Ecoul

Viata începe-n clipa ta,
Rudele striga ca si popoare din hotare.
Dar cine-ar vrea sa se nasca in era asta,
Când și viața-si joaca propriile-i catare?

Zilele de naștere-s nule,
Vin, vin și îți lasă doar ganduri inutile.
Ele există doar să-ți reamintească-n tăcere
De o existență plină de clipe, dar goala de putere.

Viața trebuie iubită,
Dar ce sens are dacă tu nu te prețuiești?
Moartea oricum nu poate fi ocolită,
Și toți în același pământ sfârșești.

Viata trebuie pretuita,

Dar ce sens are cand tu nu te pretuiesti pe tine insuti?

Moartea oricum nu poate fi ocolita,

Si oricum, tot acolo ajungem.

Raiul, fiind palatul cel din tei,
Al sufletului dor și-al inimii scântei.
Unii spun că îl vezi doar o dată,
Dar eu l-am văzut de când am pus mâna pe ochii tăi.

Ea e fata, care linge înghețata,
Singura ce trezește în mine dragostea.
Când mă uit la ea, în ochii ei, văd… altceva,
Poate să treacă zile, și ea să nu știe, că mi-a furat inima!

Mă trec fiori, când o văd cu zâmbete moi!
Mă uit ca un prost, parcă de-abia s-a născut.
Dar tot ce știu este bine și vioi,
Este că ea este a mea!

Moartea este ca un politician lacom,

Ne ia tot ceea ce prețuim si adorăm.

Dar totuși moartea cea de taină,

Este relaxarea cea divină.

Mă gândesc din când în când,

Este moartea depărtarea sufletului de trup?

Sau, este moartea oprirea vieții constante,

Ceea ce ne dă noua bețe-n roade?

Moartea este bună si rea,

Deoarece aceasta are si răsplata sa.

Uneori, ne scapă de cele mai rele persoane,

Dar uneori, ne scapă de cele mai bune persoane.

Nu doresc să văd ce se v-a întampla,

Dar la un moment dat voi vedea și întâmpina.

Cum este moartea ca și in cărți,

Când aceasta te învită la ușa sa,

Să vezi apusul ultimii zi,

Și să mori liniștit ca Dumneata.

O lume, ești ca un diamant

valoroasă, luminată și tot ce iți dorești,

Mi-am găsit iubirea sufletească

deodată când am ajuns și eu pe pământ.

Mă uit la mine însumi ca și soarele spre pământ,

îmi e drag si nu mă mai pot opri

De a-mi vedea caracteristicile mele frumoase,

cu care am fost dat în carne si oase.

Viața poate fi brutală

dar așa mă înfrumusețesc eu pe mine,

Prin războaiele pe care le duc cu mine însumi

care îmi dezvoltă gândirea universala.

Sunt unic si valoros

și nimeni nu mă poate contrazice,

Altfel m-aș fi dat bătut de mult datorită greutății vieții

dar, frumusețea mea inferioară, o învinge.

Tată, piatra noastră de sprijin, stâlpul care nu s-a frânt niciodată sub povara vieții.
Ultimele tale cuvinte au fost pentru mine o binecuvântare sfântă,
o ultimă rază de lumină înainte ca cerul să se întunece.
Mi-ai spus „Succes la școală”, ca și cum, în ultima ta suflare, nu ți-ai purtat propria durere,
ci ai ridicat-o pe a mea, oferindu-mi aripile de care aveam nevoie pentru a zbura.
Te-ai dus, dar ecoul vocii tale vibrează în fiecare colț al sufletului meu. Te văd în stelele care ard în noapte,
în vântul care-mi mângâie obrazul când mă pierd în gânduri, în bătăile inimii mele, care par să-ți rostească numele în tăcere.
Ai fost diamantul nostru dur, strălucitor, veșnic. Și acum, sub greutatea pierderii, îți promit că nu mă voi sfărâma.
Voi fi noua piatră a familiei, voi căra moștenirea ta cu mândrie, Și în fiecare pas pe care-l fac,
te voi simți alături, ca o umbră blândă care mă veghează.
Nu te plâng ca pe o plecare, ci te slăvesc ca pe o renaștere în inimile noastre.
Odihnește-te, tată, sub cerul care va păstra mereu amintirea ta.
Iar eu, copilul căruia i-ai încredințat ultimele tale cuvinte,
voi transforma acele șoapte în forță,
pentru că, prin mine, tu vei trăi pentru totdeauna.

Mai stau și mă mai gândesc

ca și un tip vorbăreț

Ce e lumea asta întreagă

de trăim noi intregi atât de brusc?

Uneori mă gândesc daca suntem reali,

sau dacă suntem o simulare controlată

De un simplu tip ce stă la calculator

văzând cum se mișcă omuleții ăia mici.

Cred în Dumnezeu și in existența sa

dar, mă mai intreb

Cum de am apărut noi dintr-o dată?,

oamenii de știința spun

Că am apărut de la big-bang,

dar, de unde a apărut acel bang

Dacă înainte nu era nimic în galaxia noastră?

Poate sunt eu mai ciudățel,

dar mereu mă gândesc

De unde am apărut noi ca și omenire

dacă înainte nimic nu era sub stăpânire?

Râde și roade…

cu mâna pe carne prinde,

printre oase ferme surprinde

dâra de gol — și mă crede.

Vina e a vinovatului,

vânând vina nevinovatului,

a cărui vorbe vagi

varul le pictează cu negre dungi.

Crezut, pe deplin neauzit,

zidind zarea zguduit

de întrebarea fără liniște,

pășește pe pajiștea de muște.

Mușcă din răspunsuri,

din răsputeri caută sensuri;

cu destinații senine văzând,

sătulul mâncând totul — flămând.

Când totul cade…

roade și râde.

De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.

M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.

M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.

Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.

Un vânt rece-adânc, pe obraz mă despică,

O gură de viață cu greu mai apuc.

Cu pași osteniți, inima mi-e pustie –

Mă lupt cu trecutul, din umbră, c-un duh.

Armura-mi e grea, sfărâmată de vreme,

Rugină și vină, la piept îmi apasă.

Sub pași, un ecou de durere mă cheamă,

Un cavaler stins, fără drum, fără casă.

Sabia-i crăpată de vechi amintiri,

Tăișul i-e tocit de războaie de sânge.

În mână mi tremură vechile amintiri –

Strigăte mute ce-n noapte ajung .

Pe iarba jilavă, m-arunc fără glas,

Privind către stele cu ochii adânci.

Să-i alin pe cei care se-neacă-n pământ,

Să pot să respir printre umbre și stânci.

Și poate-ntr-o noapte, sub cerul de plumb,

Voi simți cum se stinge tot ce m-au durut.

Căci chiar și-o rană, cu vremea se curmă –

Dar nu și regretul de-a nu fi fost iubit. 

Interesul, asemenea lupului,

Se furișează timid și apoi tiptil,

Intrând lacom în suflete, subtil

Adulmecând mirosul scopului.

Îl descoperi în multe variante.

Unii-l privesc ca o necesitate.

Alții ca pe o mare modalitate

De-a dobândi lucruri luxuriante.

Interesul, asemenea vulpii,

Se face admis prin viclenie,

Apelând mereu la "prietenie",

Dar calcă apoi mii de principii.

Îl găsești plin de multe ambiții.

Să-ți înșele propria încredere

Numai să obțină o accedere,

Așa cum procedează ipocriții.

Interesul, asemenea rândunicii,

Construiește cuibul sub streșini,

Creând ambientul unei grădini

Și hrănește tulpina unei statornicii.

Îl îmbrățișezi cu plăcere divină.

Căci dăruiește un scop benefic

Și doar prin iubire ce-l autentific

Ne mai lăsând răul să parvină.

 Dacă se poate va rog sa ștergeți aceasta postare.Multumesc 

Uităm să privim la păsări și flori,  
La cerul cu nori, la soare și stele,  
Uităm să iubim lumina din noi,  
S-o lăsăm să răzbată prin piele...  
  
Uităm, mult prea des, uneori,  
Să citim, să cântăm, să zâmbim,  
Către pomii ce înalță-nspre nori,  
Senine troițe ce se roagă sublim...  
  
Uităm că prin venele noastre,  
Fără grabă, curge aur lichid,  
Uităm că din noi, câmpiile vaste,  
Către cer, subtil, se deschid...  
  
Uităm că zburăm fără umbră,  
Uităm că pășim fără pas,  
C-am sorbit din pocalul cu ambră,  
Până când nimic n-a rămas...  
  
Uităm că pe frunte ne stă înscris,  
Haloul ființelor caste,  
Uităm că Cerul, pentru noi, îi deschis,  
Și purtăm, cu toții, o rană sub coaste...  
  
Să uităm, stă în firea umană,  
Să iertăm, mai aproape de zei,  
Suntem îngeri ce coboară în strană,  
Să cânte etern, psalmul verdelui Rai...