Стихи из этой категории
Necrologul
Necrologul meu sa fie tăcerea,
Căci nimeni nu mi-a stiut durerea,gândul din noapte.
Nu vreau laude aprinse,dar nici judecați reci,
E de ajuns un rămas bun,spus în șoapte.
Adevărul..,adevărul nu-l poate cuprinde nimeni.
Iubire,ura,si-un infinit de alte sentimente
Compun al nostru eu.
Un adevărul incomplet nu este un adevăr,
Nimeni nu știe gândurile noastre toate..
Așadar,pe ultimul drum vreau tăcere
Și un buchet de flori de camp,de albastrele..
Jurnal pierdut
Se-aud fantomele plângând
Si ei cum rand , tăind, țipând
Iar eu cu sângele mă lupt
Și cu durerea lor în gând .
Și-i simt cum parca ei suspin
Când mii de membre eu străpung
Înspre tăiat și pierzaciuni ,
Și parcă tot mai tare plâng.
Acolo ,ei vor fi mereu ,
Cu alte mii și mii de mii
Ce vin țipând la Prometeu ,
Dar nu-i aud decât doar eu.
Maine, dupa razboi.
Era o dimineață rece, florile de august se stingeau.
Eu așteptam durerea ta să plece, amintirile prea rău ardeau.
Trecutul nu îl lași în urmă, la piept prea tare îl ții strîns.
Eu după tine ca o umbră, de timp și amintiri am fost învins...
Pierdute zile în cuvinte, dureri ascunse'n zîmbete pustii.
Si ochii cu tipare sfinte, înainte le vedeam în poezii.
Mă tem să pierd aceste clipe, de moarte mai puțin mă tem.
Insă totul se ruină, noi in trecut pierduți suntem.
Personificări
în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță
cel puțin una
nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc
de-a v-ați asunselea
pierzi tramvaiul în drum spre servici
nu moare nimeni
vine altul
te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului
te ridici în alt gând
prima lecție la cursul primar despre viață
fără profesor
începe mereu cu speranța
Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs
pare o poveste pentru copii
în fapt
aceasta este definiția subliminală a speranței
marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică
statuia vivantă din Cișmigiu
la fel
personificăm totul la modul comic
scaunele lui Eugène Ionesco
în camera goală
rămân de departe singura realitate palpabilă…
Nevoile devin Dorințe
Groază , șoc sau disperare
Are omul la nevoi,
Strigă, urlă-n gura mare
E dorință? Sau nevoi?
Vreau să fac, să reușesc ,
Nu știu-i bine sau greșesc?
Am nevoie , sau e necesar ,
Să fiu om sau superstar?
Cred în soare, cred în stele,
Sau eu cred ca am putere.
Am nevoie? Sau dorință?,
Sau e doar a mea credință?.
Să mă zbat , să stau deoparte?
Am nevoie ? sau vreau fapte?!
De o fi crez sau doar știință
Am nevoie de dorință.
Urme de tăcere
Mă uit la ele — linii tăcute,
Desenate-n carne, adânci și mute.
Nu cer nimic, nu spun cuvânt,
Dar știu prea bine tot ce simt.
Sunt amintiri ce nu s-au stins,
Din nopți cu sufletul întins,
Pe marginea unei tăceri
Ce n-a știut să ceară ieri.
Nu-mi mai e rușine de ele,
Sunt ale mele, doar ale mele.
Dovada că am fost aici,
Chiar când voiam să plec… în mici.
Dar azi le privesc cu un gând nou:
„Uite, ai trecut prin rău.
Și totuși ești.” — Și totuși stau.
Și totuși simt. Și totuși vreau.
Și poate-ntr-o zi, fără teamă,
Le voi atinge ca pe-o rană
Vindecată — nu uitată,
Dar de mine… îmbrățișată.
Necrologul
Necrologul meu sa fie tăcerea,
Căci nimeni nu mi-a stiut durerea,gândul din noapte.
Nu vreau laude aprinse,dar nici judecați reci,
E de ajuns un rămas bun,spus în șoapte.
Adevărul..,adevărul nu-l poate cuprinde nimeni.
Iubire,ura,si-un infinit de alte sentimente
Compun al nostru eu.
Un adevărul incomplet nu este un adevăr,
Nimeni nu știe gândurile noastre toate..
Așadar,pe ultimul drum vreau tăcere
Și un buchet de flori de camp,de albastrele..
Jurnal pierdut
Se-aud fantomele plângând
Si ei cum rand , tăind, țipând
Iar eu cu sângele mă lupt
Și cu durerea lor în gând .
Și-i simt cum parca ei suspin
Când mii de membre eu străpung
Înspre tăiat și pierzaciuni ,
Și parcă tot mai tare plâng.
Acolo ,ei vor fi mereu ,
Cu alte mii și mii de mii
Ce vin țipând la Prometeu ,
Dar nu-i aud decât doar eu.
Maine, dupa razboi.
Era o dimineață rece, florile de august se stingeau.
Eu așteptam durerea ta să plece, amintirile prea rău ardeau.
Trecutul nu îl lași în urmă, la piept prea tare îl ții strîns.
Eu după tine ca o umbră, de timp și amintiri am fost învins...
Pierdute zile în cuvinte, dureri ascunse'n zîmbete pustii.
Si ochii cu tipare sfinte, înainte le vedeam în poezii.
Mă tem să pierd aceste clipe, de moarte mai puțin mă tem.
Insă totul se ruină, noi in trecut pierduți suntem.
Personificări
în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță
cel puțin una
nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc
de-a v-ați asunselea
pierzi tramvaiul în drum spre servici
nu moare nimeni
vine altul
te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului
te ridici în alt gând
prima lecție la cursul primar despre viață
fără profesor
începe mereu cu speranța
Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs
pare o poveste pentru copii
în fapt
aceasta este definiția subliminală a speranței
marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică
statuia vivantă din Cișmigiu
la fel
personificăm totul la modul comic
scaunele lui Eugène Ionesco
în camera goală
rămân de departe singura realitate palpabilă…
Nevoile devin Dorințe
Groază , șoc sau disperare
Are omul la nevoi,
Strigă, urlă-n gura mare
E dorință? Sau nevoi?
Vreau să fac, să reușesc ,
Nu știu-i bine sau greșesc?
Am nevoie , sau e necesar ,
Să fiu om sau superstar?
Cred în soare, cred în stele,
Sau eu cred ca am putere.
Am nevoie? Sau dorință?,
Sau e doar a mea credință?.
Să mă zbat , să stau deoparte?
Am nevoie ? sau vreau fapte?!
De o fi crez sau doar știință
Am nevoie de dorință.
Urme de tăcere
Mă uit la ele — linii tăcute,
Desenate-n carne, adânci și mute.
Nu cer nimic, nu spun cuvânt,
Dar știu prea bine tot ce simt.
Sunt amintiri ce nu s-au stins,
Din nopți cu sufletul întins,
Pe marginea unei tăceri
Ce n-a știut să ceară ieri.
Nu-mi mai e rușine de ele,
Sunt ale mele, doar ale mele.
Dovada că am fost aici,
Chiar când voiam să plec… în mici.
Dar azi le privesc cu un gând nou:
„Uite, ai trecut prin rău.
Și totuși ești.” — Și totuși stau.
Și totuși simt. Și totuși vreau.
Și poate-ntr-o zi, fără teamă,
Le voi atinge ca pe-o rană
Vindecată — nu uitată,
Dar de mine… îmbrățișată.
Другие стихотворения автора
Toamna vine cu zăpadă
Toamna vine cu zăpadă,
Mult omăt e în ogradă,
Vine-un fulg frumos,
Dă de știre cu folos,
Că sosește iarna,
E un zvon sau este goarna?
Cad fulgii pe pământ,
Câte unul într-un rând.
Autor: Nicoleta Postovan
Îmi bate la orice
Îmi bate inima ca o bicicletă,
Că toate m au văzut cochetă,
Chiar și soarele se uită,
Și spre mine chiar se mută.
Inima nu se oprește,
Când prietena sosește,
Și pe mine mă silește,
Cu întrebări prietenoase.
Autor Nicoleta postovan
Tăticul meu
Tata e eroul meu,
Mă ajută, el, mereu,
Nu mă lasă nici la greu,
Cel mai bine îl știu doar eu.
Autor: Nicoleta Postovan
Baloane de trecut
Amintiri din gând,
Sunt baloane de trecut,
Stau una câte una-n rând,
Stând și numărând secunde.
Tăticul ideal
Tu ești trandafirul, înflorind spre venirea soarelui,
Muncești din greu, pentru sosirea armoniei,
Mă îndemn să nu ascult vorbele rele oare cui,
Cu ajutorul tău am aflat valoarea lecției.
M ai ajutat în orice moment,
Și este deja evident,
Voi fi demnă mereu pentru tine,
Mă voi strădui să fac numai bine!
M ai iubit și mă iubești,
De tot răul mă păzești,
Pe pământ cât mai trăiești,
Visele îndeplinești.
Toată viața-ți sunt datoare,
Pentru mine ești un soare.
Pentru mine ești un rege,
Iar cu tine fapta merge.
Cu ajutorul tău, avem hăinuțe,
Mâncare, jucării și chiar niște mingiuțe,
Pentru tot îți mulțumesc,
Și-ți mai spun că te iubesc.
Autor: Nicoleta Postovan
Poezia asta e pentru toți tații și pentru tatăl meu
Frunze fără culoare și sens
Frunze fără culoare și sens,
N-au scăriță dar au loc de treaptă,
Pentru toată viața pe perete este o pată,
Au culoarea alb ce-i cam intens,
Ele cad și nu le-ajut,
Căci toamna așa a vrut.
Autor: Nicoleta Postovan
Toamna vine cu zăpadă
Toamna vine cu zăpadă,
Mult omăt e în ogradă,
Vine-un fulg frumos,
Dă de știre cu folos,
Că sosește iarna,
E un zvon sau este goarna?
Cad fulgii pe pământ,
Câte unul într-un rând.
Autor: Nicoleta Postovan
Îmi bate la orice
Îmi bate inima ca o bicicletă,
Că toate m au văzut cochetă,
Chiar și soarele se uită,
Și spre mine chiar se mută.
Inima nu se oprește,
Când prietena sosește,
Și pe mine mă silește,
Cu întrebări prietenoase.
Autor Nicoleta postovan
Tăticul meu
Tata e eroul meu,
Mă ajută, el, mereu,
Nu mă lasă nici la greu,
Cel mai bine îl știu doar eu.
Autor: Nicoleta Postovan
Baloane de trecut
Amintiri din gând,
Sunt baloane de trecut,
Stau una câte una-n rând,
Stând și numărând secunde.
Tăticul ideal
Tu ești trandafirul, înflorind spre venirea soarelui,
Muncești din greu, pentru sosirea armoniei,
Mă îndemn să nu ascult vorbele rele oare cui,
Cu ajutorul tău am aflat valoarea lecției.
M ai ajutat în orice moment,
Și este deja evident,
Voi fi demnă mereu pentru tine,
Mă voi strădui să fac numai bine!
M ai iubit și mă iubești,
De tot răul mă păzești,
Pe pământ cât mai trăiești,
Visele îndeplinești.
Toată viața-ți sunt datoare,
Pentru mine ești un soare.
Pentru mine ești un rege,
Iar cu tine fapta merge.
Cu ajutorul tău, avem hăinuțe,
Mâncare, jucării și chiar niște mingiuțe,
Pentru tot îți mulțumesc,
Și-ți mai spun că te iubesc.
Autor: Nicoleta Postovan
Poezia asta e pentru toți tații și pentru tatăl meu
Frunze fără culoare și sens
Frunze fără culoare și sens,
N-au scăriță dar au loc de treaptă,
Pentru toată viața pe perete este o pată,
Au culoarea alb ce-i cam intens,
Ele cad și nu le-ajut,
Căci toamna așa a vrut.
Autor: Nicoleta Postovan