Epigrame XXXVI

Aș vrea să te pierd în cuvinte tăcute,

Să-ți simt umbra grea peste timpul uitat,

Să-mi fie dorința în tăceri abătute,

O vină ce arde într-un trup sfârtecat.

Aș vrea să te port ca pe-o haină în vis,

Prin nopți făr' de margini, prin umbre ce dor,

În zori și apusuri să mă simt interzis,

Rămân­ând o enigmă pierdută-n amor.

Aș vrea să te strig în noaptea pustie,

Să răspundă doar vântul c-un ecou abătut,

Să-mi fie dorința o veche stafie,

Ce-și poartă regretul printr-un lut neștiut.

Aș vrea să mă scurg din mine-n tăcere,

Să-ți rămân doar o umbră sub ochiul de jar,

Să-mi fie iubirea doar o scurtă adiere,

Un ultim suspin din oceanul de amar.

Aș vrea să rămân ca o frunză căzută,

Din care pământul să-și facă altar,

Să-mi fie izvorul ca o apă stătută,

Să mă bei însetată ca pe-un ultim pahar.

Demult m-am depărtat de laic,

M-am cufundat în vraf de cărţi,

Nu că aş fi vreun biet prozaic,

Ci doar să fiu aproape de cei morţi.

Mi-e silă ca alt om alăturea să-mi fie,

Căci două bestii e mult de suportat,

Cu toţii am devenit o mare tragedie,

Pentru natură şi acest pământ curat.

M-am izgonit în grote aflate-n sihăstrie,

Şi-mi rumeg gândul măsluind un vers,

Nestăpânit consum peste măsură poezie,

Şi mă rescriu acolo, unde, am fost şters.

Mă recompun din murmur de izvoare,

Şi recitesc la nesfârşit pe Kant şi pe Socrate,

Dezbat cu ei manipularea marilor popoare,

Şi cum devine omul... o simplă vietate.

Ascult în nopţi ploioase stihiile gemând,

Şi prind să înţeleg ce e cu omenirea,

Căci suntem daţi acestui sfânt pământ,

Ca o cunună şi nicidecum să îi grăbim sfârşirea.

Nici gând nu am să mă întorc acasă,

Deja îmi cresc aici în grotă rădăcini,

Doar o durere mare în inimă m-apasă,

Că oamenii cu oameni au devenit străini.

Eu L-am dat jos pe Iisus de pe cruce, 

cu mâini ce nu meritau să-L atingă,

și lemnul încă mai ținea în el

urma cuielor pline de sânge —

ca un legământ cu oamenii.

Nu era moarte în trupul Lui,

ci o liniște care mustra toată suflarea lumii.

Ochii Lui — două adâncuri deschise —

nu priveau spre mine,

ci prin mine,

ca și cum ar fi căutat ceva

ce eu pierdusem demult.

Și am înțeles:

nu El era răstignit acolo,

ci noi, toți cei fără iubire.

Rana din coastă nu sângera,

ci rostea încet, fără glas, din trupul inert:

„Iartă-i Tată, că nu știu ce fac. ”

Mi-am plecat fruntea în țărână 

și am simțit cum vinovăția

nu mă apasă, ci mă înalță. 

Sângele Lui nu curgea — ierta.

Se așeza peste lume, 

ca o ploaie caldă peste un pământ uscat,

și fiecare strop spunea:

„Pace vouă!”

I-am atins mâinile

și nu erau reci —

erau ca o ușă întredeschisă spre ceva ce nu știu să numesc,

dar care mă chema... 

Și atunci am văzut limpede, 

cum crucea lui crește în mine. 

Cuiele nu fuseseră scoase,

ci adâncite în necredința mea,

iar lemnul, ca o mlădiță, 

își făcuse rădăcină în inima-mi pustie. 

Și El — coborât din trup — se înălța din rană, 

în timp ce eu mă adânceam în rana Sa,

având crucea în brațe. 

Azi parcă timpul stă între ferestre,

Și ca o frunză moartă se desprinde,

Ne ţine clipa-n linişti de orchestre,

Că-n ochii tăi o flacără se-aprinde.

Iubito, lumea cade-n somn de brumă,

Prin curţi se strâng tăceri de dimineaţă,

Un clopot vechi mai tremură în humă,

Şi peste noi coboară altă viaţă.

Eu zic să stăm tăcuţi lângă lumină,

Cu mâna ta în mâna mea rămasă,

Iar iarna, albă, limpede şi plină,

Să o lăsăm să curgă toată peste casă.

Iar fulgii care cad sub luna stinsă,

Ne vor aduce liniște și pace,

Și galeș vom privi fereastra ninsă,

Cum înrămează stelele opace.

Nu adormi, că noaptea e adâncă,

Iar vântul poartă fulgii ca pe-o veste,

Ia-ți supărarea și-n sobă o aruncă,

Şi spune-mi cu iubire o poveste.

Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,

În față nu mai e nimic din vechea junglă,

Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,

Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.

E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,

Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,

Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,

Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.

Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,

Iar munții plâng nemângâiați de stele,

Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,

Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.

Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,

Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,

Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,

Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.

Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,

Din când în când am dreptul să respir,

Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,

Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.

Și nu știu cât mai am puterea să rezist,

Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,

Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,

Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.

Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,

Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,

Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,

Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:

"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,

Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,

Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,

Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."

Amar venin mai port în cârcă,

Murdar destin mi s-a ursit,

Dar sufletul mai toarce încă,

Al vieţii fir iezit.

Nu pot s-accept drumuri închise,

Nu pot umbla pe nicăieri,

Vreau să străbat acele visuri,

Ce ascund speranţă şi mister.

Mi-e silă şi de faima ce o port,

De mersul ce mă-nţeapă în călcâie,

Mi se oferă o şansă de confort,

Dar fug ca dracul de tămâie.

Pribeag îmi e sortit să umblu,

Să vântur false idealuri,

Să îngurgitez un viitor prea sumbru,

Şi apoi să port cununi de lauri.

Pe întinderea alba de nea,un punct neînsemnat;

Universului nu-i pasa de noi

Și totuși,sufletul ,conștiința,gândirea,

Fac din noi un ceva minunat..

Ratacesc printre ruine 

Descoperind spirite în cărțile vechi,

Fiecare om e un templu înalt 

In cetatea vieții 

Si-un picur doar in imensul Cosmos..

Când clopote bat,

Se stinge un univers,

O viață pe care poetii-au inchis-o în vers...

Când stele dispar 

O lacrimă cade și gânduri se zbat:

Bieți muritori sau spirite eterne 

Zburând dincolo de cerul înalt?

(Monica)

să-ți pui viața într-o ecuație
cu o necunoscută
înseamnă să admiți ceva ipotetic
denumit x
în care x-ul este o mulțime de valori necunoscute
de la 0 la infinit
din care alegi o valoare oarecare
și-ncerci să determini toate soluțiile posibile
până ajungi la o relație de egalitate
0=0
(care nu este o soluție!)
dacă înlocuiești x-ul cu altceva
cu Dumnezeu
notat cu a
după ce faci toate calculele necesare
și suficiente
descoperi că 0=a
aceeași relație inacceptabilă
fără 1 real ecuația nu are sens
și-atunci ori înlocuiești valoarea lui x
cu + infinit
ori cu + 100 ml de votcă…

s-a întors gerul,

cu asprimile lui,

răutățile lui,

și cu

multe, multe vorbe

de ocară.

ademenitor, ca un clocot de ape,

e parfumul narciselor...

din apropiata  primăvară?

poate.....

regele lear,

și astăzi

mai caută un punct de sprijin,

prin gunoaie....

aroma-mbietoare

a ceaiului de mentă.

i-aduce norii

la picioare.

Starea de veghe e starea ultimului gardian treaz

patrulând pe străzile pustii și întunecate ale minții

pe-alocuri se-aud câini întunericului  

spârgând în măsele oasele zilei

golite de măduvă

păsările nu-și mai slăbesc încleștarea ghearelor de stinghii

își trăiesc netulburate visele lor erotice

urșii hiberneză cu luminile de veghe aprinse

în scorburi

Cel de Sus rărește stelele de pe câmpiile îmburuienate

ale Cerului

țipetele bufnițelor cu ochelari

și girofaruri

date la maxim

căsăpesc noaptea în felii

spre răsărit

Soarele s-a trezit mai târziu

înjunghiat în inimă…

murmurătoare pietrele

sub atingerea serii;

șoptitoare nisipurile

sub apăsarea orgoliului;

țiuitoare țărmurile

sub ghearele poftelor.

năzuințele își pierd treptat conturul

prin rețeaua de oglinzi strălucitoare.

o noua religie cu milioane de fețe,

induce somnul.

visele se scaldă-n iluziile unduitoare 

ale abisului de cristal.

privirea rece, un simptom.