Căutări
ne purtăm pașii umezi prin ziua aceasta grunjoasă
tăcuți precum liniștea dintre un fulger și-un tunet
călcăm pe cristale de gheață cât oul de pichere
încovoiați de gânduri
umezeala ni se insinuează frivol pe sub gulere
ne zgribulim înfiorați în inimi
printr-un spațiu fluid și vâscos ca mâzga
pereții de abur curg în șiroaie pe stâlpii de înaltă tensiune
în jurul nostru se-aud țipetele păsărilor dimineții
căzând precum stropii de ploaie
avem sentimentul că devenim două personaje biazre
într-o pânză a lui Picasso neterminată
niște triunghiuri colțuroase de carne
cu ipotenuzele infipte în nori
ne târâm pati***cenzure***r cu ziua în spate
spre o noapte în chinurile nașterii
pe toate ușile găsim doar lacăte ruginite
parcă încontra nevoii noastre de dragoste
care ne alungase din casă…
Стихи из этой категории
flux de poeme naani /61
oscilând între
cumpărător și vânzător
traiul e anost-
indiferența la schimb
Simplu visător
Sunt doar un simplu muribund visător,
O săgeată infiptă intr-un suflet cugetător
Ce naște inconștient un elocvent delăsător
Viitoarelor zile bune dacă ar fi, un lăsător.
Trăind prezenta unei zile proaste
Precum o Sulița înfiptă intre coaste,
Printr-o speranță clocotind in nefaste
Speri ca mâine culorile vieții vor fi mai vaste.
Trăim in speranță si murim in nesiguranțe
Simțurile tale baricadând numai distanțe
Dictate din ale ego-ului rezonanțe
Crezând numai in muribunde siguranțe
"M-am săturat să văd atâtea speranțe moarte la colț de gând"
Apăsare
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
îmi este îndeajuns cât am
nici nu mai contează că mi-am pierdut toate visele
într-o vreme când nu aveam destui bani să le cumpăr
negustorii zgârciți au rămas cu visele mele de atunci pe tarabă
( niște antichități fabuloase
ca toate antichitățile de altfel
pe care însă nu le mai vrea nimeni!)
acum mi le oferă tot ei la preț redus
sau pe gratis
urăsc aceste zile negre de vineri
pe acești necrofagi siniștrii
care-mi dezgroapă în fiecare an
în noiembrie
toate scheletele ascunse-n dulapurile prăfuite ale minții…
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
mașina de înfiletat șuruburi zace în același sertar
nici nu mai știu de când
nu mai am șuruburi sau piulițe slăbite
cum s-ar putea crede
în viața mea toate șuruburile sunt strânse la maxim
paharele de șampanie nu s-au spart la cutremur
dar nici nu-mi folosesc la nimic
așa cum nu-mi mai folosesc porțelanurile de Bohemia
mobilierul de epocă Ludovic al XV-lea
sau covoarele arăbești lucrate de mână
relicve care mi-au precedat visele neîmplinite
iubitele nenăscute
speranțele fără acoperire…
nu
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
mi-am pierdut demult obișnuința de a rătăci
printre nisipurile mișcătoare ale minții
mi-am pierdut încrederea în oameni și lucruri
în biblii
cum să-mi mai asum răspunderea pentru viitorul luminos al lumii
când mă înspăimântă ideia de a trece strada
de a spune bună dimineața unei femei singure
sau părinților
care mi-au dat viața
și care poartă răspunderea pentru copilăria mea lipsită de griji
cum spun ei
în necunoștință de cauză….
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
în care nu se întâlnește niciodată cererea cu oferta
mi-am făcut iluzii cât pentru două vieți
crezând că nu mi-ar ajunge una
am lăsat Soarele să răsară în fiecare dimineață
din cenușa durerii
degustând veninul letal al viperei negre
am hălăduit prin codrii pustii și umbroși ai speranței
la un loc cu lupii și urșii
nu-i drept ca un om să nu știe ce-i rezervă soarta
să nu poată smulge din hoitul acesta căzut pe marginea drumului
halca lui de carne în sânge...
Avatar
nu-mi mai amintesc ce-am fost în viețile mele dinainte
n-am nici cea mai vagă idee
doar că uneori îmi vine să zbor ca o lebădă
să urlu la lună
să mușc trecătorii grăbiți de gleznă
să dorm în peșteri
îndemnuri care-mi vin din străfunduri
insidios
sustrăgându-se controlului minții
nu-mi explic nici spaimele viscerale
pornirile războinice
gustul sălciu al sângelui
dintr-o viață care nu-mi aparține
mi-e greu să admit că eu
cel de azi
vin din preistorii
că am trecut dintr-o viață în alta
așa cum ai trece prin vagoanele unui tren
în timpul mersului
sau că aș fi martorul tăcut al tuturor fărădelegilor
celui care am fost
înainte de a mă naște
că verbul a fi înseamnă mai mult decât poate cuprinde o viață
fiind
mă gândesc
o sumă a tuturor vieților trăite
succesiv
excluzând moartea
care nu apare distinct în Dicționarul Explicativ al Vieții…
Cararea
Cararea aceasta e lunga...
Cu spinii tristeții,cu raza iubirii,
Cu fulgerul durerii,cu zambet- trandafirii,
Cu umbra nepăsării,cu pulberea deznădejdii,
Cu ploaia îngrijorării.
In spate strălucesc zorii vieții,
In fata,zarea apusului se-arata...
Pe-alocuri,frumusețea visării,
Cararea aceasta e lunga,
Am obosit de-atata drum,
Dar pasu-mi la capăt nu vrea să ajungă..
TREBUIE OARE SA NE PUNEM MASTI CA SA FIM IUBITI?
" De îndată ce se îndrăgostesc, oamenii devin mincinoși"
(Harlan Ellison)
Cu toții iubim. O dată în viață... la sigur. Vom avea multe povești de dragoste în cartea vieții noastre... în spatele nostru. Istorii pline de iubire, pasiune, nebunie...unele mai lungi... altele mai scurte. Dar toate cu fluturi în stomac și venin în sânge... atât de dulce. Si sunt dintre cele mai frumoase și enigmatice momente din viața fiecăruia.
La un moment dat, fiind el într-o zi de vară-iarnă, toamnă-primăvară... într-una din zilele unui februarie, iulie sau a unui octombrie... vei întâlni un suflet care pur și simplu va reuși să te facă să înțelegi că fără el viața îți e pierdută... transformându-te într-un hoinar pe străzi necunoscute.
Si, atenția fiindu-ți focusată asupra chipului angelic ce te-a vrăjit pe loc, nici nu vei observa ca de fapt în direcția ta se îndreaptă săgeata lui Cupidon. Se va apropia de tine, și... a avut loc impactul. Te-ai îndrăgostit. Si ce e de făcut? Vreai să rîzi dar totodată să plângi...
Cert e că indiferent de ce vei face de acum încolo, înțelegi că ai nevoie de ea- de persoana ce doar cu o singură atingere îți poate încălzi sufletul... îi poate da foc... îl poate face să ardă.
Vei obișnui să îți pui măști doar pentru a impresiona "viitorul "partener(ul)....dpar pentru a-l cuceri și pentru a-l păstra lângă tine... pentru că fără el... fără acel suflet, al tău... ar putea îngheța...câte un pic în întunericul nopților reci.
Stiindu-ți de fapt defectele, vei prefera să mimezi doar pentru a atrage privirea și de a cuceri REGELE/REGINA frumosului. Îți vei impune anumite reguli, valori care nu vor fi specific tipului tău.
Si vei fi cu adevărat fericiți când stăpânul sufletului tău îți va deschide porțile sufletului său... când te va îndrăgi.... Si nu vei ști că, de fapt... ai fost îndrăgit pentru masca pe care o porți.
Vei fi prins în plasa iubirii. În inimă, îți va arde scânteia, iar sângele va transporta prin tot corpul, veninul dulce ce îți va otrăvi fiecare părticică... până și ochii vor sclipi, iar numele odată rostindu-l, involuntar îți va desena zâmbete pe buze.
Vei fi fericit... până la un moment. Chiar de cel/cea de lângă tine e acea persoană care te poate face să uiți de probleme.... și să îți facă sufletul să zboare,îți vei da seama de greșeala comisă la început. Si vei realiza că, de fapt, la baza poveștii tale de iubire nu stau decât niște iluzii frumoase... create de tine.
Vei realiza că e una din cele mai mari prostii pe care le-ai făcut vreodată. Vei dori să îți deschizi sufletul, dar... te oprești. Si vei continua să minți pe cel/cea pe care o iubești ca să nu te trădezi.
Dar, la un moment dat, masca pe care o purtăm, nu va mai fi atât de atrăgătoare ca la început. Se va uza, iar pe timp ce trece, de pe fața noastră va cădea câte o bucățică din mască, dezgolindu-ne astfel încetul cu încetul chipul nostru. Nu vom mai fi atât de iubitori și grijulii ca la început. Îți vei da seama că nimic nu rămâne veșnic. Totul e într-o continuă schimbare. Si te vei întreba: Să fii iubit pentru ceea ce ești sau pentru masca pe care ai purtat-o până acum?
Si abia atunci, când vei singur în nopțile târzii ( de ce îți era cel mai mult frică), vei realiza că persoana pe care ai plăcut-o te poate îndrăgi anume pentru defectele pe care le ai. Si te poate iubi orbește pentru ceea ce ești: pentru felul în care te porți, de felul cum cânți la chitară, pentru felul cum obișnuiești să o privești, și de felul cum te-ai obișnuit să iubești un suflet.... să-l iubești cu adevărat... să-l iubești cum doar tu știi.
Другие стихотворения автора
Orgolii nemăsurate
Când spui „eu”
minți
e tautologic
nu ești niciodată doar „tu”
cu tine există alte milioane de ființe
(bacterii prietenoase în slujba vieții
ciuperci microscopice
paraziți
virusuri criminale în slujba morții!)
dacă te uiți la tine la microscop
descoperi o lume incredibilă
o luptă disperată pe viață și moarte
unde tu ești spectator
(omul de pe margine, cel care se uită la sine
fără apărare!)
cum mai poți fi tu însuți
când nu mai ești stăpânul propriei vieți
când alții iau decizii în locul tău
din interiorul și din afara propriei ființe
când alții te aduc pe lume sau te aruncă în neant
este jenant să repeti mereu „eu”
vorbind despre tine
X-ul
din această ecuație complicată a vieții
.
cu atâtea necunoscute ...
Dura lex
astăzi merg să-mi iau porţia de dreptate pe pâine
am numărul treisprezece pe o listă cu multe numere
care
de fapt
sunt oameni
dar aici funcţionează regula de trei simple
în care un om se înmulţeşte cu o sută
apoi se împarte la treisprezece
iar ca să poţi înmulţi şi împărţi un om
la ceva
îi dai mai întâi valoare de număr
păstrând regula virgulei
pentru că toate numerele încep de la zero
iar zero nu are valoare de număr decât lângă o virgulă
îmi explică aprodul
zero virgulă treisprezece, hi-hi-hi,
înseamnă de o sută de ori mai puţin decât treisprezece
în timp ce treisprezece virgulă zero
rămâne tot treisprezece
o simplă virgulă trage mai greu decât toate numerele
depinde şi cine pune virgula, zic
fiindcă pe lista aceasta eu mă regăsesc între un treisprezece anemic şi un punct
care poate deveni virgulă, râde aprodul
dar asta ţine de alinierea planetelor
de felul în care mişti d-ta lucrurile
întâmpinările
nu e destul să vrei,
trebuie să urmezi şi regula celor trei-spre-zece
în care trei este numărul impar al unităților dintr-un complet,
iar zece numărul variabilelor
a celor care te îndrumă pe calea virgulei
aprozii, grefierii, curvele, avocaţii,
nu-i prea mult pentru o amendă? întreb
nu
amendă sau crimă e totuna
dosarele astea se mai încurcă
se mai amestecă
până se lămuresc lucrurile, hi-hi-hi
bea Grigore aghiasmă
şi atunci ce-i de făcut?
simplu
să urmezi regula celor trei-spre-zece daruri
în care primele trei se înmulţesc cu o sută
iar următoarele zece
se împart la treisprezece şi-o virgulă…
Bucurii și lacrimi
paharul de șampanie cu urme de ruj pe margini
e-al tău
n-am îndrăznit să-l mut din colțul vitrinei
dintr-un sentiment mistic
încercând să nu șterg urmele trecerii tale
senzația că ești încă aici
întărită de foșnetul misterios al unei rochii negre
de seară
de apăsarea pașilor pe covor
de zbaterea cerceilor cu pietre turcoaz din urechi
ajunse acolo prin complicitatea minții
îmi crează percepții cu reverberații sonore
ca atunci când arunci o piatră în baltă
și-o auzi ricoșând deasupra apei
plescăind
apoi izbindu-se într-un perete de liniște
tresar ori de câte ori sună poștașul
care-mi amplifică sentimentul acesta fantastic
încremenit în lucruri
fiindcă altcineva n-are cine să sune
tu și poștașul ați mai rămas în raza speranței
unul care îmi aduce întotdeauna dragoste
celălat facturi
nici nu mai are importanță care din voi sună la ușă
eu vă iubesc la fel și în lipsă
calendarul cu miss America
e plin de x-uri
a trecut aproape un secol de atunci
paharul de șampanie cu picior subțire de gazelă africană
în care supravețuise un deget de Goût de Diamants
miroase a acru
cineva spunea că dragostea e ca vinul
nu
nu aceasta este aroma inconfundabilă a dragostei…
Tonuri
am îndepărtat toate culorile complementare din viața mea
trăiesc numai în alb și negru
ascetic
în tonuri de gri
nici nu-ți închipui câte nuanțe ascunde acest amestec auster
câte emoții îți poate trezi monocromul speranței
neutru dureros al zilelor care trec
albul murdar al cerului
înserările dușmănoase ca niște maree de plumb
femeile îmbrăcate în negru
și totuși cât echilibru
n-ai să mă crezi că dorm într-un pat de cremene albă
când toate stelele de pe cer devin argintii
tu apari mereu în visele mele îmbrăcată într-o rochie gri
așa cum n-ai purtat niciodată
și-arunci cu fulgere
”foarte bine, trăiește-ți viața în alb și negru, eu nu pot!”
îmi zici și dispari pe o scară descrescătoare a luminii
într-o lume a umbrelor
acolo unde clapele albe și negre ale pianului răscolesc liniștea inimii..
.
Din volumul „Alb și negru”, aflat în lucru
Rezonanțe
în zori m-am trezit cu tot cerul albastru peste mine
cu Soarele sprijinit de-o tâmplă, iar Luna de cealaltă,
mă învăluiseră toate constelațiile despre care-mi povestise bunicul
cu o seară-nainte,
Carul Mare tras de cei doi boi speriați din cauza unui urs ,
Carul mic, un fel de grapă de nivelat, în jurul căreia se învârtea tot cerul,
Ursele,
Pleiadele sau cele șapte surori nefericite,
bunicul nu auzise despre Hisperiade, despre Hyas, Zeus sau Dionysos,
el vedea doar o simplă cloșcă cu pui,
Hyadele în forma de V,care se văd în lunile ploiase de noiemmbrie
și mai, Ploioasele,
mai puține decât cloșca și puii bunicului,
Scaunul lui Dumneze , cinci stele în formă de W, pentru odihna celestă, însă nimeni nu aflase nimic despre lacrimile reginei Cassiopeea, care-și plânge frumoasa fiica, Andromeda, devenită consoarta lui Perseu,
aflată alături de dânsa pe cer, într-un pătrat strălucitor,
Vânătorul , adică Orion, plecat în căutarea Pleadelor, trei stele în linie, aliniate perfect cu piramidele din Gizeh și cele din Teotihuacan și având legătură cu Osiris, zeul Morții, înconjurat de Câinele Mare și Câinele Mic, care-l însoțesc pe vânător în lupta cu Taurul, cărora li se alătură și Iepurele,
Sfătuitoarea sau Triunghiul de vară – poarta stelară, care deapănă cele mai frumoase povești cosmice,
Soarta, celălalt triunghi, al iernii,
Pisices, Peștii, șapte stele în cerc,amintind despre Venus și Cupidon, care se transformaseră-n pești pentru a scăpa de monstru Typhon și anunțând echinocţiul de primăvară,
bunicul mai văzuse și altele constelații, pe care le văd toți oamenii, de altfel,
Porumbelul, Dulăul și Cățelul, Balena, Țapul, Arcașul și Scorpia,
Cântarul, Fecioara, Calul, Sarpele, Hora, Vizitiul sau Jgheabul Puțului,
dintre toate îi plăcuse Nebuloasa din Andromeda
unde mi s-a părut că-l văd astă noapte făcându-mi din mână
dintr-o caleaşcă trasă de îngeri…
Asistenta
Lidia Călin își pierduse dreptul de practică și fusese dată afară din spital din cauza condiționării actului medical, la plângere unui fost pacient, care reușise s-o înregistreze și s-o filmeze când pretindea și lua o sumă importantă de bani. Fiind singură, trecuse destul de ușor peste situația aceasta, găsind o rezolvare în asistarea bolnavilor la domiciliu, pe cont propriu, contra unor sume de bani mai mult decât acceptabile. Se axase, în special, pe bătrânii trecuți de șaptezeci de ani, aflați la sfârșitul vieții, care nu se mai puteau deplasa singuri și care aveau nevoie de o îngrijire de specialitate sau de un suport domestic ( curățenie, spălat rufe, cumpărături, etc.). Niciunul nu-i ceruse acte privind dreptul de a-și exercita profesia, interesul lor fiind cu totul și cu totul altul. În mai puțin de o lună, cum ea însăși mărturisise unei prietene, reușise să-și facă un portofoliu de peste o sută de pacienți, fiind obligată la un moment dat să renunțe la o parte dintre ei, păstrându-i pe cei cu situații materiale deosebite, fără copii sau alte rude. Dar și așa era foarte dificil, având în vedere solicitările dese ale bătrânilor, uneori chiar și după miezul nopțiii. Cel mai insistent era un oarecare Virgil Calotă, un bătrânel de șaizeci și cinci de ani, cu sechele motorii după un accident vascular-cerebral, care se oferise să-i pună la dispoziție mașina proprie, deoarece Lidia nu avea mașină și nu-și putea permite să vină atât de des cu taxiul. Până la urmă i-o vânduse pe 1 leu, simbolic, numai să răspundă apelurilor sale, destul de ciudate, de alfel. Uneori o chema doar ca s-o vadă, susținând că prezența ei îi făcea bine,
alteori îi cerea să rămână noaptea cu dânsul, să doarmă alături de el, ocazie cu care nu se sfia s-o pipăie sau să încerce mai mult. Lidia cunoștea prea bine psihologia bărbaților și nu-i opusese nicio rezistență, lăsându-l să-și rumege victoriile și înfrângerile de unul singur. Deveniseră foarte familiari, se sărutau pe gură, făceau baie împreună, mâncau și jucau șah împreună.
- Nu ți se pare că ești prea obraznic, iepuraș? îl certă ea într-o bună zi, văzându-l extrem de excitat. În situația ta ar trebui să mai pui mâna pe o carte de rugăciune!
- Lasă rugăciunile! mormăi el și se așeză în fotoliu într-o poziție explicită. Cât vrei să mi-o faci o dată?
- Nimic, iepuraș,îi răspunse ea cu blândețe, venind tiptil către dânsul, mă recompensezi și așa prea mult! Chiar acum!
Două zile mai târziu, Virgil Calotă, echilibrat după ultimul exces sinucigaș, când îi crescuse tensiunea și pulsul la cote amețitoare, recidivă din nou, încercând și reușind să spulbere insidios opoziția Lidiei.
- Ieri m-am gândut, îi mărturisise el, să fac niște mici corecții în testament. Am convenit cu avocatul să-ți las totul ție, adăugând doar o clauză de întreținere în sarcina ta, ca să nu existe discuții!
Lidia abia se stăpânise să nu sară în sus de bucurie, planul său ascuns, experimentat și cu alții, dăduse rezultate. Bătrânul îi arătase și o copie legalizată după testament, păstrată în seiful din sufragerie, la care nu avuse acces niciodată. Acum nu mai trebuia decât să aștepte. Dar era ea oare dispusă să mai aștepte! Nu-l suportase destul?
Sâmbăta aceea fusese un adevărat coșmar pentru Lidia. Calotă parcă înebunise.
La prima oră a zilei dorise să mănânce hot dog, pe la prânz ceruse șampanie, iar spre seară o poftise pe dânsa, deși era la curent cu riscurile la care se expunea. Cum nu voia să-l supere, fiindcă era extrem de supărăcios și suspicios, îi îndeplinise toate poftele. Văzând că se simțea foarte rău din cauza ultimului exces, sună la Salvare, nu înainte însă de a-i face o injecție specială, dintr-un set pe cale de epuizare, sustras de la un medic anestezist, pe nume Ion Alexe. Fusese chiar amanta acestuia o vreme. De la el învățase tainele „eutanasiei disimulate”, fără să-și imagineze că va ajunge vreodată s-o practice. Serul folosit provenea din SUA, unde Alexe fusese la un congres medical, era foarte scump, dar și foarte eficient, își făceea efectul letal după câteva ore, nu era detectabil și putea fi administrat direct în venă, nedezvoltând reacții alergice.
În jurul amezii primise confirmarea morții lui Calotă în urma unui infarct din parte medicului Popescu, cum se prezentase la telefon.
- Colegii mi-au spus că dvs. aveați grijă de dânsul! zise acesta. Noi am vrea să luăm legătura cu cineva din familie!
- Nu cunosc pe nimeni din familia sa, răspunse Lidia, nici n-aș putea să vă spun dacă mai are pe cineva! De un an, de când sunt aici, n-a primit nicio vizită! Îmi pare rău! Puteți lua legătura cu avocatul său!
- Aveți un nume, un număr de telefon?
Lidia dădu toate datele avocatului, știind că în testament era împuternicită să se ocupe de înmormântarea defunctului, existând și un cont deschis la o bancă special pentru treaba aceasta.
- Vreau să vă informez, continuă medicul, că îl puteți lua acasă, dacă doriți, neexistând suspiciuni de moarte violentă, fiindcă altfel va fi dus la Medicina legală, de unde va fi mai dificil de preluat!
Iar Lidia Călin nu mai stătu nicio clipă pe gânduri...