Numerele

îmi reprezint  femeia ca pe o absidă

la edificiul vieții multigeometric,

ce nu lipsește din nicio piramidă,

din niciun templu sau lăcaș vremelnic

.

și nu mă miră plusul lor de frumusețe,

mă mulțumesc doar că sunt vii,

că au precum un poliedru douăzeci de fețe

și, mai ales, că n-au asimetrii

.

e drept că geometria rămâne doar știință,

când pui compasul sau echerul gol pe gleznă

pierzi din vedere tocmai unghiul ei  de referință

ce pleacă din lumină și se termină-n beznă

.

cu timpul chiar și cercul devine o elipsă,

nu poți rămâne cerc întreaga viață…

da, ea-i când în excces, când lipsă

ca o spirală-nchisă într-un un cub de gheață…

Viața mea a fost întotdeauna copleșită de tot felul de constrângeri morale

la început nimeni nu m-a întrebat dacă o vreau
mi-au îndesat viața pe gât ca un dop în gura unei sticle de șampanie
eu, nefiind în această ecuație, de voie

și nimeni nu m-a întrebat nici după aceea
când a sosit momentul să trăiesc, să iubesc sau să ridic ochii spre cer,
nu
nu te întreabă nimeni
primești totul la pachet, în această ordine ,
numai moartea sfidează regulile,
dar nu contează,
oricum tu nu ai dreptul să te opui  vieții, nici morții
nimeni nu te ascultă,

este ca la ruleta rusească

pariezi cu viața pe negru
învârti roata și bila cade pe roșu

nasol
tocmai ți-ai pierdut viața pe care ai primit-o degeaba
(un alt joc stupid al sorții, desigur!)
cu o mână dă, cu alta ia...

la dracu`!

Adierea zefirului era ca foșnetul șoaptei

cineva lăsase deschisă colivia cu păsări măiestre

ale dimineții

iar aceastea-și luaseră zborul într-un foșnet tumultos de aripi

printre umbrele zorilor desprinse parcă de corpuri

de inimi

printre frunzele Maiestăți sale regale

Magnolia

cu tot albul năucitor al florilor și al parfumului ei

printre strigătele zglobii ale copiilor în drum spre școală

și printre suspinele străzii

amestecate cu mirosuri de cauciuc ars

peste care adierea zefirului

aluneca ca o rochie mătăsoasă

de pe trupul unei femei îndrăgostite

.

Am deschis vrăjit fereastra spre cer

ascultând respirația celestă a stelelor

care se îmbrățișau cu quasarii rătăcitori

și deveneau supernove

în meri pițigoi cântau îngeresc

desfăcându-și aripile în nuanțe de alb și albastru

doar pictorul bătrân de la capătul orizontului

rămas fără culori

își făcea loc cu mâinile

prin albul nemângâiat al pânze

.

Apoi te-am văzut ieșind din spuma valurilor

care se loveau de aurul spălăcit al țărmului

ca o zeiță din legendele adolescentine ale Olimpului

din clipa aceea mi-a trebuit încă o viață

să-nțeleg că femeile erau dincolo de mângâierea zefirului

și de vraja neverosimilă a gândului

tot oameni

în ultima carte de poezie

am adunat toate insectele tăcute și netăcute

din viața mea

câte zece-douăzeci pe o pagină

pe unele le-am înfipt în ace cu gămălie

pe altele le-am turtit și le-am lăsat la uscat

în propriu sânge

Doamne

cât de cruzi și nesimțitori putem fi uneori

infestând cu otrava dorințelor noastre

altarele spiritului

alunecând cumva pe scara comună a evoluției

de câte ori răsfoiesc câte o pagină

plonjez în întunericul voluptos al trecutului

cu exuberanța poetului ucigaș de greieri

dar n-am să înțeleg niciodată plăcerea aceea juvenilă

a copilului care înfige un bold într-un fluture

în cartea mea a mai rămas doar un loc

pe ultima pagină

destul pentru a lăsa să curgă acolo

o lacrimă

diminețile mele-s parcă niște felii din sticlă
acoperite de rouă și de petale de flori,
eu însumi am devenit fluid și transparent ca
o bulă fierbinte de sticlă,
din care mă recompun zilnic de o mie de ori.

Si lumea din juru-mi e translucidă
Ca un balon de aur, prăvălit dintre nori,
gravitez nesigur printre stele bolnave
din sticlă
printre oameni cu fețe sticloase și ochi incolori.

Mă rog în gând să nu plouă cu gheață
să nu cadă vreun fulger răzleț printre brazi,
ca un meșter Manole care zidește
din sticlă
mă rog să nu-mi vină iubita nici azi.

Blestemul lui Zeus de azi-noapte-i
ușor redundant, apocrif:
ori îmi zidesc iubita-ntre ziduri
de sticlă
ori o iau mereu și etern de la capăt,
precum neobosituL Sisif.

într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte

în cealaltă condamnații la viață

nu-i nicio diferență între ei

până și șobolanii au dificultăți în alegere

eu stau în aripa privilegiaților

unde numărul disperaților evoluează

în progresie geometrică

în timp ce numărul optimiștilor incorigibili

ca mine

crește  în progresie aritmetică

.

soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei

concomitent cu scăderea resurselor

este mai actuală aici ca nicăieri

.

exterminarea în masă

desigur

.

genocidul asupra condamnaților din ambele tabere

proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori

și a gardienilor nemâncați de vii

.

ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific

din care se vor trage peste ani niște concluzii

în legătură cu rezistența ființei umane la rupere

.

Aiudul  e doar Infernul

un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor

și a sufletelor

a degradării morale

sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului

.

a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață

(mai puțin cea a „lazărilor”!)

migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului

apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…

In seara asta o lacrimă îmi cade 

Și ție nici că ți pasă 

In seara asta inima mă arde

Și ți-aș spune,da... lasă 

Tu ești fericită cu ai tăi 

Te rog gândește-te pic

Tu ești floarea dintre văi

Iar eu nu mai sunt nimic

Rar îmi mai răspunzi 

Și atunci scurt și sec

In iad mă tot afunzi 

Se pare că vrei sa plec...

Ai alte treburi și ispite 

Iar eu ..am fost cândva

Lacrima ce se va desprinde 

Atunci cand mă vei lăsa 

O lacrimă amară și tăioasă 

Va curge pe obrazul meu 

Iar pe fața ta frumoasă 

Vor fi tot păreri de rău 

Dar nu-ți mai pasă că mă zbat 

Nu îți pasă ce-mi vorbești 

Mă trezesc noaptea în pat 

Tare rău mă chinuiești 

Încă o lacrimă și gata!

Ajunge pe acest ceas 

Iar de mâine cu găleata 

Plâng ,plâng și te las 

Căci se văd păreri de bine 

De lângă tine no i mai fi

Încet mo

artea vine ...

Căci așa nu pot trăii!

fluture 

rătăcitor îmbietor

frământând visând cântând

pe neatinsele țărmuri poetice-

iubind tulburând sclipind

năbădăiosul înflăcăratul

avânt

Stau in rand la fericirea-I oarba,

Poate-i vad și eu a-l ei preț;

Să-mi las mințile sa fiarbă

Cu apa rece, în îngheț.

Vad muritori, cu fețe triste

Ce încearcă a trăi;

Ce incearca sa existe

Într-un rand, lung de vecii.

Vad copii ce nu au minte,

Dar așteaptă împietriți.

Vad părinți ce n-au cuvinte,

De gândirea lor topiți.

Vad puștani ce sobru spera

Sa-și cunoasca Julieta.

Vad copile ce-și pusera

Gând să-și toarcă silueta.

Mai sunt oameni; mici și mari,

Oameni buni, oameni fugari;

Oameni slabi, oameni mai tari;

Unitari, rudimentari.

Inca stau la rand la fericire,

Poate vad de ce-s trimis,

Poate vad și eu iubire...

Pentru mine, e închis.

Vino vântule să-ți dărui
doruri vechi în care stărui,
căi sculptate-n amintire
doar cu umbre de iubire.

Mă cuprind cu foc în suflet,
pas cu pas îmi sunt răsuflet,
dor când mintea îmi e trează,
nopți la rând mi le retează.

De-i veni în prag de seară
când din doruri iau povară
clipe strânse într-o viață,
mai așteapt-o dimineață.

De te-nalți în vârf de noapte
peste visele-mi răscoapte,
lasă-mi dorul din născare
plin cu dragoste de soare.

Nu veni în ziua toată
că-s plecat ca altădată
să mai prind pe ulicioară
dor de-o tânără fecioară.

Dar mai bine stai departe
de trăirile-mi aparte,
până gândul o să moară
lasă doruri să mă doară.

Am fost trup si suflet 

Rană Și venin 

Toate au venit spre mine. 

Am amuțit. 

Am luat un zid 

L-am pus în față 

N-a mai venit

Am plecat 

Ca o noua 

Raza.

Nimrod

semeț provocator

vânând coborând construind

în Babilon șarpele inelat-

ucigând vânătorul renunțând pentru o supa de linte

la dreptul de întăi născut

Esau