Numerele

mătușa mea Dominique din copilărie

umbla cât era ziua de mare

îmbrăcată într-o rochie albă

cu dantele și strasuri

 la fel de tânără ca acum douăzeci-treizeci de ani

când plecase de nebună în Franța

și când își schimbase numele de fată

în Corbiau

după soț

apoi făcuse calea întoarsă

de-atunci rătăcise ca o fantomă pe străzi

răspunzând la saluturi cu „bonjour”

sau „bonsoir”

ori intra la „Christine”

pe vreme de ploaie

pentru o cafea „Carte Noire”

(neapărat Carte Noire și-un cub de ciocolată „Merci”)

.

îi spuneam  „mătușa Dominique” fiindcă era mătușa mea

din partea tatei

adeseori îi duceam sacoșa cu două franzele și două oase de ros

pentru câine

o pocitanie

îmi era frică s-o privesc în ochi

cum făcea unchiul Virgil

fratele ei vitreg

tata le lăsase moștenire casa de vacanță și-o colecție de rochii

albe

pezevenghiul

câte o rochie de mireasă pentru fiecare iubită

(mai puțin a mamei!)

câteodată

când eram prin preajmă

mă chema s-o deschei la nasturii din spate

și eu eram fericit

și-mi ziceam în gând că așa trebuia să fi arătat femeia fatală

.

in living se afla un acvariu imens

cu pești viu colorați

de care Dominique  era foarte mândră

iar eu muream să-i privesc prin geamul de-afară

ca țâncii din clasa întâia primară

mă încântau peștii labirint în nuanțe miraculoase de roșu-albastru

peștii curcubeu înveliți în toate culorile spectrului optic

cei discus și peștele înger

carasul auriu

peștele clovn sau siamezul albastru

aburea geamul în răsuflarea mea caldă

îmi tăiau respirația...

.

parcă o văd și acum îmbrăcată în rochia ei albă

cu dantelă și strasuri

cu rucsăcelul din piele de capră

în spate

un adevărat cuib de miracole

din care scotea mereu câte un baton de ciocolată

câte o bomboană de mentă

jeleuri gumate la pungă

cubulețe de halva din floarea soarelui

cu cacao

turtă dulce

chocofresh kinder

îi râdeau ochii

cum aș putea s-o uit...

am uitat să-ți spun că aseară adormisem

lângă sufletul tău

toată noaptea ți-am auzit bătăile inimii

n-am închis un ochi

doar sufletu-ți căzuse într-un somn greu

departe de tine

avea și el ochii albaștri

linia corpului tău

n-a lipsit mult să-l sărut pe frunte

să-l ating

dar  mi-a fost frică să nu-l trezesc

cineva spunea că sufletele se sperie foarte ușor

și părăsesc corpurile

iar eu nu voiam să te las fără suflet

așa că m-am întors pe partea cealaltă

dinspre inimă

și m-am delectat până în zori

cu Simfonia Fantastică a sângelui tău

actul doi

pasiune și dragoste…

degetele noduroase ale cântărețului orb abia atingeau clapele
destul cât să înroșească cerul dimineții cu păsări flamingo
terminasem ultimul tangou în brațele străvezii ale nopții
tu erai palidă ca un înger de pe icoană
trandafirii de pe margini picurau sânge
între noi se insinuase Soarele
dunele cenușii cu mlădieri de viperă
inegalabilul Gobi
ne iubeam printre șopârle reci și scorpioni ucigași
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuiet în cascadele trupului
văzusem undeva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
(pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii!!)
asfixiindu-mă ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă
Doamne
îmi țin respirația
ca să nu-ți scutur roua dimineților de pe suflet
ai buzele umede și acum
ești ca un val care inundă țărmul uscat
și se resoarbe
nu te opri
te-aud șoptind printre îngeri cu fețe
de marmoră
printre palmieri și arbori Ginkgo Biloba
trăiește-mă…

în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță

cel puțin una

nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc

de-a v-ați asunselea

pierzi tramvaiul în drum spre servici

nu moare nimeni

vine altul

te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului

te ridici în alt gând

prima lecție la cursul primar despre viață

fără profesor

începe mereu cu speranța

Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs

pare o poveste pentru copii

în fapt

aceasta este definiția subliminală a speranței

marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică

statuia vivantă din Cișmigiu

la fel

personificăm totul la modul comic

scaunele lui Eugène Ionesco

în camera goală

rămân de departe singura realitate palpabilă…

ce aș mai putea spune azi despre ieri

într-o singură frază

aș zice că am mai murit încă puțin

că mi-a mai căzut încă o frunză îngălbenită

din  ram

că pământul mi-a ajuns la genunchi

prostii  la timpul trecut

elucubrații

nu poți fragmenta după astfel de criterii

timpul

acest perpetuum mobile  care se-nvârte continuu

dinlăuntru-i

spre un punct fix

noi am inventat calendarele

ceasurile

clopotelele

am pus stavile în calea apelor

inutil

ne-am revendicat zborul

încercând să surclasăm timpul

ne-am întors acasă din spațiu mai tineri

decât cei lăsați pe Pământ

ce-aș mai putea spune azi despre ieri

într-o singură frază

nimic

lumina întrece în linie dreaptă timpul

dar când se întoarce este strivită de timp…

nu cred că-i bine să forțezi dialectica

dinăuntru lucrurilor

să accentuiezi contradicțiile din sânul

materiei      

interacțiunile ei

să vezi în locul Saharei

imensa jungla a Amazonului

sau în locul amantului reginei Marii Britanii

de acum o sută de ani

pe Oliver Cromwell

de la mijlocul secolului XV

acțiunea omului

în general

ține de metafizică

de o cuantica misterioasă a instinctului

definită științific constanta lui Plank

sau neștiințific

pulsație

precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece

care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții

într-o succesiune dizarmonică de țipăte

exprimată în radiani

și acțiunea propriu-zisă

rezultanta cinetică

măsurabilă în joule pe secundă

constanta lui Plank  fiind

desigur

aceeași nefericită marcă de whisky…

Ma simt atat , atat de trista

Si sufletu-mi e gol, pustiu si rece.

In lumea asta-n care nici El nu mai exista,

Nu mai e timp,

Eu mor in fiecare zi ce trece.

Ma simt atat, atat de parasita

De viata care - mi suradea candva

Dar care-n fiecare ceas ezita

Nu mai e timp,

Si totusi mor, eu mor in mintea mea.

Ma simt atat de coplesita

De tot si de nimic si-mi pare

Ca -s tot pe zi mai ravasita,

Nu mai e timp.

Eu iarasi mor de suparare.

Si atunci cand viata ma sugruma

Si- mi ia si ultimul respir

Nimic gandesc si  totul mi pare ,

Fara sa tip sau sa ma -nclin,

Un gol mizer si -o ngamfare

A Eului declin.

murmurătoare pietrele

sub atingerea serii;

șoptitoare nisipurile

sub apăsarea orgoliului;

țiuitoare țărmurile

sub ghearele poftelor.

năzuințele își pierd treptat conturul

prin rețeaua de oglinzi strălucitoare.

o noua religie cu milioane de fețe,

induce somnul.

visele se scaldă-n iluziile unduitoare 

ale abisului de cristal.

privirea rece, un simptom.

Iona

îndârjit vestitor

suspinând rugându-se înțelegând

puterea chemării la îndreptare-

izbăvită curățată scăpată

de-ntunericul iadului

cetatea 

de la o vreme începi să simți ferocitatea cuvintelor

pe o scară a durității Mohs de la unu la zece

cuvintele sunt pe locul unsprezece

ele pot zgâria deopotrivă diamantul

și  inima

pot face ravagii în creier sau în suflet

cu ani în urmă cineva îmi spusese să am grijă la tăișul cuvintelor

ascuțit de piatra abrazivă a urii

la faptul că unele sunt mai puțin penetrante decât altele

precum cuvintele de gips

care rănesc

mie-mi plac cuvintele înșelătoare

înveșmântate în roșu sângeriu al rubinului

care te omoară frumos

toată viața am cultivat Grădina Cuvântului

am udat fiecare cuvânt răsărit cu dragoste

așteptând dragoste

uneori în zadar

cuvintele ca și oamenii au memorie scurtă

adesea se întorc împotriva grădinarului cu veninul viperei

iar mușcătura lor devine letală

se amestecă aiuritor cu ipocrizia omului

cu indiferența criminală a lumii

deschizând  drumuri de neumblat

iluziei…

Ma chinui de ceva timp,viata imi da de gandit

Daca totul mai are rost sau va merge pentru totdeauna prost

Zambesc,dar mintea imi rasuna 

Nu e ceea ce pare,sufletu imi plange de durere in continuare

Fericirea n-o gasesc,a disparut din nou si incep sa obosesc

Cand se va termina oare?

Aceasta ceata densa in zare

Negrul nor de deasupra mea 

Sper ca va pleca

Si regele ceresc din noua va aparea pe strada mea

Nici macar nu pot explica,cat ma doare inima

Sufletul meu de fericire a secat 

De cand m-am nascut a fost spintecat

Inchizand ochii ma gandesc

Oare daca o sa ma odihnesc 

Va fi somn pasnic sau tulburat?

Dac o sa mor macar a meritat 

Daca nu eu,macar cei din jur,cei la care tin

Sa aiba un somn lin

Vreau ca prin magie să mă prefac în lună.
Ce zici de asta? Cum îți sună?
Poate cumva...viziunea ta asupra mea ași putea schimba!
Poate atunci mă vei plăcea...

Mă gândesc că o floare-ar fi perfectă!
Nu e dezgustătoare, ciudată sau violentă,
E liniștită, grațioasă și cuminte mereu,
Poate așa ai vrea să fiu și eu...

O carte ar fi 100% pe placul tău!
Asta ți-ai dori, nu zău?
Însă cartea o citești ușor, deschisă!
Eu doar stau in mine închisă.

Ahh, știu! Un vorbitor de limbi străine!
Ar fi mai bun decât perfect pentru tine!
Ți-ar recita cuvinte dulci nemaiauzite până te-ar cuceri,
Hah! Eu pe de altă parte, doar prin cuvinte ce le știu îți pot vorbi.

Vrei să mă transform într-un pește?
Exact! Da! El timpul niciodată nu ți-l irosește.
Un pește uită totul după ce îl vei mânca,
Poate vrei să fiu și eu așa...

Ca un șir de linii drepte aranjate organizat.
Să fiu astfel mai mult ai fi preferat?
Insă, mintea mea este mult prea încurcată!
Nu o vei putea înțelege niciodată...

Ași putea lua ce formă vrei!
Statui, copaci ori chiar și lei!
Însă totuși, te rog mult, nu mă schimba,
Cum ai vrea TU să fiu, EU nu ași vrea.

((PS: poezia asta este despre părinți, dar poate avea mai multe înțelegeri ig))