Ce-ar fi...
De-ar ști omul când să vină,
De-ar ști omul când să plece,
De-ar sti noaptea că-i lumină,
De-ar sti când e focul rece;
De-ar zbura stând în picioare,
De-ar privi împărătește,
De-ar tăcea în gura mare,
De-ar iubi tot ce-l urăște;
De-ar zâmbi la tot necazul,
De-ar fi plânsul lui un râset,
De-ar întoarce-n-veci obrazul,
De-ar trăi doar pentru suflet;
De-ar lăsa ce-i rău în urmă,
De-ar gândi cu bunătate:
Ar rămâne vie umbră,
Și-ar fi veșnic peste toate.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Dan Sam
Data postării: 16 aprilie
Comentarii: 2
Vizualizări: 314
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Încă în viață
Mai avem timp pana murim.
Acest timp nu semnifica nimic altceva
decât un proces de îmbătrânire ;
respirația amintirilor într-un aer friabil,
respiratie care nu este încă înghețata ;
armuri in forma de pene pentru păsări pereche,
păsări în zbor ce-si caută hrana si iubirea.
Amandoua au nevoie de semințele vieții ;
zbor pe cerul înalt si înnorat al toamnei
atunci când viața isi pierde lumina ;
a nu fi hectic, ci, poate, putin hedonic.
Oamenii sceptici par a fi mai putin dispuși să acționeze.
Prefera să alunece in introspecție
pentru a-și găsi liniștea. Poate că ei caută
un sens fundamental al vietii
cu scopul de a coexista pasnic, sau poate nu ;
căutând armuri si o trezire la conștiința de sine
în ceea ce privește marea trecere
sau dispariția.
Înconjurată de propriul gând
Îngândurată printre fum de țigară.
Blocată într-o agonie amară,
Înconjurată printre umbre străine,
Dorind ca totul să se termine.
Umblând prin întuneric crunt,
Și pierdută, mă scufund
Încercuită de neliniște tulburătoare,
Mă regăsesc într-o pădure fermecătoare.
Apoi, simt cum se stinge în vânt,
Fiecare sentiment frânt
Renăscând înapoi ca sacrificiu,
Pentru satisfacția păcătosului viciu.
Ce aș fi vrut
Ce aș fi vrut...
Visez la o viață ce n-am avut
Dar sunt încă prinsă în trecut
De ce continui să mă mint
Fricile nu mi le afrunt
O viață în care aș fi zburat
În care aș fi fost liberă de orice contract
Limita mi-ar fi fost cerul și nici măcar
Un om de pasaj aș fi rămas.
Mă doare când nu pot să exprim
Tot ceea ce sunt și cum mă simt
Și văd cum mă mint din ce în ce mai mult
Gândurile să mi le astup .
Și le sufoc în fiecare zi
Punând pietre unele peste altele
Oxigen nelăsând, necrozându-le rând pe rând
Și uite așa mă trezesc visând...
Cum ar fi
Cum ar fi doar să aud
Culorile să le exclud
Pe mine să nu mă știu
Să văd în față doar pustiu
Ziua să îmi fie corul
Noaptea să șoptească dorul
Să nu știu ce simt, ce-aud
Părerile să le includ
Să fac totul pipăind
Să mă duc chiar neștiind
Să văd în lume nevăzând
Să merg lumea doar zburând
Cum ar fi de aș vedea
Cât privirea-mi cuprindea
Plină de tot însăși viața
Ce-și celebră eleganța
Să fiu foarte, foarte sus
Să văd norii în repaus
În vântul foarte puternic
Să dansez cât mai poetic
Cum dansez în valuri reci
Unde-s a vântului poteci
Să fiu liberă complet
Să ardă lacrima-n râset
Cum ar fi de m-aș trezi
Doar să simt, n-aș auzi
Doar totul ce doare tare
Cum s-aprinde și dispare
Să mă simt inexplicabil
Să văd totul impecabil
Ura doar să se topească
Cu greul să se sfârșească
Să știu clar ce este viața
Să recunosc existența
Să iubesc ce n-am iubit
Să-nțeleg un diferit
Cum ar fi să fiu copilă
Să rămân intangibiă
Când sunt mare să fiu mică
Să nu pot fi pe logică
Să nu știu că focul arde
Să nu știu că el aprinde
Să fiu neajutoarată
Și mereu nevindecată
Să nu știu nimic nicicând
Să merg spre pericol râzând
Să am o viață luată
Să am o viață mimată
Cum ar fi să-mi amintesc
Defapt unde locuiesc
Și că tot ce fac aici
E tot, însă nu ce zici
Să-mi știu steaua și lumina
Aici care mi-e sarcina
Familia în galaxie
Astenia din energie
Să îmi știu calea și puterea
S-o deslușesc pe ea, gândirea
Să-ntâlnesc sufletu-n față
Să-mi amintesc reala viață
Cum ar fi să nu exist
Să fiu cel dintâi artist
Tot ce este să trăiască
Prin mine să se iubească
Din nimicu-mi infinit
Să se facă tot gândit
La măreața conștiență
Tot să fie transparență
Să exist în fel și chip
Neavând mod și aspect
În tot etern să particip
Să exist și nu perfect
Logaritmici
Uităm că suntem încă ființe mici
Ce nu-și găsesc adesea rostul lor
Pe deplin îngăduit suntem un cor
Cu voci aritmice cântăm polemici
Întotdeauna suntem logaritmici
Marius Ene, Polonia, 30.03.2025
Culeg
Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,
Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...
Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,
Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!
Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...
Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!
Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...
Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,
Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...
Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!
Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,
Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...
Încă în viață
Mai avem timp pana murim.
Acest timp nu semnifica nimic altceva
decât un proces de îmbătrânire ;
respirația amintirilor într-un aer friabil,
respiratie care nu este încă înghețata ;
armuri in forma de pene pentru păsări pereche,
păsări în zbor ce-si caută hrana si iubirea.
Amandoua au nevoie de semințele vieții ;
zbor pe cerul înalt si înnorat al toamnei
atunci când viața isi pierde lumina ;
a nu fi hectic, ci, poate, putin hedonic.
Oamenii sceptici par a fi mai putin dispuși să acționeze.
Prefera să alunece in introspecție
pentru a-și găsi liniștea. Poate că ei caută
un sens fundamental al vietii
cu scopul de a coexista pasnic, sau poate nu ;
căutând armuri si o trezire la conștiința de sine
în ceea ce privește marea trecere
sau dispariția.
Înconjurată de propriul gând
Îngândurată printre fum de țigară.
Blocată într-o agonie amară,
Înconjurată printre umbre străine,
Dorind ca totul să se termine.
Umblând prin întuneric crunt,
Și pierdută, mă scufund
Încercuită de neliniște tulburătoare,
Mă regăsesc într-o pădure fermecătoare.
Apoi, simt cum se stinge în vânt,
Fiecare sentiment frânt
Renăscând înapoi ca sacrificiu,
Pentru satisfacția păcătosului viciu.
Ce aș fi vrut
Ce aș fi vrut...
Visez la o viață ce n-am avut
Dar sunt încă prinsă în trecut
De ce continui să mă mint
Fricile nu mi le afrunt
O viață în care aș fi zburat
În care aș fi fost liberă de orice contract
Limita mi-ar fi fost cerul și nici măcar
Un om de pasaj aș fi rămas.
Mă doare când nu pot să exprim
Tot ceea ce sunt și cum mă simt
Și văd cum mă mint din ce în ce mai mult
Gândurile să mi le astup .
Și le sufoc în fiecare zi
Punând pietre unele peste altele
Oxigen nelăsând, necrozându-le rând pe rând
Și uite așa mă trezesc visând...
Cum ar fi
Cum ar fi doar să aud
Culorile să le exclud
Pe mine să nu mă știu
Să văd în față doar pustiu
Ziua să îmi fie corul
Noaptea să șoptească dorul
Să nu știu ce simt, ce-aud
Părerile să le includ
Să fac totul pipăind
Să mă duc chiar neștiind
Să văd în lume nevăzând
Să merg lumea doar zburând
Cum ar fi de aș vedea
Cât privirea-mi cuprindea
Plină de tot însăși viața
Ce-și celebră eleganța
Să fiu foarte, foarte sus
Să văd norii în repaus
În vântul foarte puternic
Să dansez cât mai poetic
Cum dansez în valuri reci
Unde-s a vântului poteci
Să fiu liberă complet
Să ardă lacrima-n râset
Cum ar fi de m-aș trezi
Doar să simt, n-aș auzi
Doar totul ce doare tare
Cum s-aprinde și dispare
Să mă simt inexplicabil
Să văd totul impecabil
Ura doar să se topească
Cu greul să se sfârșească
Să știu clar ce este viața
Să recunosc existența
Să iubesc ce n-am iubit
Să-nțeleg un diferit
Cum ar fi să fiu copilă
Să rămân intangibiă
Când sunt mare să fiu mică
Să nu pot fi pe logică
Să nu știu că focul arde
Să nu știu că el aprinde
Să fiu neajutoarată
Și mereu nevindecată
Să nu știu nimic nicicând
Să merg spre pericol râzând
Să am o viață luată
Să am o viață mimată
Cum ar fi să-mi amintesc
Defapt unde locuiesc
Și că tot ce fac aici
E tot, însă nu ce zici
Să-mi știu steaua și lumina
Aici care mi-e sarcina
Familia în galaxie
Astenia din energie
Să îmi știu calea și puterea
S-o deslușesc pe ea, gândirea
Să-ntâlnesc sufletu-n față
Să-mi amintesc reala viață
Cum ar fi să nu exist
Să fiu cel dintâi artist
Tot ce este să trăiască
Prin mine să se iubească
Din nimicu-mi infinit
Să se facă tot gândit
La măreața conștiență
Tot să fie transparență
Să exist în fel și chip
Neavând mod și aspect
În tot etern să particip
Să exist și nu perfect
Logaritmici
Uităm că suntem încă ființe mici
Ce nu-și găsesc adesea rostul lor
Pe deplin îngăduit suntem un cor
Cu voci aritmice cântăm polemici
Întotdeauna suntem logaritmici
Marius Ene, Polonia, 30.03.2025
Culeg
Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,
Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...
Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,
Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!
Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...
Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!
Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...
Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,
Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...
Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!
Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,
Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...
Alte poezii ale autorului
Nu ai scop - Nu ai nimic
Nu ai scop, nu ai nimic,
Trece azi, mâine un pic.
Te trezești și-ncepi să-nveți
Să gândești, să meditezi:
La ce-a fost și va mai fi,
La durerea inimii.
N-ai putere ca să uiți,
Gol și singur printre munți,
De durere și de chin,
Bei amarul tău cu vin.
N-asculta ce-ți cânta moartea,
Prefăcută cu dreptatea,
Cea haina și ursuză
Imperfectă și confuză.
Poate-aduce alinare,
Poate este doar schimbare;
Cine știe ce-ți rezervă
Și-n Loc Sfânt ți se relevă..
Și când toate au să treacă,
Parc-ai mai trăii oleacă..
N-ai murit, dar mort ai fost;
Timpul tău fără de rost
A-nceput să aibă sens,
Să respiri cât mai intens
Și din cea mai mică clipă
Vezi cum Raiul se ridică.
Nu ai timp de plâns de jale,
Fierbe sângele in cale;
Ți-ai pus gaj intreaga viață,
Pentr-o clipă de speranță,
Pentru clipa cea din urmă,
Când fiorii-ți fac cunună.
Eminescu
Ai trecut cu brio timpul,
Nemuririi mângâiere,
Și-ai lăsat în urmă-ți gândul
Scris în zeci de giuvaiere.
Nici modest, nici îngâmfat,
Ai fost OM în toate cele;
Ai fost ghimpe la Palat
Și Luceafărul din stele.
Ai adus în lume dorul,
Ai făcut-o să viseze,
Însă ți-a lipsit decorul,
Și-au uitat s-aprecieze.
Judecat pentru nimicuri,
Din invidii, inventate,
Le surâzi, senin, de veacuri,
Geniu, din eternitate!
Când vrăjmași și trădători,
Țara vând, fără de frică,
Versul tău le dă fiori,
Iar pe noi ne tot ridică.
Gând scăldat în praf de Cer,
Azi și mâine și-n tot timpul,
Lumii dăruit mister,
Sa fii plans de-ntreg Pământul!
Astăzi este despre tine,
Despre viața ta de chin;
Neuitat, rămâi cu bine...
- Eminescu, Te Iubim!
Sanse
Câte rime, câte stele,
Câte doruri printre ele,
Stau să iasă la lumina
Stau ca mugurii-n grădina.
Sunt ascunse în țărână
Și tot cânta în surdină,
Cum să iasă, cum să facă
Și să-și lepede-a lor teacă.
Azi, speranța cea mai mare,
Mâine, foc de-amăgitoare,
Dar curaj uită să-și facă
Și sfârșesc toate în teacă.
Nu-i morală, nu-i nici sfat
Este trist, este păcat:
Câte-ascunse se petrec
Tot ascunse se și trec.
Si așa cu-a noastre visuri,
Nasc și mor printre abisuri
Și în urma lor apar
Alte visuri ce dispar.
DAR
Vremuri tulburi,
Mii și mii,
Fost-au ieri
Până să vii.
Dar odată ce-ai venit,
Toate mi s-au desluṣit;
Am aflat a mea cătare;
Mi-ai fost far intre hotare.
Nu-nteleg și nu-ntelegi,
C-au fost mii de ani întregi,
Când n-aveam nicio speranță,
Toate fară importanta?!
Însă tu ai fost lumină,
Licărirea cea divină;
Sufletului înghețat,
Dor de viață tu i-ai dat.
Ah ce tremur,
Ce cutremur;
Spaime crude,
Năruite...
Avans
De vrei să-ti faci prieteni,
A lor mâna-nainte,
La menghină s-o strângi,
Ca sa-și aducă aminte,
Atunci cand vor minți,
Trăda ori vinde.
Evolutie - Doua faze
Sunt in viata doua faze,
Ce se oglindesc mereu,
In miscari, gesturi si fraze
Si-ti formeaza propriu’ EU.
Prima faza de negare,
Te tine multi ani captiv
Si tot negi cu-nversunare
Ca esti prost, prost efectiv.
Si ramai asa blocat,
Pana ce in cap apare
Ceva nou, sofisticat,
Ce se cheama acceptare.
Si-acum c-ai aflat deja
Ca esti prost, chiar prost sadea
Treci la urmatoarea faza
Si-ncepi a semnaliza.
Te crezi important, chiar miezul,
Tu dai sfaturi, reciti Crezul.
Dintr-o data iti permiti
Pe ceilalti sa-i crezi tampiti.
Le explici cat esti de tare,
Cum si cat esti tu de mare;
Nu accepti nicio secunda
Sa fii iar prostul din umbra.
Pan’ la urma nu conteaza
Cat vrei sa pari de-ntelept,
Absolvind a doua faza,
Acum esti un prost destept.
Nu ai scop - Nu ai nimic
Nu ai scop, nu ai nimic,
Trece azi, mâine un pic.
Te trezești și-ncepi să-nveți
Să gândești, să meditezi:
La ce-a fost și va mai fi,
La durerea inimii.
N-ai putere ca să uiți,
Gol și singur printre munți,
De durere și de chin,
Bei amarul tău cu vin.
N-asculta ce-ți cânta moartea,
Prefăcută cu dreptatea,
Cea haina și ursuză
Imperfectă și confuză.
Poate-aduce alinare,
Poate este doar schimbare;
Cine știe ce-ți rezervă
Și-n Loc Sfânt ți se relevă..
Și când toate au să treacă,
Parc-ai mai trăii oleacă..
N-ai murit, dar mort ai fost;
Timpul tău fără de rost
A-nceput să aibă sens,
Să respiri cât mai intens
Și din cea mai mică clipă
Vezi cum Raiul se ridică.
Nu ai timp de plâns de jale,
Fierbe sângele in cale;
Ți-ai pus gaj intreaga viață,
Pentr-o clipă de speranță,
Pentru clipa cea din urmă,
Când fiorii-ți fac cunună.
Eminescu
Ai trecut cu brio timpul,
Nemuririi mângâiere,
Și-ai lăsat în urmă-ți gândul
Scris în zeci de giuvaiere.
Nici modest, nici îngâmfat,
Ai fost OM în toate cele;
Ai fost ghimpe la Palat
Și Luceafărul din stele.
Ai adus în lume dorul,
Ai făcut-o să viseze,
Însă ți-a lipsit decorul,
Și-au uitat s-aprecieze.
Judecat pentru nimicuri,
Din invidii, inventate,
Le surâzi, senin, de veacuri,
Geniu, din eternitate!
Când vrăjmași și trădători,
Țara vând, fără de frică,
Versul tău le dă fiori,
Iar pe noi ne tot ridică.
Gând scăldat în praf de Cer,
Azi și mâine și-n tot timpul,
Lumii dăruit mister,
Sa fii plans de-ntreg Pământul!
Astăzi este despre tine,
Despre viața ta de chin;
Neuitat, rămâi cu bine...
- Eminescu, Te Iubim!
Sanse
Câte rime, câte stele,
Câte doruri printre ele,
Stau să iasă la lumina
Stau ca mugurii-n grădina.
Sunt ascunse în țărână
Și tot cânta în surdină,
Cum să iasă, cum să facă
Și să-și lepede-a lor teacă.
Azi, speranța cea mai mare,
Mâine, foc de-amăgitoare,
Dar curaj uită să-și facă
Și sfârșesc toate în teacă.
Nu-i morală, nu-i nici sfat
Este trist, este păcat:
Câte-ascunse se petrec
Tot ascunse se și trec.
Si așa cu-a noastre visuri,
Nasc și mor printre abisuri
Și în urma lor apar
Alte visuri ce dispar.
DAR
Vremuri tulburi,
Mii și mii,
Fost-au ieri
Până să vii.
Dar odată ce-ai venit,
Toate mi s-au desluṣit;
Am aflat a mea cătare;
Mi-ai fost far intre hotare.
Nu-nteleg și nu-ntelegi,
C-au fost mii de ani întregi,
Când n-aveam nicio speranță,
Toate fară importanta?!
Însă tu ai fost lumină,
Licărirea cea divină;
Sufletului înghețat,
Dor de viață tu i-ai dat.
Ah ce tremur,
Ce cutremur;
Spaime crude,
Năruite...
Avans
De vrei să-ti faci prieteni,
A lor mâna-nainte,
La menghină s-o strângi,
Ca sa-și aducă aminte,
Atunci cand vor minți,
Trăda ori vinde.
Evolutie - Doua faze
Sunt in viata doua faze,
Ce se oglindesc mereu,
In miscari, gesturi si fraze
Si-ti formeaza propriu’ EU.
Prima faza de negare,
Te tine multi ani captiv
Si tot negi cu-nversunare
Ca esti prost, prost efectiv.
Si ramai asa blocat,
Pana ce in cap apare
Ceva nou, sofisticat,
Ce se cheama acceptare.
Si-acum c-ai aflat deja
Ca esti prost, chiar prost sadea
Treci la urmatoarea faza
Si-ncepi a semnaliza.
Te crezi important, chiar miezul,
Tu dai sfaturi, reciti Crezul.
Dintr-o data iti permiti
Pe ceilalti sa-i crezi tampiti.
Le explici cat esti de tare,
Cum si cat esti tu de mare;
Nu accepti nicio secunda
Sa fii iar prostul din umbra.
Pan’ la urma nu conteaza
Cat vrei sa pari de-ntelept,
Absolvind a doua faza,
Acum esti un prost destept.
Dan Sam