Epigrame XXXVI
Unui creștin
De sărbătorile Pascale,
Servește-ntruna vin și bere,
Și apoi constată cu durere,
Că-i mort în seara de Înviere.
Colegelor de facultate
Am studiat organica voit,
Colegelor chiar le plăcea chimia,
Privind ades la ele năucit,
A început să-mi placă anatomia.
Întâlnirea de 20 ani a promoției
Mi-am revăzut frumoasele colege,
Dar și-au schimbat fizionomia,
Și am decis…se înțelege,
Să studiez din nou chimia.
Unui chimist
În breaslă vrea să dovedească,
Că-i alchimist de teapă,
Că atunci când bea Fetească,
El urinează apă.
Cărții mele ʺEpigrameʺ
Epigrame am scris sute,
Pe teme vrute și nevrute...
Despre carte a spus experta,
Că-i frumoasă doar coperta!
Colegului meu Cornel
De când frumoasa lui soție,
Îl înșela pe amicul meu Cornel,
Eu îl dezmierd fără să știe,
Și-i spun zâmbind, Coarne-l.
Cuplu
L-am luat ca soț să-mi fie,
C-avea multe dependințe,
După-un an de căsnicie,
Este plin de dependențe.
Punctele cardinale
Patru puncte cardinale,
Cu reperele normale,
Însă am rămas uimit,
Că Est-ul e mai răsărit!
Prietenul la nevoie se cunoaște
Acest proverb de mult folos,
La mine a lucrat pe dos,
Că acea vorbă... la nevoie,
A fost mereu doar: anevoie!
Metamorfoză
Am cunoscut-o la concert,
Avea o slabă cotă,
Apoi încet, încet, discret,
A devenit cocotă.
Subtilitate - la doctor
Fiind la el în cabinet,
Mi-a spus c-un ton discret:
-Pe fișă scrie foarte clar,
Matale ai un Nume-rar!
La doctor
Întreba-i pe asistentă,
La doctor cum e, și cât?
Ea îmi spuse foarte atentă,
Vindecare ai, și atât!
Unui astrolog
Cu telescopu înspre vecina,
Se holba în după-amiezi,
Dar îl surprinse concubina,
Și văzu, și stele verzi.
Indecizie
Alesese varianta,
Să-și înșele și amanta,
Regretându-și nebunia,
A-nșelat-o cu soția.
Unui rugbist
Când are munca separat,
Eșecului îi cade pradă,
Că atâția ani a învățat,
S-o facă la grămadă.
Стихи из этой категории
stihuri diamantine //8
Iona
îndârjit vestitor
suspinând rugându-se înțelegând
puterea chemării la îndreptare-
izbăvită curățată scăpată
de-ntunericul iadului
cetatea
Le simt...
Ganduri neinsirate le simt inauntru adunate
Bucati, franturi din idealuri ce sunt neintinate
Viitorul prevazut pare de fapt unul intrerupt
O pauza lenta ce pare a fi puternic latenta
De ce simt? daca nu pot sa ating nemurirea
Si tot ceea ce reprezinta fiinta mea si firea
Tot ce credeam ca va fi in a mea soarta
Pare de fapt a fi doar o dorinta nepatata
O minciuna simpla in suflet insamantata
Credeam ca timpul va dovedi ceea ce sunt
Dar totul s-a risipit in van si de fapt
Nimic nu sunt...doar praf si ramasite
Acoperamant pentru acest pamant
O carcasa pustiita de traire si iubire
Un suflet ce zboara o data cu adierea
Vantul ce te poarta peste varfurile inalte
Ploaia ce te curata de ganduri macinate
Soarele ce iti usuca si ultimul pacat
Un pacat de a dori sa fii liber si neintinat
Priveste catre zorii diminetii si intreaba-te
Se merita? asta e de fapt ce te implineste
Ce te face sa zbori si nu te nimiceste?
Doar tu crezi ca esti cea ce are dreptul?
Sa isi refaca trupul sa-si lepede defectul?
Vreau, doresc, poftesc la tot ce ma invie
Tot ce-mi da de stire ca viata e omenie
Nu doar o umbra pe pamantul asta
Scopul nu s-a sfarsit ci doar a inceput
Gaseste-ti menirea asculta-ti rabdarea
Le simt pe toate cum asteapta
Gandurile incet , incet mocnesc
Si vor sa iasa la suprafata
Insa rabdarea mea nu le lasa
Porneste si priveste mai departe
Aprinde sufletul nu-l adormi
Lasa-l sa prinda aripi ce zboara tot mai sus
Catre abisul nemarginit care e mai presus
Decat poftele ce te carmuiesc in necunoscut
Я смерти нет сказал
Смотри в глаза! тебя я не боюсь,
Твой бледный лик мне чужд увы.
Ты думаешь пойду с тобой и не вернусь?
и что завянут на сырой земле мои цветы?
Как долго я писал тебе унылые стихи?
Я призывал тебя освободить душу от страха!
Но так и не увидели глаза мои,
и так и не почувствовал твой гнойный запах!
Disoluție
la început erai vie
alergai fericită printre zilele însorite din viața mea
în rochia ta roșie cu cercuri albe
ca un fluture
apoi
nu știu ce s-a întâmplat
într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în verdele cel mai crud
al ierbii și mușchiului
ai devenit umbră
o formă abstractă
din care cineva storsese și ultimul strop de lumina
până la negru
ai împrumutat mersul sinuos al șarpelui
obediența cârtiței
murisei fără să știi
în dreptul călcâiului meu
din care sângera noaptea…
Filogenie
A deveni
altfel spus a te ridica în picioare în același genom
în aceeași sămânță eternă
între cei 46 de cromozomi
așezând o primă cărămidă a vieții
(care nu se numără!)
apoi încă una
și încă una
până când ajungi la ultima
cea a Meșterului Manole
și-a Anei
(care poartă blestemul Creației!)
milioane de femei se aud gemând tânguitor
în ziduri
în mitocondrii
prea mult zbucin pentru doi ochi
și-o inimă
tânjesc după chipul aureolat a lui Hristos
după minunea celor cinci pâini de orz
și doi pești
și nu încetez să mă mir de trecerea fabuloasă a denisovanilor
acum zeci de milioane de ani
care violaseră toate aborigenele din Australia
până în Malaezia
și-și lăsaseră AND-ul pe malurile nisipoase ale Pacificului
zigotul încă-și mai caută mama
( aceeași mamă comună
de la care a moștenit cele patru litere
A,C,G și T
irepetabile în altă secvență
decât cea primordială!)
femeile absorb celule vii de ADN ale bărbaților
Maria
Sfânta Fecioară și șoricelul Kaguya
două secvențe de ADN rătăcite….
Tipuri de borcane
Un borcan mai mare,
Pare că-i un soare,
Un borcan mai mic,
Pare că-i pitic,
Un borcan puțin mai mic,
Îi furnică sau nimic ?
Autor: Nicoleta Postovan
stihuri diamantine //8
Iona
îndârjit vestitor
suspinând rugându-se înțelegând
puterea chemării la îndreptare-
izbăvită curățată scăpată
de-ntunericul iadului
cetatea
Le simt...
Ganduri neinsirate le simt inauntru adunate
Bucati, franturi din idealuri ce sunt neintinate
Viitorul prevazut pare de fapt unul intrerupt
O pauza lenta ce pare a fi puternic latenta
De ce simt? daca nu pot sa ating nemurirea
Si tot ceea ce reprezinta fiinta mea si firea
Tot ce credeam ca va fi in a mea soarta
Pare de fapt a fi doar o dorinta nepatata
O minciuna simpla in suflet insamantata
Credeam ca timpul va dovedi ceea ce sunt
Dar totul s-a risipit in van si de fapt
Nimic nu sunt...doar praf si ramasite
Acoperamant pentru acest pamant
O carcasa pustiita de traire si iubire
Un suflet ce zboara o data cu adierea
Vantul ce te poarta peste varfurile inalte
Ploaia ce te curata de ganduri macinate
Soarele ce iti usuca si ultimul pacat
Un pacat de a dori sa fii liber si neintinat
Priveste catre zorii diminetii si intreaba-te
Se merita? asta e de fapt ce te implineste
Ce te face sa zbori si nu te nimiceste?
Doar tu crezi ca esti cea ce are dreptul?
Sa isi refaca trupul sa-si lepede defectul?
Vreau, doresc, poftesc la tot ce ma invie
Tot ce-mi da de stire ca viata e omenie
Nu doar o umbra pe pamantul asta
Scopul nu s-a sfarsit ci doar a inceput
Gaseste-ti menirea asculta-ti rabdarea
Le simt pe toate cum asteapta
Gandurile incet , incet mocnesc
Si vor sa iasa la suprafata
Insa rabdarea mea nu le lasa
Porneste si priveste mai departe
Aprinde sufletul nu-l adormi
Lasa-l sa prinda aripi ce zboara tot mai sus
Catre abisul nemarginit care e mai presus
Decat poftele ce te carmuiesc in necunoscut
Я смерти нет сказал
Смотри в глаза! тебя я не боюсь,
Твой бледный лик мне чужд увы.
Ты думаешь пойду с тобой и не вернусь?
и что завянут на сырой земле мои цветы?
Как долго я писал тебе унылые стихи?
Я призывал тебя освободить душу от страха!
Но так и не увидели глаза мои,
и так и не почувствовал твой гнойный запах!
Disoluție
la început erai vie
alergai fericită printre zilele însorite din viața mea
în rochia ta roșie cu cercuri albe
ca un fluture
apoi
nu știu ce s-a întâmplat
într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în verdele cel mai crud
al ierbii și mușchiului
ai devenit umbră
o formă abstractă
din care cineva storsese și ultimul strop de lumina
până la negru
ai împrumutat mersul sinuos al șarpelui
obediența cârtiței
murisei fără să știi
în dreptul călcâiului meu
din care sângera noaptea…
Filogenie
A deveni
altfel spus a te ridica în picioare în același genom
în aceeași sămânță eternă
între cei 46 de cromozomi
așezând o primă cărămidă a vieții
(care nu se numără!)
apoi încă una
și încă una
până când ajungi la ultima
cea a Meșterului Manole
și-a Anei
(care poartă blestemul Creației!)
milioane de femei se aud gemând tânguitor
în ziduri
în mitocondrii
prea mult zbucin pentru doi ochi
și-o inimă
tânjesc după chipul aureolat a lui Hristos
după minunea celor cinci pâini de orz
și doi pești
și nu încetez să mă mir de trecerea fabuloasă a denisovanilor
acum zeci de milioane de ani
care violaseră toate aborigenele din Australia
până în Malaezia
și-și lăsaseră AND-ul pe malurile nisipoase ale Pacificului
zigotul încă-și mai caută mama
( aceeași mamă comună
de la care a moștenit cele patru litere
A,C,G și T
irepetabile în altă secvență
decât cea primordială!)
femeile absorb celule vii de ADN ale bărbaților
Maria
Sfânta Fecioară și șoricelul Kaguya
două secvențe de ADN rătăcite….
Tipuri de borcane
Un borcan mai mare,
Pare că-i un soare,
Un borcan mai mic,
Pare că-i pitic,
Un borcan puțin mai mic,
Îi furnică sau nimic ?
Autor: Nicoleta Postovan
Другие стихотворения автора
Ești ca o toamnă...
Ți-s coapte buzele și roșii,
Ca merele ce-au dat în pârg,
La geam îți cântă ticăloșii,
Balade triste de prin târg.
Cu grație scoți limba printre ele,
Și-o treci suav peste roșeață,
Cu ochii mari ca două stele,
Împrăștii peste tot dulceață.
Cad trubadurii ca loviți de coasă,
Misterul tău nu-l înțeleg,
Ești ca o toamnă de frumoasă,
Și-abia aștept să te culeg.
Nebuna mea din nebunia noastră
Nebuna mea din nebunia noastră,
Desculți lipim afișe pe perete,
Și desenăm crini albi în glastră,
Ca două suprarealistice portrete.
Halate albe dănțuie pe coridor,
Ca umbre de stafii de prin castele,
Iar eu mă simt ca ultimul locuitor,
Sub cerul tău lipsit de stele.
Cămăși de forță avem în garderobă,
Pe care le îmbrăcăm doar de Crăciun,
Iisus din iesle, chicotind, ne-aprobă,
Și bem cu toții smirnă din ceaun.
Ne aplaudă în treacăt câte-un om normal,
Bufnim în râs și fluierăm la Lună,
Apoi executăm un salt mortal,
Cu medicul de gardă împreună.
Cântăm în izolare Odă bucuriei,
Lui Beethoven subit auzul îi revine,
Un paznic cade pradă poeziei,
Și începe să recite Poemele luminii.
Nebuna mea din nebunia noastră,
Ce ne iubim aicea în ospiciu,
Suntem nebuni de inimă albastră,
Și a fi așa nebuni... e un deliciu.
Autoportret
Un fulger ostenit trăieşte în mine,
Sunt sufletul golului şi inima nimicului,
Chiar şi să mor îmi este ruşine,
Căci m-am scăldat în apele misticului.
În spaţiu fără tărâmuri, n-am unde mă ascunde,
Sunt stârv şi vulcan totodată,
Cu fiecare clipă aştept să mi se-nfunde,
Să fiu şters, ca să rămân o pată.
Sunt intervalul dintre bătăile inimii,
Călău al timpului şi paznic al infinitului,
Spun poveşti de groază fie-mii,
Iar ea crede în nebunia tăticului.
Îmi irig nopţile cu groaznice coşmaruri,
Mă simt o fiinţă fără chip,
Care oferă copiilor dulciuri şi daruri,
Ce-ascund tristeţi iar bucurii nimic.
Cu întunericul ce în mine zace,
Aş putea acoperi soarele pe vecie,
Răutatea mea ar putea fi război ori pace,
Şi-ar instala peste bucurii sclavie.
Înroşesc universul cu flăcările mele,
Prepar otrăvuri dulci pentru soţie,
Sunt demon în rai şi înger în stele,
Nu am ideii, ci numai clocot, obsesii, nebunie.
Sângele mă străbate în curenţi arzători,
Fericirea mi-i fisurată de trecute clipe amare,
Privirea-mi pluteşte nebună pe nori,
Iar sufletu-mi scuipă venin peste-o floare.
Am nefericirea de a nu fi nefericit,
Mă nasc în apusuri, mă clătesc cu umbre,
Car idei şi gânduri într-un suflet pustiit,
Şi invoc lumini din cele mai sumbre …
Risipiţi-mă pe întinderea nostalgiilor,
Departe de mine şi aproape de depărtări,
Cântaţi-mi muzică din scâncetul copiilor,
Şi înveseliţi-mă cu cele mai hidoase arătări.
Reclamaţi-mă sfinţilor ce i-am iubit,
Luaţi-mi plăcerile şi striviţi fericirea,
Căci în cel ce a fost un om neiubit,
Se naşte acum, poetic, iubirea …
Apăsare
E poate altfel ce s-a scris,
Dar slova așternută strigă,
Eu nu mai am nimic de zis,
Şi lumea-ntreagă mă intrigă.
Eu nu mai știu ce mi se-întâmplă,
Sunt prea adesea păcălit,
Și nici sub soare nu fac umbră,
Sunt eclipsat și pustiit.
Picioarele mi-s ferecate,
În minte parcă am un zid,
Încerc adesea a-l răzbate,
Dar pasu-mi este prea timid.
Alerg turbat înspre prăpăstii,
Cu numele deja în catastif,
Doar griji în jurul meu împrăștii,
Și duc întruna o muncă de sisif.
Neîmblânzit mă întorc în grote,
Să mă ascund de tot ce e uman,
Departe de cutume și marote,
De omul lacom și viclean.
Noduri
I.
Mai ții minte
când m-ai sărutat
prima oară?
Am murit puțin...
II.
Te sorb din ochi,
și simt că beau lumină,
și nici măcar nu ești tu,
ci umbra ta.
Hai vino...
Orbește-mă!
III.
Aleargă, aleargă, aleargă...
bate, bate, bate din aripi,
mai tare, mai tare...zbori!
Așa arată îngerii,
să nu mai cobori,
niciodată...
IV.
Plâng strămoșii în mine,
prin oase,
prin privire
prin fața ovală,
prin toate...
Dar sub gorunul bătrân,
de sute de ani,
plânsul încetează,
iar crengile, înmugurind,
mă îmbrățișează.
V.
Dacă nu-ți pot rosti
cuvinte frumoase,
pot să te mângâi?
Totul e alb...
Totul e alb, privirea mi-e albă,
Iar iarna bea țurțuri la halbă,
Ninge ciudat din pământ către cer,
Iar vântul turbat împrăștie ger.
Totul e alb, și albă mi-e fața,
Iar iarna sub soare-și dă viața,
La berărie se vinde zăpadă,
Lumea consumă troiene în stradă.
Totul e alb, și beția mi-e albă,
Calul îmi paște gheață, nu iarbă,
Printre ninsori sub un soare defunct,
Alerg... și sunt fulg, și sunt punct.
Totul e alb, și urma rămasă e albă,
Iarna îmi stă adormită sub barbă,
Ninge ciudat din ochii mei către cer,
Țin iarna în mine și-i sunt temnicer.
Ești ca o toamnă...
Ți-s coapte buzele și roșii,
Ca merele ce-au dat în pârg,
La geam îți cântă ticăloșii,
Balade triste de prin târg.
Cu grație scoți limba printre ele,
Și-o treci suav peste roșeață,
Cu ochii mari ca două stele,
Împrăștii peste tot dulceață.
Cad trubadurii ca loviți de coasă,
Misterul tău nu-l înțeleg,
Ești ca o toamnă de frumoasă,
Și-abia aștept să te culeg.
Nebuna mea din nebunia noastră
Nebuna mea din nebunia noastră,
Desculți lipim afișe pe perete,
Și desenăm crini albi în glastră,
Ca două suprarealistice portrete.
Halate albe dănțuie pe coridor,
Ca umbre de stafii de prin castele,
Iar eu mă simt ca ultimul locuitor,
Sub cerul tău lipsit de stele.
Cămăși de forță avem în garderobă,
Pe care le îmbrăcăm doar de Crăciun,
Iisus din iesle, chicotind, ne-aprobă,
Și bem cu toții smirnă din ceaun.
Ne aplaudă în treacăt câte-un om normal,
Bufnim în râs și fluierăm la Lună,
Apoi executăm un salt mortal,
Cu medicul de gardă împreună.
Cântăm în izolare Odă bucuriei,
Lui Beethoven subit auzul îi revine,
Un paznic cade pradă poeziei,
Și începe să recite Poemele luminii.
Nebuna mea din nebunia noastră,
Ce ne iubim aicea în ospiciu,
Suntem nebuni de inimă albastră,
Și a fi așa nebuni... e un deliciu.
Autoportret
Un fulger ostenit trăieşte în mine,
Sunt sufletul golului şi inima nimicului,
Chiar şi să mor îmi este ruşine,
Căci m-am scăldat în apele misticului.
În spaţiu fără tărâmuri, n-am unde mă ascunde,
Sunt stârv şi vulcan totodată,
Cu fiecare clipă aştept să mi se-nfunde,
Să fiu şters, ca să rămân o pată.
Sunt intervalul dintre bătăile inimii,
Călău al timpului şi paznic al infinitului,
Spun poveşti de groază fie-mii,
Iar ea crede în nebunia tăticului.
Îmi irig nopţile cu groaznice coşmaruri,
Mă simt o fiinţă fără chip,
Care oferă copiilor dulciuri şi daruri,
Ce-ascund tristeţi iar bucurii nimic.
Cu întunericul ce în mine zace,
Aş putea acoperi soarele pe vecie,
Răutatea mea ar putea fi război ori pace,
Şi-ar instala peste bucurii sclavie.
Înroşesc universul cu flăcările mele,
Prepar otrăvuri dulci pentru soţie,
Sunt demon în rai şi înger în stele,
Nu am ideii, ci numai clocot, obsesii, nebunie.
Sângele mă străbate în curenţi arzători,
Fericirea mi-i fisurată de trecute clipe amare,
Privirea-mi pluteşte nebună pe nori,
Iar sufletu-mi scuipă venin peste-o floare.
Am nefericirea de a nu fi nefericit,
Mă nasc în apusuri, mă clătesc cu umbre,
Car idei şi gânduri într-un suflet pustiit,
Şi invoc lumini din cele mai sumbre …
Risipiţi-mă pe întinderea nostalgiilor,
Departe de mine şi aproape de depărtări,
Cântaţi-mi muzică din scâncetul copiilor,
Şi înveseliţi-mă cu cele mai hidoase arătări.
Reclamaţi-mă sfinţilor ce i-am iubit,
Luaţi-mi plăcerile şi striviţi fericirea,
Căci în cel ce a fost un om neiubit,
Se naşte acum, poetic, iubirea …
Apăsare
E poate altfel ce s-a scris,
Dar slova așternută strigă,
Eu nu mai am nimic de zis,
Şi lumea-ntreagă mă intrigă.
Eu nu mai știu ce mi se-întâmplă,
Sunt prea adesea păcălit,
Și nici sub soare nu fac umbră,
Sunt eclipsat și pustiit.
Picioarele mi-s ferecate,
În minte parcă am un zid,
Încerc adesea a-l răzbate,
Dar pasu-mi este prea timid.
Alerg turbat înspre prăpăstii,
Cu numele deja în catastif,
Doar griji în jurul meu împrăștii,
Și duc întruna o muncă de sisif.
Neîmblânzit mă întorc în grote,
Să mă ascund de tot ce e uman,
Departe de cutume și marote,
De omul lacom și viclean.
Noduri
I.
Mai ții minte
când m-ai sărutat
prima oară?
Am murit puțin...
II.
Te sorb din ochi,
și simt că beau lumină,
și nici măcar nu ești tu,
ci umbra ta.
Hai vino...
Orbește-mă!
III.
Aleargă, aleargă, aleargă...
bate, bate, bate din aripi,
mai tare, mai tare...zbori!
Așa arată îngerii,
să nu mai cobori,
niciodată...
IV.
Plâng strămoșii în mine,
prin oase,
prin privire
prin fața ovală,
prin toate...
Dar sub gorunul bătrân,
de sute de ani,
plânsul încetează,
iar crengile, înmugurind,
mă îmbrățișează.
V.
Dacă nu-ți pot rosti
cuvinte frumoase,
pot să te mângâi?
Totul e alb...
Totul e alb, privirea mi-e albă,
Iar iarna bea țurțuri la halbă,
Ninge ciudat din pământ către cer,
Iar vântul turbat împrăștie ger.
Totul e alb, și albă mi-e fața,
Iar iarna sub soare-și dă viața,
La berărie se vinde zăpadă,
Lumea consumă troiene în stradă.
Totul e alb, și beția mi-e albă,
Calul îmi paște gheață, nu iarbă,
Printre ninsori sub un soare defunct,
Alerg... și sunt fulg, și sunt punct.
Totul e alb, și urma rămasă e albă,
Iarna îmi stă adormită sub barbă,
Ninge ciudat din ochii mei către cer,
Țin iarna în mine și-i sunt temnicer.