuiate

           Într-un abis pustiu.

Revin mereu spre-al meu abis

Ca un controlor tiran de buletin.

Remunerez o soartă cu așteptări

Sau trec vama

           Spre un viitor împlinit?

De-aș putea da timpul înapoi,

Să repar greșeala făcută în trecut,

Aș șterge și păcatul cel mai greoi

Ce l-am pus eu însumi pe-al meu trup.

De-aș putea schimba pașii ce i-am lăsat

Pe cărarea care mă ducea în gol,

Aș schimba macazul și-aș lua de la început,

Să încep de la zero fără ocol.

De-aș putea preface-n flăcări scrumul

Și să-nvăț să iert pe cei ce m-au rănit,

Căci oricine greșește în viața asta scurtă,

Privind la ce-a fost și ce a devenit.

De-aș putea aduce în vechiul prag

Pe cei dragi plecați mult prea devreme,

I-aș strânge la piept cu atâta drag,

S-alung din casă orice teamă, din orice vreme.

De-aș putea opri o clipă timpul

Să nu treacă grabnic și nedrept,

Aș lăsa iubirea să dea impulsul

Și liniștea să se așeze-n piept.

De-aș putea... dar timpul e un munte

Ce nu se clintește-n fața mea,

Așa că merg înainte, fără să privesc pe punte,

Primesc tot ce-a fost... vrea inima, ori nu vrea.