Renașterea
Într-o seară plină de nuanțe
a apărut un vis plin de speranțe,
Dar, roata vieții se întoarce
ca și un câine ce mânancă oase.
Oamenii se-n bolnăvesc si mor,
cu mințile in nori.
Draga lume neprețuită,
De ce mi-ai luat lumea in spită?
Ma gandesc si mă mai uit
Tu dragă lume iubitoare,
ce ai pățit?
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: RadBaprei
Data postării: 21 martie
Vizualizări: 90
Poezii din aceiaşi categorie
Norocul, bată-l vina
“Norocul ți-l faci cu a ta mână”
O-nțeleaptă vorbă strămoșească,
Să nu crezi: “Imi ține morală o bâtrană,
Oș lăsa-o eu să vorbească,
În strună să-i cânt,
Și ea după strună să-mi joace,
Și așa s-o ținem până când
M-o lăsa cu povețele ei în pace.”
Destinul ți-e o carte deschisă
Și sufletul ți-e cerneală
C-a ta inimă s-o lași scrisă,
Căci ea ție îți e leală
Și-i dictează cum să scrie
Stiloului cel mort al conștiinței
Despre lunga lui călătorie
În ale veseliei și suferinței.
Coperțile-i sunt colorate
De cei pe care-i porți în inimă,
Care te susțin în tot și-n toate
Și direct pe suflet îți imprimă
Minunate desene, mici scrijelituri,
Dar tot tu ești autorul cel dintâi.
Cugetînd
Mă simt decapitata
Dintr-o lume de vânt purtată
Pe unde mi-o fi ţeasta
Gâde conștiința ia-o plată .
Dar cine să-mi răspundă
Lângă mine-i doar securea…
Vreau linişte acuma
In corpul ciuntit si zbuciumat
Luaţi-mi chiar şi bruma
Gândurilor ce le-ați curmat.
Adunătură ludă
Sau nu mi-aţi ştiut menirea.
Auz nu am , nici văzul
Doar mintea cu discernământ
Pământu-i un greu mormânt
Și lumea lui își pierde crezul.
Zvâcnind în mine, azi, durerea
Mă simt decapitată.
Din același fum
Din același fum
de speranță
de care depindeam, firul
ce s-a rupt, pierzanie.
Cerul mi-e tată
iar Marea mi-e mamă-
până și necunoscutul mi-e cunoscut;
dar tu mi-ești marea de Abis întruchipat.
Coșmarul.
Iar cum rădăcina unei flori se ofilește
în pământu’ Străin-
așa și rădăcina mea
se stinge încetișor…
În abisul de măști.
De nu știam de Cutia Pandorei
de speranța fragilă;
Miracolele nu ar fi fost adevărate;
dar…Teroarea a sosit.
Neglijența firii omenești,
Indiferența ta, ucide
cu Aparențe parfumate
și esențe de Galben.
E vina mea, oare?
Să iubesc acest Dar, sau să îl urăsc?...
căci acum lumea e o tornadă
de Amintiri ce mă țin captiv
în ceea ce numesc eu: “Coșmar de vise lucide”.
De nu îți place sau n-ai vrea,
Conștiința nu te poate vedea, iar nici tu pe ea;
Nici de aproape, nici la o vorbă distanță.
Chiar de te-ai preface.
Rece, ca cimentul scărilor lungi.
ca Vântul vâjiind în ochi, urechi și minte
nu îți pot simți Căldura.
căci Fumul e mai cald decât Grija ta.
Ace de ceas oprite în amintirile disperate
De Iubire, Armonie
Iar tu n-ai ajuns la Timp;
Nici nu vei fi.
Adio.
Și tot ce îmi Doream
Era Iubirea ta necondiționată;
Dorință Eșuată a unui Copil
Ce ajunge la sejurul Bătrâneții.
Și stau și mă întreb…
Cine Ești?
Încă în viață
Mai avem timp pana murim.
Acest timp nu semnifica nimic altceva
decât un proces de îmbătrânire ;
respirația amintirilor într-un aer friabil,
respiratie care nu este încă înghețata ;
armuri in forma de pene pentru păsări pereche,
păsări în zbor ce-si caută hrana si iubirea.
Amandoua au nevoie de semințele vieții ;
zbor pe cerul înalt si înnorat al toamnei
atunci când viața isi pierde lumina ;
a nu fi hectic, ci, poate, putin hedonic.
Oamenii sceptici par a fi mai putin dispuși să acționeze.
Prefera să alunece in introspecție
pentru a-și găsi liniștea. Poate că ei caută
un sens fundamental al vietii
cu scopul de a coexista pasnic, sau poate nu ;
căutând armuri si o trezire la conștiința de sine
în ceea ce privește marea trecere
sau dispariția.
O dorința, o suferință
Vânt pustiu peste suflet suflă încet,
Mă simt doar un schelet,
Fără viață, fără sens, incomplet,
Cu o sincopă, dar și-un vis secret.
Un zâmbet blajin să mai înflorească,
În văzduhuri nesfârșite să mai rătăcească,
Viața vreau s-o deslușesc,
Cu un surâs copilăresc.
Tot ce simt, în caiet să povestesc,
Să desenez, iar versurile ți le șoptesc,
Poate-ai să vezi că lipsesc,
Poate-ai să-nțelegi ce năzuiesc.
Iar de nu, poate cândva,
Peste caietul vechi, prăfuit,
O adiere ușoară va trece-așa,
Deschizându-l iar...
A mea dorință, a mea suferință...
Visuri hipnotice
Orice schimbare este ca un vânt care suflă
cu putere și sparge spiralele vieții, dar și
ferestrele, componente uzate ale clădirilor~
structuri încă elastice, care se leagănă și
se îndoaie până se crapă, in timpul cutremurelor.
Multe marionete, cu zîmbete stranii, caută
noi locuri de muncă. Această stare de lucruri
este de-a dreptul șocantă. De fapt, orice criză,
care nu se mai termină, devine o realitate ciudată.
Conform teoriei probabilităților, cineva , în lumea asta,
este exact opusul tău și poate lupta, cu o precizie
matematică, pâna la distrugere completă. Teoria
dualităţii lui zero nu este același lucru cu metoda
reducerii la absurd. Întotdeauna, aceste idei sau visuri
hipnotice pot asasina viitorul. Nici o iubire nu poate
exista într-un suflet bolnav. Este similar cu situatia
in care celulele fagocitare nu au o structură sănătoasă
pentru a asigura imunitatea; stres cronic; boli autoimune.
Cu siguranță, libertatea nu există în adevăratul sens
al cuvântului, pe acest pământ. Doar Dumnezeu ne
eliberează. Această stare de lucruri nu seamănă deloc
cu ceea ce ar fi putut deveni Geneza, dacă ar fi evoluat
în mod diferit ~ o iluzie pentru cei care cred că le este
permis să facă tot ce doar ei consideră că este corect și
îndreptățit să facă. În consecință, toate lucrurile din jur
își pierd, încet, semnificația. E probabil că vom continua
să existăm în timp ce ne învârtim în jurul soarelui.
Aceasta mișcare este esențială. Întotdeauna corpul are
nevoie de suflet pentru a trăi~ nu viceversa. Într-o lume
ideală, toate vocile pot fi auzite~ vibrație plasmatică și
atmosferă tensionată; propagare. Sunetul este un proces
mental. Cântecele sunt ca florile care plutesc pe valurile
unui râu, un râu al schimbării. Uneori, anumite râuri încep
să curgă în sens invers, învingând forța gravitației~ o
alternativă a existenței. Este , cu adevărat, absolut necesar?
Poezie de Marieta Maglas
Norocul, bată-l vina
“Norocul ți-l faci cu a ta mână”
O-nțeleaptă vorbă strămoșească,
Să nu crezi: “Imi ține morală o bâtrană,
Oș lăsa-o eu să vorbească,
În strună să-i cânt,
Și ea după strună să-mi joace,
Și așa s-o ținem până când
M-o lăsa cu povețele ei în pace.”
Destinul ți-e o carte deschisă
Și sufletul ți-e cerneală
C-a ta inimă s-o lași scrisă,
Căci ea ție îți e leală
Și-i dictează cum să scrie
Stiloului cel mort al conștiinței
Despre lunga lui călătorie
În ale veseliei și suferinței.
Coperțile-i sunt colorate
De cei pe care-i porți în inimă,
Care te susțin în tot și-n toate
Și direct pe suflet îți imprimă
Minunate desene, mici scrijelituri,
Dar tot tu ești autorul cel dintâi.
Cugetînd
Mă simt decapitata
Dintr-o lume de vânt purtată
Pe unde mi-o fi ţeasta
Gâde conștiința ia-o plată .
Dar cine să-mi răspundă
Lângă mine-i doar securea…
Vreau linişte acuma
In corpul ciuntit si zbuciumat
Luaţi-mi chiar şi bruma
Gândurilor ce le-ați curmat.
Adunătură ludă
Sau nu mi-aţi ştiut menirea.
Auz nu am , nici văzul
Doar mintea cu discernământ
Pământu-i un greu mormânt
Și lumea lui își pierde crezul.
Zvâcnind în mine, azi, durerea
Mă simt decapitată.
Din același fum
Din același fum
de speranță
de care depindeam, firul
ce s-a rupt, pierzanie.
Cerul mi-e tată
iar Marea mi-e mamă-
până și necunoscutul mi-e cunoscut;
dar tu mi-ești marea de Abis întruchipat.
Coșmarul.
Iar cum rădăcina unei flori se ofilește
în pământu’ Străin-
așa și rădăcina mea
se stinge încetișor…
În abisul de măști.
De nu știam de Cutia Pandorei
de speranța fragilă;
Miracolele nu ar fi fost adevărate;
dar…Teroarea a sosit.
Neglijența firii omenești,
Indiferența ta, ucide
cu Aparențe parfumate
și esențe de Galben.
E vina mea, oare?
Să iubesc acest Dar, sau să îl urăsc?...
căci acum lumea e o tornadă
de Amintiri ce mă țin captiv
în ceea ce numesc eu: “Coșmar de vise lucide”.
De nu îți place sau n-ai vrea,
Conștiința nu te poate vedea, iar nici tu pe ea;
Nici de aproape, nici la o vorbă distanță.
Chiar de te-ai preface.
Rece, ca cimentul scărilor lungi.
ca Vântul vâjiind în ochi, urechi și minte
nu îți pot simți Căldura.
căci Fumul e mai cald decât Grija ta.
Ace de ceas oprite în amintirile disperate
De Iubire, Armonie
Iar tu n-ai ajuns la Timp;
Nici nu vei fi.
Adio.
Și tot ce îmi Doream
Era Iubirea ta necondiționată;
Dorință Eșuată a unui Copil
Ce ajunge la sejurul Bătrâneții.
Și stau și mă întreb…
Cine Ești?
Încă în viață
Mai avem timp pana murim.
Acest timp nu semnifica nimic altceva
decât un proces de îmbătrânire ;
respirația amintirilor într-un aer friabil,
respiratie care nu este încă înghețata ;
armuri in forma de pene pentru păsări pereche,
păsări în zbor ce-si caută hrana si iubirea.
Amandoua au nevoie de semințele vieții ;
zbor pe cerul înalt si înnorat al toamnei
atunci când viața isi pierde lumina ;
a nu fi hectic, ci, poate, putin hedonic.
Oamenii sceptici par a fi mai putin dispuși să acționeze.
Prefera să alunece in introspecție
pentru a-și găsi liniștea. Poate că ei caută
un sens fundamental al vietii
cu scopul de a coexista pasnic, sau poate nu ;
căutând armuri si o trezire la conștiința de sine
în ceea ce privește marea trecere
sau dispariția.
O dorința, o suferință
Vânt pustiu peste suflet suflă încet,
Mă simt doar un schelet,
Fără viață, fără sens, incomplet,
Cu o sincopă, dar și-un vis secret.
Un zâmbet blajin să mai înflorească,
În văzduhuri nesfârșite să mai rătăcească,
Viața vreau s-o deslușesc,
Cu un surâs copilăresc.
Tot ce simt, în caiet să povestesc,
Să desenez, iar versurile ți le șoptesc,
Poate-ai să vezi că lipsesc,
Poate-ai să-nțelegi ce năzuiesc.
Iar de nu, poate cândva,
Peste caietul vechi, prăfuit,
O adiere ușoară va trece-așa,
Deschizându-l iar...
A mea dorință, a mea suferință...
Visuri hipnotice
Orice schimbare este ca un vânt care suflă
cu putere și sparge spiralele vieții, dar și
ferestrele, componente uzate ale clădirilor~
structuri încă elastice, care se leagănă și
se îndoaie până se crapă, in timpul cutremurelor.
Multe marionete, cu zîmbete stranii, caută
noi locuri de muncă. Această stare de lucruri
este de-a dreptul șocantă. De fapt, orice criză,
care nu se mai termină, devine o realitate ciudată.
Conform teoriei probabilităților, cineva , în lumea asta,
este exact opusul tău și poate lupta, cu o precizie
matematică, pâna la distrugere completă. Teoria
dualităţii lui zero nu este același lucru cu metoda
reducerii la absurd. Întotdeauna, aceste idei sau visuri
hipnotice pot asasina viitorul. Nici o iubire nu poate
exista într-un suflet bolnav. Este similar cu situatia
in care celulele fagocitare nu au o structură sănătoasă
pentru a asigura imunitatea; stres cronic; boli autoimune.
Cu siguranță, libertatea nu există în adevăratul sens
al cuvântului, pe acest pământ. Doar Dumnezeu ne
eliberează. Această stare de lucruri nu seamănă deloc
cu ceea ce ar fi putut deveni Geneza, dacă ar fi evoluat
în mod diferit ~ o iluzie pentru cei care cred că le este
permis să facă tot ce doar ei consideră că este corect și
îndreptățit să facă. În consecință, toate lucrurile din jur
își pierd, încet, semnificația. E probabil că vom continua
să existăm în timp ce ne învârtim în jurul soarelui.
Aceasta mișcare este esențială. Întotdeauna corpul are
nevoie de suflet pentru a trăi~ nu viceversa. Într-o lume
ideală, toate vocile pot fi auzite~ vibrație plasmatică și
atmosferă tensionată; propagare. Sunetul este un proces
mental. Cântecele sunt ca florile care plutesc pe valurile
unui râu, un râu al schimbării. Uneori, anumite râuri încep
să curgă în sens invers, învingând forța gravitației~ o
alternativă a existenței. Este , cu adevărat, absolut necesar?
Poezie de Marieta Maglas
Alte poezii ale autorului
Dragostea Infernă
O lume, ești ca un diamant
valoroasă, luminată și tot ce iți dorești,
Mi-am găsit iubirea sufletească
deodată când am ajuns și eu pe pământ.
Mă uit la mine însumi ca și soarele spre pământ,
îmi e drag si nu mă mai pot opri
De a-mi vedea caracteristicile mele frumoase,
cu care am fost dat în carne si oase.
Viața poate fi brutală
dar așa mă înfrumusețesc eu pe mine,
Prin războaiele pe care le duc cu mine însumi
care îmi dezvoltă gândirea universala.
Sunt unic si valoros
și nimeni nu mă poate contrazice,
Altfel m-aș fi dat bătut de mult datorită greutății vieții
dar, frumusețea mea inferioară, o învinge.
Ecoul
Intr-o minte stralucita
s-a adeverit lumea cea de taina,
Dar, ce mai face si lumina
cand eu ma straduiesc sa traiesc intotdeauna?
Da, viata mi-o fac eu singur,
dar de ce viata pe care am primit-o de mic fiind
este ca un soldat canibal razand?
Inteleg, viata este grea si dura,
dar eu nu as fi trebuit sa o indur.
Ma uit acum la copilul din mine
care se razbata sa iasa si sa se vindece,
Dar, cum sa se vindece
daca el niciodata nu a fost bine?
Etern In Inima Mea
Tată, piatra noastră de sprijin, stâlpul care nu s-a frânt niciodată sub povara vieții.
Ultimele tale cuvinte au fost pentru mine o binecuvântare sfântă,
o ultimă rază de lumină înainte ca cerul să se întunece.
Mi-ai spus „Succes la școală”, ca și cum, în ultima ta suflare, nu ți-ai purtat propria durere,
ci ai ridicat-o pe a mea, oferindu-mi aripile de care aveam nevoie pentru a zbura.
Te-ai dus, dar ecoul vocii tale vibrează în fiecare colț al sufletului meu. Te văd în stelele care ard în noapte,
în vântul care-mi mângâie obrazul când mă pierd în gânduri, în bătăile inimii mele, care par să-ți rostească numele în tăcere.
Ai fost diamantul nostru dur, strălucitor, veșnic. Și acum, sub greutatea pierderii, îți promit că nu mă voi sfărâma.
Voi fi noua piatră a familiei, voi căra moștenirea ta cu mândrie, Și în fiecare pas pe care-l fac,
te voi simți alături, ca o umbră blândă care mă veghează.
Nu te plâng ca pe o plecare, ci te slăvesc ca pe o renaștere în inimile noastre.
Odihnește-te, tată, sub cerul care va păstra mereu amintirea ta.
Iar eu, copilul căruia i-ai încredințat ultimele tale cuvinte,
voi transforma acele șoapte în forță,
pentru că, prin mine, tu vei trăi pentru totdeauna.
Ce e Viața?
Mai stau și mă mai gândesc
ca și un tip vorbăreț
Ce e lumea asta întreagă
de trăim noi intregi atât de brusc?
Uneori mă gândesc daca suntem reali,
sau dacă suntem o simulare controlată
De un simplu tip ce stă la calculator
văzând cum se mișcă omuleții ăia mici.
Cred în Dumnezeu și in existența sa
dar, mă mai intreb
Cum de am apărut noi dintr-o dată?,
oamenii de știința spun
Că am apărut de la big-bang,
dar, de unde a apărut acel bang
Dacă înainte nu era nimic în galaxia noastră?
Poate sunt eu mai ciudățel,
dar mereu mă gândesc
De unde am apărut noi ca și omenire
dacă înainte nimic nu era sub stăpânire?
Dragostea Infernă
O lume, ești ca un diamant
valoroasă, luminată și tot ce iți dorești,
Mi-am găsit iubirea sufletească
deodată când am ajuns și eu pe pământ.
Mă uit la mine însumi ca și soarele spre pământ,
îmi e drag si nu mă mai pot opri
De a-mi vedea caracteristicile mele frumoase,
cu care am fost dat în carne si oase.
Viața poate fi brutală
dar așa mă înfrumusețesc eu pe mine,
Prin războaiele pe care le duc cu mine însumi
care îmi dezvoltă gândirea universala.
Sunt unic si valoros
și nimeni nu mă poate contrazice,
Altfel m-aș fi dat bătut de mult datorită greutății vieții
dar, frumusețea mea inferioară, o învinge.
Ecoul
Intr-o minte stralucita
s-a adeverit lumea cea de taina,
Dar, ce mai face si lumina
cand eu ma straduiesc sa traiesc intotdeauna?
Da, viata mi-o fac eu singur,
dar de ce viata pe care am primit-o de mic fiind
este ca un soldat canibal razand?
Inteleg, viata este grea si dura,
dar eu nu as fi trebuit sa o indur.
Ma uit acum la copilul din mine
care se razbata sa iasa si sa se vindece,
Dar, cum sa se vindece
daca el niciodata nu a fost bine?
Etern In Inima Mea
Tată, piatra noastră de sprijin, stâlpul care nu s-a frânt niciodată sub povara vieții.
Ultimele tale cuvinte au fost pentru mine o binecuvântare sfântă,
o ultimă rază de lumină înainte ca cerul să se întunece.
Mi-ai spus „Succes la școală”, ca și cum, în ultima ta suflare, nu ți-ai purtat propria durere,
ci ai ridicat-o pe a mea, oferindu-mi aripile de care aveam nevoie pentru a zbura.
Te-ai dus, dar ecoul vocii tale vibrează în fiecare colț al sufletului meu. Te văd în stelele care ard în noapte,
în vântul care-mi mângâie obrazul când mă pierd în gânduri, în bătăile inimii mele, care par să-ți rostească numele în tăcere.
Ai fost diamantul nostru dur, strălucitor, veșnic. Și acum, sub greutatea pierderii, îți promit că nu mă voi sfărâma.
Voi fi noua piatră a familiei, voi căra moștenirea ta cu mândrie, Și în fiecare pas pe care-l fac,
te voi simți alături, ca o umbră blândă care mă veghează.
Nu te plâng ca pe o plecare, ci te slăvesc ca pe o renaștere în inimile noastre.
Odihnește-te, tată, sub cerul care va păstra mereu amintirea ta.
Iar eu, copilul căruia i-ai încredințat ultimele tale cuvinte,
voi transforma acele șoapte în forță,
pentru că, prin mine, tu vei trăi pentru totdeauna.
Ce e Viața?
Mai stau și mă mai gândesc
ca și un tip vorbăreț
Ce e lumea asta întreagă
de trăim noi intregi atât de brusc?
Uneori mă gândesc daca suntem reali,
sau dacă suntem o simulare controlată
De un simplu tip ce stă la calculator
văzând cum se mișcă omuleții ăia mici.
Cred în Dumnezeu și in existența sa
dar, mă mai intreb
Cum de am apărut noi dintr-o dată?,
oamenii de știința spun
Că am apărut de la big-bang,
dar, de unde a apărut acel bang
Dacă înainte nu era nimic în galaxia noastră?
Poate sunt eu mai ciudățel,
dar mereu mă gândesc
De unde am apărut noi ca și omenire
dacă înainte nimic nu era sub stăpânire?
Dragostea Infernă
O lume, ești ca un diamant
valoroasă, luminată și tot ce iți dorești,
Mi-am găsit iubirea sufletească
deodată când am ajuns și eu pe pământ.
Mă uit la mine însumi ca și soarele spre pământ,
îmi e drag si nu mă mai pot opri
De a-mi vedea caracteristicile mele frumoase,
cu care am fost dat în carne si oase.
Viața poate fi brutală
dar așa mă înfrumusețesc eu pe mine,
Prin războaiele pe care le duc cu mine însumi
care îmi dezvoltă gândirea universala.
Sunt unic si valoros
și nimeni nu mă poate contrazice,
Altfel m-aș fi dat bătut de mult datorită greutății vieții
dar, frumusețea mea inferioară, o învinge.
Ecoul
Intr-o minte stralucita
s-a adeverit lumea cea de taina,
Dar, ce mai face si lumina
cand eu ma straduiesc sa traiesc intotdeauna?
Da, viata mi-o fac eu singur,
dar de ce viata pe care am primit-o de mic fiind
este ca un soldat canibal razand?
Inteleg, viata este grea si dura,
dar eu nu as fi trebuit sa o indur.
Ma uit acum la copilul din mine
care se razbata sa iasa si sa se vindece,
Dar, cum sa se vindece
daca el niciodata nu a fost bine?